“Poate că tocmai a ţine morţiş să fim normali e ceea ce ne face pe toţi să ne temem c-o s-o luăm razna,” scrie jurnalistul Ron Jonson în Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, o carte în care încearcă să descifreze mecanismele prin care cineva ajunge să fie diagnosticat cu o tulburare sau cu o boală psihică. Teama de “a o lua razna” încolţeşte din ce în ce mai des şi mai viguros în cotloanele minţii, mai ales pe fondul unor statistici ca cele oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care anunţă că una din patru persoane din populaţia globală va suferi la un moment dat în timpul vieţii de o formă de tulburare psihică. Cu toate astea, “epidemia” de diagnosice psihiatrice e un subiect controversat, iar episoade ca celebrul experiment Rosenhan şi presiunile industriei farmaceutice întemeiază suspiciunile. Dincolo de terenul mlăştinos în care se duce jocul sănătăţii mintale, teama de nebunie are un teren mai fertil ca niciodată. Continuăm seria Celor mai mari frici cu două texte despre această ameninţare: unul îi aparţine colegului nostru Ionuţ Dulămiţă, celălalt ne-a fost trimis de o cititoare TOTB, Irina Scântei.
Text de Ionuţ Dulămiţă
Șase băieți, o cameră strâmtă și slab luminată, cu podea de lemn, o saltea pe care s-a tolănit un golden retriver și un computer încins de drum&bass. Și două grame de plastilină, hașișul ăla ca o caramea topindă. Nu-i cunosc pe trei dintre ei, iar asta mă agită, dar încerc totuşi să mă destind, anticipând plăcerea fumatului. Un tip cu breton și chică de tăciune, nedezlipit toată seara dintr-un râs indus de ceilalți, frământă împreună cu Andrei bobițe de plastilină și tutun. Altul, aschimodic, genul care știe să-ți repare bicicleta sau o țeavă în baie și care poate face rost de plastilină la 12 noaptea, își dezvelește dinții strâmbi într-un rânjet parcă setat să se declanșeze în situații ce pretind hazul. Stă lungit pe saltea, lângă golden retreiver, după un dus-întors cu taxiul pentru care făcuserăm toți chetă, și își așteaptă răsplata. Marius joacă Fifa, Vlad îi soarbe mișcările de pe scaun și de-abia așteaptă să intre şi el în teren.
Hașișul ăla a apărut ca mama cu mâncare la pat, nu găsiserăm nimic toată seara. N-am mai fumat niciodată ceva atât de tare. Mă pocnește brusc, de la primul joint, în moalele capului, care începe să-mi atârne greu. Siluetele persoanelor și obiectelor din jur par să se distorsioneze, deși rămân la fel. Nu am halucinații vizuale sau auditive, dar percep prezența și vocile celorlalți ca și cum ar fi departe, deși nu e nici unul la mai mult de doi metri de mine. Apare o senzație de dedublare – nu mă privesc de undeva din afara corpului, dar mi se decalibrează conștiința și percepția, totul mi se prezintă acum ca într-un vis fără repere, în care mintea e în derivă, incapabilă să cearnă frica și vocile obsesive care urlă că mi s-a defectat creierul. Parcă s-ar fi desprins din mine o altă instanță a sinelui, o stafie zăludă care încearcă să se reracordeze la întreg. Nu mai sunt eu. Sunt prăjit, evident, dar e un high urât.
Mi s-a mai întâmplat o dată, la mine acasă, după ce am fumat iarbă – eram întins în pat, tot dedublat, și-aveam senzația că Marius, Andrei și Vlad vorbesc de la înălțime și că vocile lor sunt înregistrate, când închideam ochii vedeam tot felul de forme care se derulau rapid în fața mea, iar piciorul drept îmi zvâcnea în mici spasme. Starea aia a dispărut a doua zi și sper să fie la fel și acum. Lucrurile se agravează în schimb, am senzația paranoidă că ceilalți îmi aruncă priviri malițioase și superioare, am impresia că Andrei îmi surâde compătimitor, la un moment dat se dezbracă la bustul gol iar dragonul pe care-l are tatuat pe spate mă sperie, Marius îmi face semne aluzive din sprâncene, cu buzele bosumflate ironic, tăciunele hohotește fără să știe de ce, aschimodicul își păstrează rânjetul strâmb. Mă aștept ca polițiștii să descindă în orice moment peste noi, în casa aia veche și luminată slab, dintr-un gang.
Plec la magazin să cumpăr ceva dulce, sperând ca aerul rece de-afară să mă readucă la realitate. Cum ies din gang, o dubă se oprește în dreptul meu, iar bărbatul din dreapta se uită la mine şi îi face semn șoferului. Simt o implozie cardiacă, pășesc agitat pe loc și-mi adun cu buricele amorțite ale degetelor pielea de pe față, nu știu încotro s-o iau să scap de privirea poliţiştilor din dubă. Se face verde și duba demarează greoi. Abia acum văd semaforul de pe trotuar. Te-ai prăjit, coaie, îmi spun ușurat, dar baia de aer rece nu funcționează. Întors în casă, panica se intensifică din nou și mă cuprinde o amețeală puternică. Chem un taxi și plec acasă. Inima îmi bate tare și constat că mă doare ficatul, fără vreun motiv întemeiat.
Ajung în apartamentul meu. Nu pot să scap nici aici, ferit de socialul inconfortabil, de amețeala stranie, de apăsarea cerebrală, de senzația de imaterial. Inima îmi bate și mai tare, simt că mă sufoc. Îmi arunc cu apă pe față și-mi forțez ochii să recupereze percepția. Într-un puseu disperat, dau drumul la un film porno și mă masturbez, sperând să mă liniștesc. Nimic. Mă pun în pat, dacă dorm, mâine o să dispară totul. Închid ochii și văd iarăși forme și fețe, colorate și alb-negru, mă zvârcolesc și inima îmi bate puternic. Pielea brațelor mă furnică, de la încheieturi până mai sus de umeri. Îmi aud tare vocea minții, repetând aceleași ce dracu e cu mine sau n-are ce să fie, sunt ok. Deși am capacitatea fantastică de a scana micronic scenele care se derulează la mare viteză în spatele pleoapelor închise, ca într-un carusel al anxietății, nu reușesc să le combin semantic. Sunt ferm convins c-o să-mi pierd mințile. C-o să mă trezesc într-o lume paralelă, fără conștiința propriei identități, sau că n-o să mai adorm niciodată și-o să rămân în starea asta sau c-o să mor într-o oră de spaimă.
Râsetele băștinașilor din cartier, adunați în fața blocului din spate, îmi saltă paranoia. Sar din pat și dau ture living-bucătărie, trag tare cu mâinile de părul din cap și strâng tare din mușchii gâtului și din ochi, ca să revin la realitatea pe care o știam până atunci. Încep să plâng, iar asta mă mai liniștește puțin. Mă întind în pat, camera pare să fie luminată puternic, deși e aceeași lumină dintotdeauna. Îl sun pe Marius. Nu știu ce se întâmplă cu mine, îi spun. Iar începi cu din astea, nebunule, îmi spune, ți-am mai zis să nu te lupți cu ea, las-o să te domine și culcă-te. Coaie, n-am mai simțit așa ceva până acum, parcă sunt desprins de mine, te implor vino la mine. Bine, plecăm imediat. Care plecăm? Eu cu Vlad. Facem unu’ mic, ne uităm la un film și te calmezi. Nu, frate, vreau să vii doar tu. Îmi pare rău, stalioane, eu lucrez doar în echipă.
A doua zi m-am trezit bulversat și “paralizat” cerebral, sfârșit, epuizat. Avusesem un bad trip şi un atac de panică. În următoarele luni am mai avut trei sau patru atacuri de panică – inima îmi bătea de-mi rupea pieptul și așteptam să mor oricând. Ceva s-a modificat în mine, am intrat într-o altă dimensiune. Am început să văd lumea printr-un văl, uneori ca într-un film alb-negru, detașat de gânduri, de emoții. Dacă ar fi murit cineva lângă mine, probabil că n-aș fi simțit nimic, dar m-ar fi speriat groaznic. Uitam ce mi se întâmplase cu o oră înainte sau aveam impresia că mi se întâmplase cu trei luni în urmă. Treceam prin locuri de care ştiam că-mi sunt cunoscute, dar aveam senzaţia că n-am fost niciodată acolo. Vorbele-mi ieșeau mecanic, credeam că spun tâmpenii, dar eram coerent și arătam perfect normal pentru ceilalţi.
Înăuntrul meu erau însă furtună și mocirlă, o luptă continuă de recuperare a unui eu pierdut, ăla din copilărie, ăla din adolescență, ăla de după de moartea lui taică-miu, ăla de dinainte de bad trip-ul din gang (care s-a întâmplat acum şapte ani ani, când eu aveam 23), de recuperare a unor amintiri care se diluaseră și deveniseră difuze, de recuperare a contactului cu materialul, aveam revelații și senzații mistice, îmi analizam micronic reacțiile chimice și psihice, simțeam o frică sfâșietoare, vinovăție, rușine. Eram convins că făcusem ceva rău şi că pedeapsa mea era irealul, mai rău, senzaţia conştientă a lui. Am fost înţeles greşit de multe ori şi n-am avut resursele sau n-am ştiut cum să explic prin ce trec sau mi-a fost teamă să fac asta.
La un moment dat, am aflat că sufăr de depersonalizare. N-o să prezint în detaliu afecțiunea asta, poate o să scriu mai pe larg despre ea cândva. Ideea e că a ţinut vreo trei ani la intensitate maximă, perioadă în care, uneori, singura soluţie pe care o vedeam era să mă omor, dar în care au existat, din fericire, episoade scurte, zilnice, în care reveneam la realitatea pe care o cunoscusem până atunci şi care mă umpleau de optimism, cuplat cu un puternic instinct de supravieţuire. Apoi a dispărut şi acum reapare doar periodic, în episoade scurte și diluate, însoţită însă în continuare de teama c-aş putea „să înnebunesc” – unul din efectele secundare documentate ale depersonalizării. Chiar dacă n-am avut și nu cred c-o să am vreodată psihoză, cel puțin nu de la depersonalizare. „Nebunia” e un termen stigmatizant, dar frica nu cunoaşte nuanţe, la fel ca respingerea. Pentru că în spatele fricii ăsteia de a-mi pierde minţile, care e de fapt o fobie, se ascunde teama de respingere socială. Iar în spatele ei, una şi mai mare, frica de moarte.
Am aflat că oamenii mor când aveam vreo trei ani. Îmi amintesc bine momentul, poate nu şi vârsta. În noaptea aia am simţit pentru prima oară panică, m-am restrâns la dimensiunile unui punct infim şi negru dintr-un vid uriaş şi de-atunci n-am mai dormit singur până la 13 ani. Mă iei de după gât?, îl întrebam pe tata, care mă cuprindea de la jumatea brațului, să nu mă sufoce, clădind amândoi, împreună, dependenţa mea de siguranţă şi protecţie. Panica aia se realimenta odată cu fiecare film sau poveste de groază pe care le vedeam sau auzeam şi cu gândurile obsesive că or să apară forţe malefice din neant, din vidul ăla uriaş, şi or să mă consume. Uneori le invocam singur, să se termine dracu’ totul, într-o noapte am văzut un chip suprauman materializat în aer, în alta am auzit un râs de vrăjitoare în spatele blocului.
La un moment dat, panica s-a cronicizat şi m-a transformat într-o persoană docilă. Mi-am cultivat de mic, din teamă, un respect puternic faţă de autoritate şi m-am simţit dintotdeauna inconfortabil când am contestat-o, pentru că nu m-am văzut niciodată descurcându-mă singur, luând decizii de capul meu. În ciuda idealurilor mele progresiste, mă sperie schimbarea, mă tulbură dezechilibrele, vreau stabilitate și, dacă se poate, să nu existe conflicte. Mi s-a spus de mic ce să fac și m-am supus fără revoltă, căutând tot timpul acceptare, făcând permanent eforturi de „a fi în rând cu lumea”, cu majoritatea. De unde şi vinovăţia că am fumat iarbă (de care m-am lăsat demult), ceva condamnabil pentru mulţi oameni, şi că asta m-a defectat şi transformat în neadaptat. De unde, probabil, şi bad trip-ul pe care l-am avut, pentru că, în ciuda deschiderii şi ventilării pe care i le atribui, iarba mi-a dat tot timpul disconfort prin ilegalitatea ei.
Pe lângă asta, moartea a devenit pentru mine ceva familiar şi iminent. Bunicii din partea tatălui meu au murit când eram prea mic ca să mi-i mai pot aminti acum. Bunicii din partea mamei au murit chiar înainte să încep liceul, la un an distanţă unul de altul. Tata a murit la o lună jumate după majoratul meu. Una din surorile mamei, care mi-a fost a doua bunică, a murit cam cu un an înainte de episodul din gang. Apoi a apărut depersonalizarea, care a dat ultima lovitură universului invincibil şubrezit pe care mi-l construisem în jurul familiei.
Aşa că ideea e următoarea. Fobia faţă de perspectiva de a-mi pierde minţile, care se manifestă cel mai puternic acum, e alimentată de teama de respingere – dacă mi-aş pierde integritatea psihică, nu aş mai fi funcţional social, societatea asta normativă îi marginalizează în continuare pe oamenii căzuţi şi sensibili. Ar apărea astfel o incapacitate de supravieţuire care ar conduce inevitabil la moare. Raţional, sună stupid şi improbabil, am avut tot timpul şi am în continuare o situaţie materială bună şi cred că o să trăiesc mereu decent, dar aşa e când încerci să exprimi ceva complet iraţional ca frica, ce ţine de o perspectivă incertă, în care se pot întâmpla cele mai sumbre lucruri.
Ilustraţie de Jasmin Nightshade / Deviantart
Cel de-al doilea text despre frica de a înnebuni, semnat de Irina Scântei, poate fi citit aici.
Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii
Mi-e frică să rămân fără părinţi
Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă