Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii

0

Cei mai mulţi dintre noi nu ducem lipsă de frici. Fie că le acceptăm sau le îngropăm sub preş, fricile ne însoţesc şi ne determină, într-o măsură sau mai mică, alegerile pe care le facem. Ne putem teme de singurătate sau de mulţimi, de sărăcie sau de boală. De bătrâneţe sau de eşec. Ori suferim de frica de frică. Există momente, atunci trecem uşori prin viaţă, când gândul la ceva ce ne înspăimântă nu aduce după sine niciun ecou, şi momente când inima îşi amestecă bătăile de capul ei, iar genunchii se înmoaie sub ocupaţia anxietăţii. Pe unii, frica îi face laşi, în timp ce pe alţii îi face curajoşi. Important e să ne (re)cunoaştem fricile şi, pe cât posibil, să învăţăm să le îmblânzim. Deschidem o serie cu poveşti personale despre cele mai mari frici şi primul text îi aparţine scriitoarei Lavinia Branişte.

 

dintibuni

Text de Lavinia Branişte

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii. Nu ştiu exact de unde să-ncep şi nu prea ştiu nici cum mi s-a înşurubat frica asta. Nu mai ştiu de când o am. De prin negura copilăriei. Cred că cel mai mult şi mai mult în privinţa asta m-a afectat imaginea bunicului meu, pe care l-am cunoscut dintotdeauna fără dinţi. Doar câteva cioturi strâmbe şi galbene, din care unele se şi mişcau. Uite cum se hâţână, îmi zicea, şi după aia trăgea de câte un dinte şi dintele chiar de hâţâna şi mie mi se făcea pielea de găină. Pe el îl amuza teribil.

Îmi amintesc că într-un an de Crăciun, când eram foarte mică şi nu mai ştiu dacă descoperisem că Moşul nu există, dar probabil că nu încă, a apărut în noaptea de Ajun îmbrăcat într-un fel de Baba Iarna, în varianta de moş, înfofolit bine, cu o barbă falsă, galbenă şi lungă şi rară, şi o căciulă rusească trasă pe ochi. Şi-a îngroşat vocea şi a bătut în geam, după aia a intrat în casă şi eu nu ştiam dacă să-mi fie frică sau nu, el probabil că asta-şi dorea, să-mi fie frică, sau măcar să mă pună pe gânduri un pic, iar eu îmi amintesc deruta şi apoi îmi amintesc că i-am văzut dinţii şi l-am recunoscut după dinţi.

Şi-a făcut placă la un moment dat, cu canini metalici, era mândru de ea, dar nu putea s-o poarte fiindcă i-o făcuse prost şi-l înţepau sârmele.

Nu ştiu de ce mi-a rămas pe veci în cap ideea că bunicii mi-au arătat imaginea viitorului meu, în primul rând fizic, dar nu numai. C-o să mă urmărească toate neputinţele lor, c-o să sufăr şi o să sfârşesc ca ei. Imediat ce-am terminat şcoala şi mi s-au prăbuşit iluziile şi m-a luat viaţa în coarne, ca să zic aşa, viitorul a devenit parcă sinonim cu dinţii bunicului.

O a doua rădăcină pentru frica asta, care este dintre cele mai mari, vă asigur, e faptul că la un moment dat mi s-a mai creat cumva impresia că dantura e singurul lucru pe care-l am frumos, fizic. Că dinţii mi se văd frumos când râd şi dacă nu i-aş mai avea, n-aş mai fi eu.

N-am crezut niciodată despre mine că sunt frumoasă, în tinereţe chiar scriam poezii despre asta.

Ţin minte cum aruncam pe casă dinţii de lapte în copilărie. N-a tras mama de ei niciodată ca să mi-i scoată, nici nu mi i-au legat cu o sfoară de uşă, pur şi simplu mi i-au lăsat până au căzut singuri şi eu i-am simţit în gură, ca pe un osicior rătăcit în supă sau un sâmbure de vişină în prăjitură. Scriind acum asta, mi se pare ciudat că încă mai am senzaţia aia foarte vie şi teama aia, când îţi simţi dintele desprins şi-l învârţi în gură câteva secunde până-ţi dai seama ce este. Era spaimă atunci, cu dinţii de lapte (deşi ştiam că urmează să am alţii), şi este spaimă şi acum, cu orice mic obiect solid în mâncare.

Unul dintre coşmarurile mele recurente (pe lângă alergatul pe loc şi spaima că mă prinde un urmăritor) este acela că-mi pierd un dinte sau mai mulţi. Şi suferinţa e atât de mare încât nu mă scot decât dacă mă trezesc.

Când eram mai mică şi mama era mai superstiţioasă, îmi spunea că „îţi moare cineva” dacă visezi că-ţi cad dinţii. Aoleu, nu-i bine, zicea.

Vise din astea am tot avut, dar de murit mi-a murit doar bunicul.

Am pierdut o singură măsea până acum, pe la 22, mi-a scos-o un medic de la Brăila, bătrân şi bun, la care mergea familia de decenii. Îmi amintesc cum a tras cu cleştele de ciot şi durerea în toate oasele capului când a trecut anestezia, dar cel mai mult îmi amintesc ce ciudat m-am simţit când mi-am dat seama că pierd deja o bucăţică din corpul meu. Că din astea o să tot fie de-acum înainte şi că sunt totuşi foarte tânără.

Poate că sunt şi un pic ipohondră când vine vorba de dinţi. Mă înspăimâintă orice mic semnal că ceva ar putea fi în neregulă, dau fuga la doctor şi din fericire mi se cântă în strună, mereu îmi face câte ceva, măcar un detartraj.

M-am trezit de curând că-mi aleg ce să mănânc şi în funcţie de cât e de tare. Să nu-mi sparg dinţii, mă gândesc. Să nu rămân cu ei înfipţi într-un măr verde.

Dar se întâmplă că din fericire am încredere în medicină şi-n aproape toate găselniţele sale şi de cele mai multe ori mă las fără probleme pe mâna oamenilor. Dacă mi-a căzut o măsea, mă duc să-mi înfigă un piron în os. Şi încă unul şi încă unul, atâtea câte le-o ţine corpul.

 

Lavinia Branişte este scriitoare. Prima carte pe care a publicat-o este volumul de poezii Poveşti cu mine (Paralela 45, 2006), urmat de volumul de proză scurtă Cinci minute pe zi (Casa de pariuri literare, 2011). Anul trecut, Lavinia Branişte a lansat Escapada, un alt volum de proză scurtă, publicat de Polirom.

 

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme sociale importante, prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger