Cele mai mari frici: Cînd se face seară în Fismes

0

Cei mai mulţi dintre noi nu ducem lipsă de frici. Fie că le acceptăm sau le îngropăm sub preş, fricile ne însoţesc şi ne determină, într-o măsură sau mai mică, alegerile pe care le facem. Ne putem teme de singurătate sau de mulţimi, de sărăcie sau de boală. De bătrâneţe sau de eşec. Există momente, atunci trecem uşori prin viaţă, când gândul la ceva ce ne înspăimântă nu aduce după sine niciun ecou, şi momente când inima îşi amestecă bătăile de capul ei, iar genunchii se înmoaie sub ocupaţia anxietăţii. Important e să ne (re)cunoaştem fricile şi, pe cât posibil, să învăţăm să le îmblânzim.

 

intuneric

 

Seria pe care am deschis-o cu un text al Laviniei Branişte şi unul al lui Adrian Schiop, continuă azi cu o poveste a scriitorului Ionuţ Chiva despre frica de întuneric.

 

 

Printre numeroasele ocazii în care îl găsim pe Whitman scriind despre noapte se află şi aceasta:

This is thy hour O Soul, thy free flight into the wordless,

Away from books, away from art, the day erased, the lesson

               done,

Thee fully forth emerging, silent, gazing, pondering the

               themes thou lovest best,

Night, sleep, death and the stars.

Îmi place noaptea ca altceva şi din cauza asta, ce spune el. E vorba, cred, de o reminiscenţă a sufletului colectiv şi alte prostii de babă spirituală. Dar în cazul ăsta este totuşi adevărat că noaptea, parcă cumva de la sine, sufletul oricărui om începe să gîndească imponderabile, temele lui.
Fumam, şi noaptea, ca să nu mă vadă taică-miu, mă duceam în balcon (de fapt, ca să nu mă vadă, trebuia să îşi ferească el privirea). Era pauză de la citit, cîteva minute în care îmi tatonam bovarismele de băiat destul de închipuit ascultînd cucuveaua din blocul de peste drum şi aşa mai departe:

și eu nu mai sunt eu.
și nu-mi poți face nimic dacă nu ajungi la miezul tare
al armăturii de obiceiuri și gîndire leneșă
nu-mi poți face nimic dacă nu ajungi
la inima mea de adolescent care citea noaptea și fuma o țigară la 2 ore
și se uita de pe balcon la stele.
metalice. ele.

urma să scriu în instituţia moartă a poştei despre asta, ridicînd puţin miza acelei ore care, deşi magică, era totuşi cam repetitivă.

Mai tîrziu, în facultate, noaptea însemna de obicei că mă întorc pe jos din centru spre Crîngaşi (făceam dreapta după căminele din Grozăveşti şi treceam pe lîngă o brutărie de unde ieşea printr-o ventă de-asta căldură, îmi plăcea să-mi ţin mîinile acolo un minut).

Era o noapte tăcută de primăvară cînd m-am despărţit de o fată şi am mers jumătate de oraş. Treceam pe lîngă campusul de la Politehnică, cînd a ieşit de acolo un cîine mare alb care a mers cu mine pe lîngă şinele de tramvai pe care nu mai trecea demult tramvai jumătate din drumul spre casă.

Azi, la 30 şi, ritmul meu interior e că aştept să se facă noapte ca să mă liniştesc puţin ascultîndu-mi cîinii cum sforăie. Aproape tot ce am scris şi gîndit am scris noaptea, şi acum e noapte.

Şi totuşi în noapte e poate cea mai veche frică a omului şi deci şi a mea – de întuneric.

Nu o mai am sau se mai activează aiurea, însă încerc să văd cum a fost.

În anii ’80 nu se mai dădea căldură la bloc. Poveştile cu apa din paharul de pe noptieră care îngheţa peste noapte nu sunt poveşti, am păţit. În contextul ăsta şi pentru că aveam un singur dormitor, am dormit cu ai mei în pat (pentru căldură umană, ca să facem şi prima glumă) pînă foarte tîrziu, clasa a patra gen. Abia mutat din Ştefan cel Mare în Crîngaşi, şi căpătînd cu ocazia asta camera mea, mi-am dat seama în prima noapte de dormit că wtf! mi-e frică de întuneric.

Am dormit un an, cred, exclusiv cu spatele la perete, anume ca să nu-mi bage cuţitul în spate.

La bunici baia era în fundul unui hol lung. Mai mult, se făcea un pic stînga înainte de baie, unde holul se despărţea pentru a duce spre un dormitor. Partea aia o făceam în fugă, acoperindu-mi capul cu mîinile în punctul de risc maxim, acolo unde se ramifica holul şi răul ar fi putut sta ascuns după colţ – nu mi-a fost niciodată atît de frică de ceva definit, ce există în lume, ca de rău aşa în sine, ca o entitate, ce mai, ca de diavol. Nu am văzut ultimul episod din Twin Peaks pentru că ai mei erau plecaţi la o nuntă, eram singur acasă şi ştiam că sigur apare Bob.

Dar nu aş vrea să las tot penibilul fricii de întuneric în copilărie, pentru că, asta e, am păţit şi de curînd relativ.

Fata cu care sunt era plecată, eram singur acasă (ei îi este şi mai frică de întuneric, îmi place să cred că am contribuit şi eu puţin la asta cînd, de exemplu, într-un hotel, am stins toate luminile din cameră, m-am băgat după pat şi, cînd a ieşit din baie, am întrebat-o cu o voce puţin, dar foarte puţin diferită de a mea, “ce faci măi tu acolo?”; sau altădată, într-un hotel, cînd a deschis o uşă şi în prag eram eu cu gluga trasă pe cap, ridicat pe vîrfuri şi cu mîinile balansîndu-se cumva din coate şi spunînd din întunericul glugii “ce faci măi tu acolo” cu o voce puţin diferită de a mea). Dar să nu facem din asta un şir de farse şi anecdote (acum vreo doi-trei ani am avut nişte prieteni în vizită, fata era însărcinată, şi noaptea m-am băgat sub scări, la întuneric, şi cînd a ieşit din baie am făcut de acolo “gu-guuu-ruuu” cu o voce puţin diferită de a mea) – deci eram singur acasă şi citisem cu puţin timp în urmă o povestire de Cheever cu care i-am omorît pe prietenii mei după noaptea aia de frică: un băiat divorţează şi în prima parte a povestirii aflăm cum îşi petrece ziua, se duce la muncă etc., seara mănîncă la restaurant ca burlacul şi noaptea acasă, cînd îşi bea paharul de noapte, i se pare că din grădină apare ceva şi cînd se întoarce vede dincolo de fereastră pe cineva care se uită la el; se repetă de cîteva ori acelaşi lucru, cu apariţia feţei care se uită la el de dincolo de geam şi aşa mai departe, destul cît să îşi cheme soţia înapoi şi să se recăsătorească, în fine o povestire foarte bună, foarte frumoasă. O citisem deci cu puţin timp în urmă şi, ori că de la ea, ori că din sufletul colectiv, mă întorc dinspre calculator spre fereastră şi mi se pare că văd o faţă care se uită la mine! Redus la condiţia de băieţel de 10 ani care aleargă prin hol apărîndu-şi capul cu braţele, în noaptea aia m-am culcat cu lumina aprinsă.

În fine, poate nu ar strica puţin efort hermeneutic. Aşa cum îmi este frică (uneori) de întuneric, descopăr că alte mari frici ale mele sunt de fapt tot ale lui: de singurătate totală (întunericul inimii), de nebunie (întunericul minţii), de decădere morală, lumpenism (pur şi simplu viaţă în întuneric). Şi aşa cum îmi este frică de întuneric, dar sunt irezistibil atras de noapte, singurătatea, nebunia şi lumpenismul sunt de fapt, toate, posibilităţi care te aşteaptă imediat după colţ şi care de fapt mă şi atrag într-un fel bolnav, îmi sunt simpatice. (Eram serile trecute pe bus şi un nebun îmi zice, printre altele, că a găsit aur, atîta lingourile – de unde îi răspunsesem mai mult uitîndu-mă pe geam pînă atunci, mă prefac că tresar şi-l întreb “unde?”; îmi face cu ochiul arătîndu-mă cu degetul gen “pe cine crezi tu că prosteşti, nebunache? dar, oricum, nice try, eşti simpatic” şi rîdem o staţie amîndoi, după care cobor).

Probabil asta este cu adevărat îngrozitor, că te înveţi pînă la urmă cu orice, că poţi trăi oricum, motoraşul din piept care te împinge să te mişti zi de zi e în stare să te facă să trăieşti şi în căcat atunci cînd sufletul tău jignit ar vrea să refuze asta.

Dacă mergi cu maşina dinspre Weiten spre Paris treci prin orăşelul Fismes. Este cel mai dezolant loc pe care l-am văzut în viaţa mea (cred că oraşele franceze care au depins în întregime de o fabrică picată azi sunt groaznice într-un mod foarte special), cîteva case bricolate, cu pereţi putrezi (înduioşătoare încercare de cochetărie, o coroniţă din crengi roşcate pe uşa pleznită, diformă), o gară mică înconjurată de trei bombe în care din anii ’70 nu s-a clintit un fir de păr. În coşmarul meu preferat, trăiesc în Fismes după ce am cunoscut şi alte lucruri, se face seară într-o cameră cu pereţii mîncaţi de ciuperci şi plouă, plouă, n-a aprins nimeni lumina, am un plovăr rupt pe mine, pe salteaua arsă de ţigară mai e o femeie pe care am cărat-o după mine în fundătura asta de viaţă, am distrus tot prin cîteva manevre nefericite şi iată-ne unde am ajuns, e o seară vînătă de noiembrie, Alain ciungul ascultă radio în cealaltă cameră, în curînd o să se întunece.

Aşa e viaţa în Fismes, ştiu asta după ce l-am traversat cu maşina cinci minute.

 

chiva

Ionuţ Chiva este scriitor şi a publicat, până acum, trei cărţi: romanul 69, apărut în 2004 la Polirom şi recompensat cu Premiul pentru debut în Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, volumul de poezie instituţia moartă a poştei (Casa de Pariuri Literare, 2011)  şi Boddah speriat, o colecţie de 13 povestiri, apărută în 2014 la Polirom. A lucrat, de asemenea, ca jurnalist, corector şi traducător.

 

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la adresa [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme sociale importante, prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!

 


Leave A Reply