Un microcosmos în trei vagoane de tren care traversează Tanzania din capitala Dar es Salaam până în ultimul oraș înainte de lacul Tanganyika, Kigoma. Regizorul Joroen Van Velzen face călătoria asta de trei zile dus, trei întors de opt ori pentru a surprinde societatea tanzaniană în plină schimbare. Pesonajele lui, Peter – un pastor de la clasa întâi care ține predici în tren și caută adepți care să-i plătească binecuvântările, Rukia – o femeie singură care are propriul bar și care e în căutarea unei noi vieți și Isaya – un bătrân Masai care se întoarce cu nepotul său William de la oraș înapoi în satul lui, ne arată duritatea vieții în Africa de Est, un teritoriu în plină modernizare, o modernizare care înseamnă urbanizare, educație, corupție și pierderea biodiversității. Rezultatul călătoriei este documentarul Tanzania Transit care a fost selectat în competiția internațională a celei de-a 25-a ediții a Astra Film Festival.
De ce ai ales trenul ca “scenă” a documentarului tău?
Călătoream prin Africa de Est, eram într-un tren în Tanzania, și mi-am dat seama că aș putea face un film în tren. Mi-am dat seama că ăsta e settingul, aici putem aduce toate poveștile pentru a face filmul.
Cuvântul cheie pentru mine e microcosmos. Trenul reprezintă societatea într-un decor mai mic. Ideea de a avea diferitele clase sociale, diferite momente în același tren, a stat la baza filmului. Călătoria e zi, noapte, zi noapte, oamenii mănâncă, dorm, fac sex, tot ce se întâmplă în societate se întâmplă și în tren. Trenul e o reprezentare a societății.
Căile ferate sunt construite de germani la sfârșitul primului război mondial. Călătoria începe în capitala țării Dar es Salaam și se termină în Kigoma, înainte de lacul Tanganyika, ultima zonă a Africii descoperite. Trenul traversează zone foarte rurale, sălbatice, inițial urcă, apoi merge pe un platou, două treimi din călătorie se petrec în zone uscate, deșertice. Oamenii care călătoresc cu acest tren sunt mai ales creștini, care merg în Congo, Rwanda, Lacul Victoria, Kenya. Nimeni nu călătorește de plăcere cu acest tren, doar pentru muncă, pentru supraviețuire.
Trenul trece printr-o zonă în care nu sunt drumuri, deci de asta trenul este un mijloc popular de călătorie. În alte părți ale țării există trenul, dar și autostradă, în paralel, iar trenul e folosit doar pentru transport de marfă pentru că e foarte lent, foarte incomfortabil, e de patru chiar cinci ori mai încet decât autobuzul. Un drum care ar trebui să dureze o zi durează cinci zile. De asta e o călătorie așa lungă. Câteodată călătoria asta durează chiar mai mult de trei zile pentru că trenul se strică, căile ferate sunt proaste, ori pentru că cineva uită să pună combustibil, niciodată nu știi care e motivul, sunt o mie de motive. O dată am stat o săptămână în tren doar pentru o călătorie dus, a fost întârziat trenul patru zile.
Și sunt mulți oameni care locuiesc propriu zis în tren. Trenul e casa lor. Călătoresc sus-jos, sus-jos la nesfârșit. Cumpără bunuri de la un capăt și le vând la celălalt capăt. Au o geantă, poate două, pentru că nu au voie să aducă prea mult bagaj, cu produse pe care le cumpără dintr-un capăt și le vând la celălalt. Orice e ieftin într-un loc vând în alt loc. Așa fac bani să supraviețuiască. Unii au familii chiar cu ei pe tren, alții nu au familie. Sau au familie în oraș, unde stau o zi pe săptămână și lasă bani copiilor. În fiecare duminică în Dar es Salaam și în fiecare joi în Kigoma.
Cum ți-ai ales personajele?
Îi cunoșteam pe oamenii ăștia foarte bine, le-am documentat viețile timp de câteva luni până să mă urc în tren cu ei. Am mers cu trenul de opt ori, un dus cu trenul durează trei zile, înapoi alte trei zile, deci șase zile în total. Am fost cu fiecare personaj o dată și am mai filmat de câteva ori pe tren. În total, am luat trenul de opt ori.
Am fost inspirat de bătrânul Masai și de Rukia, femeia care apare în film, cele două povești au fost motivul pentru a face un film despre oamenii din Africa de Est care se luptă să supraviețuiască. Le-am folosit poveștile personale pentru a crea o imagine mai largă despre luptele oamenilor de acolo. Rukia are o poveste foarte specială, e o femeie care luptă într-o lume dominată de bărbați. A fost vândută la o vârstă fragedă, a fost la închisoare, a avut o viață extrem de dificilă și a devenit respectată în comunitatea femeilor. Toată povestea are o latură pozitivă din punctul ăsta de vedere. Mi se pare Rukia foarte potrivită pentru a face un film despre cum se chinuie femeile într-o țară dominată de bărbați. Isaya este un bătrân Masai care iese pentru prima dată din satul său și călătorește cu nepotul său William pe care l-a vizitat la oraș, unde locuiește. Isaya e încântat de călătorie, e entuziasmat să-și vadă țara pe fereastra de la clasa a treia, destinată celor mai săraci, și privește cu înțelepciune chiar și conflictul care se iscă în tren din cauza unor călători care le reproșează celor doi Masai că fac parte dintr-o comunitate violentă și înapoiată și nu au ce căuta în tren.
Trenul pentru mine este o metaforă pentru mișcările rapide spre viitor către modernizarea Africii de Est. Iar cele trei personaje pe care le-am urmărit sunt, pentru mine, o reprezentare a diferitelor probleme care apar ca urmare e modernizării. În tren există clasa întâi, unde stau bogații, a doua clasă unde se află Rukia și femeile, și a treia clasă unde stau săracii. Masaii sunt cei mai săraci dintre săraci. Bogații în Africa de Est sunt bogați pentru că folosesc corupția să devină bogați sau își folosesc puterea asupra oamenilor pentru a face mai mulți bani. De obicei la clasa întâi călătoresc polițiști, politicieni, dar nimeni nu vrea să apară într-un film despre corupție. Dar am vrut mult să am în film pe cineva de la clasa întâi care să arate acest lucru pe care îl vezi clar în Africa de Est – corupția e în viața de zi cu zi, oriunde te uiți e corupție, nu poți să o eviți. Religia este un alt mijloc prin care să corupi oameni, vezi multe reclame cu pastori în Kenya, Tanzania, chiar Rwanda, multe țări africane au aceste reclame cu predicatori. Peter, pastorul din film, e un star radio, care vrea să devină star tv. Face parte din grupurile de pastori care călătoresc prin Africa, merg din oraș în oraș, predicând numele lui Dumnezeu, ceea ce e văzut ca un eveniment major, e ca și cum un rockstar ar merge la un festival de muzică. Oamenii plătesc bani grei să meargă la aceste evenimente. Sunt mulți oameni care cad în genunchi pentru ei, mulți care cad pradă acestui tip de preaching. Frica e metoda ușoară prin care să manipulezi.
Una dintre schimbările despre care se vorbește în tren este cea de mediu. Cum s-a întâmplat asta?
Mai ales oamenii Masai vorbesc despre cum se schimbă peisajul, cum vremea se schimbă și că se văd efectele tăierii și arderii vegetației. Eu cred că toată lumea e conștientă de impactul schimbărilor climatice asupra mediului. Am mai făcut un film despre un pescar în larg și el spune tot timpul că oceanul e diferit, totul s-a schimbat. Cred că toată lumea simte asta, mai ales în Estul Africii, unde toată lumea are propria fermă, chiar și oamenii din orașe au o bucățică de pământ, numit shamba, unde își produc propria hrană. Cred că nevoia lor de ploaie este foarte importantă pentru că ploaia le dă mâncare, și observi mulți oameni vorbind despre ploaie, e o conversație zilnică despre cum vremea se schimbă, cum au de-a face cu secete, fenomene extreme tot mai dese. E un subiect normal și des întâlnit.
Eram în tren și întrebam oamenii – cum s-a schimbat Tanzania din ce vezi pe fereastră? Ei își aminteau că acum 30-40 de ani, ar fi văzut animale sălbatice pe geam. Vedeau girafe, gazele, păduri, oriunde te uitai era viață sălbatică. Totul a dispărut într-un timp foarte scurt. Mai ales în Tanzania, pentru că Tanzania nu a făcut prea multe parcuri naționale cum a făcut Kenya. Toate pădurile au fost tăiate, animalele au fost alungate, au dispărut. Auzim multe despre pădurile amazoniene din Brazilia, dar nimeni nu vorbește despre pădurile din Africa. E din cauză că nu erau niște păduri de munte, impresionante, ci mai mult boscheți, unde multe animale trăiau. Peste 60% din Tanzania era pădure. Acum e sub 10%. Schimbările sunt majore și se văd – toată lumea zice că nu mai plouă, secetele sunt extreme, căldura e tot mai mare, apa subterană a scăzut. Și problemle vor fi tot mai grave: o să fie tot mai mult deșert, lumea nu o să mai poată să-și crească hrana acolo. Oamenilor nu le pasă de pierderea animalelor sălbatice, se gândesc la propriul stomac, se gândesc ce mânâncă azi, cum o să fac rost de mâncare pentru copii, cum să fac rost de medicamente pentru mamă, bunică. Îi preocupă supraviețuirea, nu le pasă de elefanți. Eu îi înțeleg și cred că ar trebuie să li se spună ce efect are tăierea pădurii asupra vieții lor de zi cu zi și asupra obținerii de hrană. Ai un copac, îl tai, faci foc, apoi nu mai ai bani să cumperi lemn de foc, dar trebuie să faci mâncare, ce faci?
Pădurile de santal se taie enorm în Tanzania. Lemnul de santal e un lemn sfânt, miroase frumos dacă îl arzi. În India e un lemn foarte important și nu mai există deloc pentru că l-au tăiat pe tot. Dar sunt mulți indieni în Kenya și vor acest acest lemn de santal. În Africa poți tăia orice copac, dacă stai pe un teren poți tăia copacii de acolo, nu trebuie să întrebi pe nimeni, e pământul tuturor. Rukia din film a mers la închisoare tocmai pentru că soțul ei a implicat-o într-o astfel de afacere cu lemn de santal.
Dacă aș tăia copaci și aș face bani din asta, sau aș bracona elefanți pentru fildeș, dacă mă prinde poliția bineînțeles că mă amenință cu închisoarea, dar ce zic de fapt e că vor și ei niște bani. Dacă ai bani, îi plătești și scapi, a doua oară, vor procent. Faptul că Rukia a făcut închisoare pentru că a tăiat copaci nu e un semn de protecție a mediului, ci din cauză că soțul nu s-a dus să plătească pentru ca ea să nu meargă la închisoare.
Oamenii care distrug mediul sunt politicienii. Poliția și serviciul de protecția a pădurilor sunt implicate.
Cum a fost relația ta cu pasagerii din tren?
Am avut o relație bună cu oamenii din tren. Noi eram o echipă de șapte persoane. Cheia e să vorbești cu oamenii, să le explici că filmul e despre ei, despre noi cum vrem să arătăm luptele lor către lumea din afară pentru ca oamenii să înțeleagă ce se întâmplă aici. Și oamenii au considerat că e important, deci au colaborat cu noi să ne dea spațiul și să ne lase să facem acest film.
“Tanzania Transit” a câștigat premiul pentru cea mai bună cinematografie la Tribeca Film Festival 2018 și a fost nominalizat la Zurich Film Festival pentru cel mai bun documentar străin. Regizorul Joroen van Velzen a copilărit în Kenya, India și Africa de Sud și a absolvit Academia Olandeză de Film.