Viaţa în balanţa schizofreniei

1

Tudor, un tip mişto, cu vreo zece ani mai mic decât mine, îmi strica uneori somnul de după-amiază, când încercam să-mi refac neuronii după munca la catedra din Ferentari. Odată i-am bătut plină de draci în calorifer. A auzit tot blocul, probabil, dar el nu se lăsa. Mult timp trompeta a fost  afonă. Apoi melodiile au început să se lege. Sunau tot mai bine când ajunsese într-a doişpea.  “L-a trimis taică-su să cânte în fanfara armatei, că n-a intrat la Conservator”, “Umblă cu ăştia din spate, care se droghează”, “E bolnav copilul, are o privire pierdută, îmi pare rău de el”, îmi spunea bunică-mea, care încerca să fie la curent cu tot ce mişca în bloc. “Exagerezi, e doar artist” o contraziceam, cu destul de multă invidie faţă de cei aleşi.

 

schizophrenia_SS_56739238_082613-617x416

 

de Diana Marinescu

 

Într-o zi mă trezesc  cu doi poliţai la uşă.

–Îl căutăm pe vecinul dvs.  care are schizofrenie. L-aţi văzut cumva?

–Da’ de unde să ştiu eu ce diagnostice au vecinii mei?

–Băiatul de la apartamentul 20. Părinţii lui l-au dat dispărut.

Trompeta se mai auzea sporadic. Acum câţiva ani a amuţit de tot. În schimb, au apărut bătăi în uşă, într-un timp, la fel de îndârjite ca repetiţiile, dacă nu-i răspundeam. Tudor mă ruga să-i fac o cafea, să-i traduc un cuvânt din engleză, că el nu are acces la internet, să-i dau nişte scotch să-şi lipească casca la care asculta mereu muzică sau glaspapir, să-şi facă o cruciuliţă. Îi deschideam, eram bucuroasă să-i văd zâmbetul îngeresc, dar îl lăsam să aştepte afară şi încuiam cu precauţie uşa. O singură dată l-am  invitat înăuntru  foarte ospitalieră: eram disperată  că pereţii din bucătărie fuseseră stropiţi cu suc de roşii. Maică-mea mi-l trimisese într-o sticlă de Grolsch care explodase când am vrut s-o deschid.

“Dar asta e o operă de artă”, mi-a spus el, încântat.

Aveam suc de roşii în păr şi pe haine.

S-a oferit să mă ajute, să şteargă tavanul, orice. După ce şocul a trecut, i-am zis că nu are cum, am nevoie de o minte limpede şi de un plan. Îmi amintisem că eram îmbrăcată oarecum indecent, doar în tricou şi pantaloni de trening.

Pata de pe tavan a rămas mult timp acolo, iar varul nu a acoperit-o de tot.

Altă dată m-a găsit în grădina din faţa blocului, încercând o muncă sisifică de ecologizare. Din nou s-a oferit să mă ajute şi l-am pus să scoată din rădăcini un arbust uscat, ceea ce a reuşit cu destulă uşurinţă. A trebuit  să tăiem apoi nişte crengi,  iar imaginea fierăstrăului pe care tocmai i-l înmânasem mi-a tăiat mie respiraţia. Am terminat acţiunea patriotică fără incidente.

Un timp n-am mai vorbit cu el, am fost supăraţi. De câteva ori, după ce mă saluta cu acelaşi zâmbet de parcă venise din Shambala, nu uita să adauge: „Frica are frecvenţă joasă”. Îi replicam în gând: „Frate, ştiu că sînt anxioasă, dar nu vreau să afle tot cartierul.” La un moment dat n-am mai suportat şi i-am zis: „Ce tot strigi după mine chestii, eu aşa îţi fac?” Dar îi făcusem şi eu ceva. Îi vorbisem despre intenţia de a scrie un articol despre schizofrenie şi îi pomenisem de vizita poliţiei şi de diagnosticul lui.

Laur, colegul din generală cu care în liceu mă preumblasem de multe ori iarna pe faleză şi care nu îndrăznise niciodată să mă atingă, era un alt caz. Se pare că făcuse o criză chiar la şcoală, spărsese oglinda de la baie, vorbeau colegii. Şi eu aş fi făcut la fel, dacă l-aş fi avut pe Arsinte la mate. Nu ne-am mai întâlnit de atunci. Mă saluta cu un zâmbet provocator şi cu „Ce faci, gagico”, cum nu-l auzisem niciodată înainte.

După trei ani de psihologie, la ID, ce-i drept, dar totuşi la Universitate, nu ştiam aproape nimic despre boala asta.  Am aflat de la un amic  care lucrase la Obregia despre un centru care se ocupă de bolnavii cu schizofrenie.

***

La Centrul Estuar mă întâmpină medicul psihiatru Florian Koleci, cu aceeaşi amabilitate şi familiaritate cu care îmi răspunsese  la telefon. A ţinut să ne vedem personal, iar pentru mine a fost primul interviu live, în afară de vox-urile pe care le-am făcut pentru VICE. Mă prezintă celor care erau în acea încăpere: doi psihologi, o doamnă psihiatru, un consilier juridic, o secretară.

Sediul din sectorul 6 e într-o casă veche, fără etaj, lângă o benzinărie, foarte aproape de staţia Locotenent Nicolae Găină de pe linia lui 139. Gardul, poarta legată cu lanţ şi intrarea principală nu aduc deloc a instituţie. O plăcuţă mică de metal încrustat, stropită cu var, mi-a confirmat că nimerisem adresa.

Fundaţia Estuar are două centre de zi în sectorul 6 şi în sectorul 1. Persoanele cu probleme de sănătate mintală beneficiază gratuit de consiliere psihiatrică, psihologică, vocaţională şi juridică, sprijin pentru reintegrarea în muncă, terapie ocupaţională, grupuri de suport ş.a. De obicei, oamenii vin aici după o internare la spital, pentru a continua tratamentul. Doar pentru cei din sectorul 4 funcţionează un serviciu de consiliere la domiciliu, asigurat de o echipă formată dintr-un asistent social, un psiholog şi un psihiatru. Mai există filiale în Ploieşti, Cluj-Napoca, Giurgiu şi Botoşani.

În sectorul 6 vin în jur de 150 de beneficiari activi. Majoritatea au diagnosticul de schizofrenie, dar mai sunt şi persoane cu depresie, cu tulburare bipolară, tulburare de personalitate şi câţiva cu întârziere mentală. Li se recomandă voluntarilor să nu ia în discuţie diagnosticul, să privească persoana, şi nu boala.

Alina Crăciun e psiholog şi consilier vocaţional . Poate avea orice vârstă între 24 şi 36, cât am eu. Vorbeşte repede, fără ezitare.  Îi pun aleatoriu întrebările pe care le am în faţă,  fără să mă uit pe foaie. Începe cu date statistice: 1% din populaţia lumii are schizofrenie. Majoritatea oamenilor cunosc cel puţin o persoană cu acest diagnostic. Aflu că nu suntem nici mai schizofrenici, nici mai sănătoşi decât alţii, ne încadrăm în media de pe Glob.

Dar or fi toţi diagnosticaţi? Văd adeseori prin RATB sau pe stradă oameni care ţin discursuri, vorbesc de unii singuri şi par complet în altă realitate. Mulţi sunt persoane fără adăpost. Lumea îi ignoră. Pot deveni periculoşi?  Ce ar trebui  să facem?”

“Există mitul că persoanele cu probleme mintale sunt mai agresive decât ceilalţi. De fapt, se pare că ei sunt mai puţin agresivi. E adevărat, în crizele acute pot face rău celorlalţi sau propriei persoane. Cel mai bun lucru în cazul în care vedem pe cineva care manifestă o astfel de criză este să sunăm la 112. Există serviciul de urgenţă psihiatrică. După două-trei săptămâni de tratament vor fi de nerecunoscut, pot duce o viaţă normală. Printre oamenii străzii sunt şi schizofrenici, dar majoritatea bolnavilor sunt diagnosticaţi şi integraţi în societate.”

Îi cer Alinei să-mi vorbească despre simptome: “halucinaţii auditive (oamenii aud voci). Ca răspuns la aceste voci ei îşi produc discursurile. Cele mai periculoase sunt vocile imperative, care le cer diverse lucruri: să zboare, să se arunce pe fereastră sau să facă rău altcuiva. Halucinaţii vizuale. Idei delirante de persecuţie, de prejudiciu (că cineva le-a făcut un rău), de urmărire, de filiaţie (că sunt rude cu anumite personalităţi). Apar modificări de comportament, omul devine agitat, agresiv sau autoagresiv. Apar probleme de memorie, capacitatea de atenţie poate să scadă (nu e în stare să urmărească un film până la capăt) sau poate să crească (devine extrem de vigilent, atent la detalii). Apare anxietatea, frica foarte puternică, scăderea rezistenţei la frustrare (devin iritabili, nervoşi), insomnia de mai multe feluri, tocirea afectivă de tip paranoid.”

Îmi spune că nu e aşa cum citisem eu printr-un manual, că introvertiţii sunt predispuşi la schizofrenie, iar extroverţii, la nevroză. Clasificări din astea interesante am găsit până şi în teoria literară. Oricine care a terminat liceul înainte de 2000 a auzit despre nevroza lui Bacovia, în special, şi a simboliştilor, în general. Era subiect de BAC.  În comparaţie  cu moderniştii, postmodernii sunt schizofrenici, sau cel puţin personajele lor. Aici nu-l am în cap decât pe Billy Pilgrim, al lui Vonnegut, din romanul meu preferat.

„Trebuie să  existe un trigger, un declanşator al bolii, care vine pe un fond genetic şi pe nişte factori de mediu. Doar această combinaţie poate să producă boala. Acest declanşator poate fi, de exemplu, o emoţie puternică, pozitivă sau negativă.”

Freud produce dezaprobare printre specialiştii de la centru (şi nu numai), cu obsesia lui pentru sexualitate şi reprimarea ei. Teoria cu privire la cauza schizofreniei, care ar avea legătură cu impulsurile homosexuale inconştiente, este una depăşită, spune Alina. Colegul ei, Adrian Socol, care urmărise discuţia noastră prin rumoarea din încăpere, întăreşte concluzia: „Mânca şi el o pâine.”

Poate cea mai lăudabilă curiozitate pe care o am este cum să ne purtăm cu astfel de persoane, cum să-i abordez, eu personal, pe cei cu care vreau să vorbesc despre boala lor. „E important să nu-i ignorăm, să nu-i stigmatizăm, să nu ne purtăm cu mănuşi. Îi salutăm, le punem câteva întrebări despre cum se simt, ce mai fac. Dacă ne sunt prieteni,  ieşitul  cu ei la un suc e mai important decât vreun ajutor finaciar sau material de altă natură. Să cerem ajutor de specialitate când lucrurile iau o întorsătură urâtă. O greşeală foarte mare pe care o pot face cei din jur este să le recomande să întrerupă tratamentul, dacă observă că le e mai bine.”

Alina îmi spune că pot găsi aici, printre beneficiari, persoane dispuse să vorbească despre problemele lor. În privinţa fotografierii, nu e nevoie decât de un acord  scris. Sunt persoane cu discernământ, au drept de semnătură. Aşa procedează şi cei de la centru dacă vor să le folosească fotografiile. Îmi recomandă, totuşi, să nu-i pozez, chiar dacă ei vor să-şi asume asta. Îi poate vedea un vecin sau altcineva care nu ştia despre boala lor.

Cea mai sensibilă problemă mi se pare găsirea unui loc de muncă. „Am avut acum doi ani  un proiect cu acest scop, integrarea în muncă a persoanelor cu probleme de sănătate mintală. S-au angajat un număr destul de mare dintre beneficiari. Există locuri de muncă protejate, unde angajatorii ştiu despre diagnosticul lor, dar majoritatea angajatorilor, din teamă sau prejudecată, au reticenţe. E adevărat că le e greu să-şi găsească sau să păstreze un job. Dacă o persoană normală, care a terminat o facultate, câştigă în medie 1200 de lei, una cu probleme de genul acesta câştigă în jur de 500, 600 de lei. Au o pensie care nu e mai mare de 600 de lei.” Nu există profesii recomandate sau de evitat în cazul celor cu schizofrenie. Ca şi la ceilalţi oameni, profesia trebuie aleasă în funcţie de interese, educaţie şi aptitudini. E adevărat că trebuie luată în calcul diminuarea atenţiei care poate să apară.

Vreau să ştiu care e legătura dintre artă şi schizofrenie. For God sake!, oamenii ăia au probabil acces direct la inconştientul lor, ar putea pur şi simplu să transcrie, să picteze sau să înregistrezece li se năzare în timpul crizelor şi gata opera de artă, îmi trece mie prin cap, destul de simplist. Întrebarea pe care i-o pun Alinei nu conţine cuvântul „inconştient”, chiar dacă aşa mi-o notasem pe foaie. „Există o legătură între creativitate şi schizofrenie. Nişte studii au demonstat că oamenii foarte creativi sunt mai predispuşi să facă această boală. Există probabil ceva la nivelul neurotransmiţătorilor. Ceea ce se poate observa este gândirea de tipul outside the box pe care o întâlnim atât în delirul schizofrenicilor, cât şi în ideile oamenilor foarte creativi. Un exemplu de personalitate artistică care a manifestat simptomele acestei boli este Van Gogh. Şi cei care vin aici sunt foarte creativi, unii confecţionează obiecte de artă, alţii pictează sau se manifestă artistic în diverse moduri. Boala asta debutează de obicei devreme, între 18 şi 36 de ani, iar oamenii nu prea au cum să se dezvolte astfel încât să lase în urmă o operă.”

Evit să mă uit la thriller-uri, dar nu am putut să ocolesc „Exorcistul”. Pentru că pe atunci preferam să găsesc explicaţii decât să trăiesc cu ambiguităţi, un lucru era clar pentru mine în materie de exorcizări: o persoană e „posedată”, deci schizofrenică, pentru că Eul nu permite inconştientului să se manifeste. Partea imaculată, feminină şi religioasă pe care o creează regulile sociale nu aceptă impulsurile sexuale, obscenităţile, masculinitatea. De-asta în cele mai multe cazuri despre care am auzit e vorba de femei care rostesc cu voci bărbăteşti  tot felul de blasfemii şi perversiuni.  În general, cam tot ce nu accepţi din ceea ce simţi sau gândeşti se întoarce împotriva ta, într-un fel sau altul. Asta nu înseamnă să-ţi pui poalele-n cap, ci să faci ceva constructiv cu „umbra” ta, cu partea de întuneric din tine. Dar, hei!, eu sunt freudiană, chiar dacă am încercat să-l ocolesc şi pe Freud. Iar psihologia e pentru mine doar un hobby şi un exerciţiu de supravieţuire.

O întreb pe Alina despre acest fenomen atât de interesant şi exploatat cinematografic. „În După dealuri, de exemplu, personajul feminin are această boală. Ritualurile sunt penibile şi nu am auzit să fi ajutat pe cineva, ca şi în cazul tratării cancerului sau altor boli. Din câte ştiu, nici biserica ortodoxă nu le acceptă.”

Doi dintre schizofrenicii pe care îi cunosc consumă sau au consumat droguri, de la etnobotanicele odată legale şi marijuana, la prafuri. „Drogurile psihoactive pot acţiona  ca factor declanşator. S-a observat o pondere mai mare a schizofrenicilor în rândul consumatorilor de marijuana, faţă de populaţia care nu consumă,” spune psihologul Fundaţiei Estuar.

Intru apoi în cabinetul medicului psihiatru Florian Koleci. Aşezată în fotoliul de piele, la lumina aia artificială destul de chioară, dar odihnitoare, îmi vine să dau drumul confesiunilor. Dar mă apuc să-l înregistrez. Reapare în discuţia noastră ideea că nu contează temperamentul sau gradul de extroversie, dar că boala  predispune la închidere în sine. Importantă mi se pare precizarea psihiatrului care pomeneşte despre o modificare biochimică la nivelul creierului produsă de factorul cu rol de trigger despre care vorbea Alina.

Trebuie să reiau întrebarea despre efectul drogurilor. Spre surprinderea mea, domnul doctor are o altă părere decât colega psiholog. Îmi spune că nu există o legătură între consumul de droguri şi schizofrenie, dar dacă un bolnav este şi consumator, asta îngreunează foarte mult rezultatele tratamentului.  În general aceste persoane nu sunt consumatoare pentru că ele se izolează, nu pot să urmărească un plan, de care ar avea nevoie pentru a-şi procura substanţele. „Aşa cum există persoane normale care fumează marijuana, există şi oameni cu acest diagnostic care o fac. Din cauza tratamentelor, unii schizofrenici au o predispoziţie la dependenţă, la fel cum alţii resping atât ideea tratamentului, cât şi folosirea altor substanţe. Există cazuri de consumatori de marijuana cu acest diagnostic, dar nu există o conexiune între consum şi boală.”

Şi doctorul Koleci îmi spune că, statistic, schizofrenicii sunt mai puţini agresivi decât restul oamenilor, iar faptul de a vedea pe cineva vorbind de unul singur nu trebuie să ne sperie sau să ne îndepărteze. Ei răspund agresiv dacă sunt agresaţi, catalogaţi drept nebuni etc. „În relaţia cu un astfel de om e important să-i accepţi trăirile. Pentru că dacă extratereştrii despre care el crede că îl urmăresc, nu sunt reali, spaima lui este şi are o intensitate foarte mare.” Tot auzisem de preocuparea schizofrenicilor pentru extratereştri. „La unii apar extratereştrii, la alţii Dumnezeu. Sunt subiecte tentante şi pentru noi, ceilalţi, şi nu le poate proba nimeni existenţa sau inexistenţa.”

Recunosc că anumite superstiţii religioase sau lecturi mistice m-au făcut în adolescenţă s-o iau puţin pe arătură. Abia acum reuşesc să împac freudismul şi creştinismul şi, amândouă, cu Istoria credinţelor şi ideilor religioase  a lui Eliade. Florian Koleci spune că practicile religioase sunt inofensive, dar contează intensitatea cu care sunt trăite.  Oricare dintre noi, dacă intrăm într-o încăpere în care nu cunoaştem pe nimeni, putem avea impresia că cineva s-a uitat urât la noi, dar asta nu ne face paranoici. Aşa şi cu credinţa.

„Fiecare  avem nevoie să evadăm în planul imaginarului pentru a fi creativi, important e să nu rămânem acolo, să găsim drumul înapoi în realitatea palpabilă.” Nu mă satisfăcuse răspunsul legat de creativitate şi schizofrenie. „Există această înclinaţie a lor de a vedea lucrurile altfel, nu doar partea materială, poate din această perspectivă se poate spune că sunt creativi. Un pacient mi-a spus odată cum vede el boala: un om normal vrea să aibă, iar un nebun vrea să facă, fără a primi ceva în schimb.”

Încheiem discuţia cu o statistică pe care o pot numi optimistă, în comparaţie cu informaţiile pe care le deţineam: „În ultima vreme, au apărut tratamente noi, care fac ca boala să se manifeste altfel decât în trecut. În 25 % dintre cazuri, oamenii pot avea o viaţă normală şi pot să practice orice profesie.  50 %, chiar dacă sunt activi, pot, la un interval de câţiva ani, să aibă perioade de recădere. E foarte important  tratamentul medicamentos, dar şi stilul de viaţă, care trebuie să fie ordonat. Să aibă nişte ritualuri, nişte automatisme, care în perioadele de criză să-i ajute să meargă mai departe. Simptomele nu dispar de la sine, ci pot fi ţinute sub control prin tratamente. Dacă după cinci ani nu mai apar recăderi, acesta poate fi regândit.”

***

Într-o altă zi, vin să vorbesc cu beneficiarii centrului. De data asta o întâlnesc pe Claudia Popescu, coordonatoarea filialei din sectorul 6. Stă în faţa unui calculator, alături de un bărbat. Îi spun care e motivul vizitei şi mi-l recomandă zâmbind pe cel de lângă ea, Lucian. Din încăperea cea mare şi totuşi foarte mică pentru cele câteva birouri înghesuite, mergem într-o sală de consiliere, o cameră cochetă cu bibliotecă pe un perete. Lucian închide uşa, iar eu, aparent fără rezerve, îmi dau jos geaca de iarnă şi o pun pe spătarul scaunului. „E cald aici.”

Îmi arată un filmuleţ cu el pe telefon, făcut pentru o emisiune de la CNN sau ceva. Zice că nu ştie cum să mi-l trimită. Începe să-mi vorbească despre telefonul lui mobil, după ce îi spun că-l voi înregistra şi nu prea ştiu cum să umblu cu al meu. E clar că-i place să vorbească cel puţin la fel de mult cât îmi place mie. Îl opresc când pare că se apropie de o încheiere şi îi spun că începem interviul.  Ţinuta de casă, cu spatele uşor aplecat, contrastează cumva cu discursul lui de inginer serios, fără scăpări logice, de un umor care levitează în unele fraze, fără ca mimica vorbitorului să dea vreun indiciu. Am tendinţa să cred că poate mai şi aberează, dar informaţiile pe care mi le dă  le regăsesc pe site-ul centrului.

Lucian are 58 de ani şi a lucrat ca inginer mecanic, după ce a absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti. În 1990, la 34 de ani, a avut prima dată o criză şi a fost internat. Mărturiseşte în paginile revistei Estuarul, la care scrie alături de ceilalţi beneficiari, că debutul bolii a coincis cu naşterea fiului său. Când îl întreb despre cauze, se gândeşte la stres, „alergătura după coşul zilnic”. A vrut să iasă la pensie, iar pentru asta ai nevoie de trei luni la rând de internare, dar „nu te ţine nimeni mai mult de o lună în spital”.  În 1999 s-a internat din nou şi atunci s-a pensionat.

Mi-a povestit despre simptomele lui, pe care le descrie şi în filmuleţ, şi în articolul respectiv. A avut un delir mistic, chiar dacă se declară ateu, şi întâlniri cu extratereştri. S-a apucat să facă goblenuri, ocupaţie care, observă el, e destul de neobişnuită pentru un bărbat.

Din 2005, nu a mai avut nicio recădere. „M-a pus pe picioare doctoriţa psihiatră Roxana Mischianu, care e un medic, jos pălăria! E şi sexolog, are mai multe calificări. Şi e un foarte bun diagnostician. Toţi pacienţii ei pică exact pe tratamentul corect. Punct ochit, punct lovit! Alţii mai bâjbâie, tatonează, până când găsesc exact ce îţi trebuie.”

Îmi spune că nu a avut antecedente în familie cu acest diagnostic. Pomeneşte cu mândrie de fiul său care are 24 de ani şi e masterand la Limbi străine. Fosta soţie, care a divorţat de el din cauza bolii „a avut şi are, mulţumesc lui Dumnezeu, toată grija pentru el.”

Are o pensie de 550 de lei, după mai mult de douăzeci de ani vechime. La asta se adaugă indemnizaţia de handicap, de 234 de lei. Este foarte implicat în activităţile centrului. A reprezentat fundaţia Estuar în Marea Britanie, alături de Alina Oancea, coordonatoarea filialei din sectorul 1. Face parte din redacţia revistei Estuarul. Urmează de patru ani cursurile de engleză care sunt oferite gratuit beneficiarilor centrului, de două ori pe săptămână. Dintre activităţile de relaxare, cel mai mult îi place să joace şah.

Îl întreb care e programul săptămânal. „Lunea avem un grup de comunicare cu psihologul Adrian Socol, care e foarte interesant şi la care vine multă lume. Marţi şi joi, cursul de engleză. Miercuri, un grup de psihoterapie şi psihoeducaţie, tot cu Adrian Socol. Vineri e zi de amuzament. Se joacă tenis de masă, şeptică, scrabble, şah, activities, un joc mai nou. După prânz e un cerc de artizanat, la care eu nu particip. Se fac tot felul de bijuterii şi obiecte decorative. Avem şi expoziţii cu vânzare, iar o cotă parte revine beneficiarilor. Mai e un atelier pentru obiecte din ceară. Poate vorbiţi şi dvs. să luaţi ceva, un Moş Crăciun sau un brăduţ. Pentru cei cu probleme de intelect există un curs de alfabetizare, un club de poveşti… cam astea sunt. Se organizează periodic excursii. Anul ăsta, am ales un traseu mai uşor. Am fost la Buşteni, la mănăstirea Caraiman, în excursie de o zi cu trenul. Totul e foarte bine organizat, masă, cazare, îţi oferă şi sandvişuri pe drum. Am fost şi la mare o zi, dar se cam stricase vremea, din păcate. Cei care nu au condiţii, pot veni aici să facă duş sau să-şi spele rufele.”

Nu are reţineri în a vorbi despre diagnosticul lui, dar se vede că nu îi face plăcere. „Prima dată a fost psihoză discordantă. Acum s-a trecut la un termen mai drastic, care te stigmatizează: schizofrenie paranoidă. Lumea, când aude, zice dom’le, ăsta-i terminat. Sunt mai multe variaţiuni pe tema asta, mai multe manifestări ale bolii la diferite persoane: tulburare schizo-afectivă, tulburare bipolară şi altele.”

După un moment de tăcere l-am înttrebat cum aş putea convinge pe cineva să vină aici, la centru. „Păi a devenit destul de mediatizat. La Spitalul 9 [Obregia, n.r.] li se spune pacienţilor despre el. Este şi pe internet, s-a făcut promovare şi la tv, s-a deschis şi un call center. Să sune, să vadă despre ce e vorba. Dacă îi stârneşte un sâmbure de curiozitate, va veni singur. Nu poţi să aduci pe nimeni cu forţa. Sunt persoane care au venit o dată, de două ori şi atât. Eu vin de 14 ani, aproape în fiecare zi. M-am regăsit aici, este a doua mea casă. Săptămâna trecută, am fost la deschiderea unui club house care ţine tot de Estuar, în sectorul 6, strada Orşova 129, destinat exclusiv persoanelor cu astfel de probleme. Se vor face tot felul de activităţi, vor fi, probabil, şi nişte locuri de muncă plătite, la recepţie, la bucătărie, la promovare.”

Spre sfârşitul discuţiei, un bărbat cu fes bagă capul de câteva ori pe uşă, iar apoi întreabă, destul de iritat, cât mai avem. Nici nu termin bine intrerviul, că un grup foarte hotărât de vreo şase oameni, bărbaţi şi femei, iau repede masa din cabinet, nemulţumiţi că le stricasem puţin programul. Îi mulţumesc lui Lucian şi îl felicit pentru felul în care a făcut faţă tulburării.

Claudia îmi cere destul de autoritar să nu pozez oameni, ci doar obiecte. În biroul unde lucrează personalul centrului sunt câteva calculatoare şi multe, foarte multe dosare. Îmi spune să nu fotografiez nici asta, că i-aş face de râs. Pe pereţi atârnă vreo două tablouri pictate de beneficiari. „Mai multe desene, cât mai autentice”,  cer eu, dar fata care are acest talent îşi ia lucrările acasă. Tot ea ilustrează coperta revistei.

***

unnamedTudor şi-a făcut cont pe Facebook. Mi-a zis să iau de acolo ce poză vreau. Sunt foarte multe şi tentante pentru subiectul articolului. De curând, a postat o scrisoare cu concluziile psihiatrului la ultima vizită medicală. L-am întrebat într-un comentariu ce părere are despre cele scrise acolo şi s-a rezumat să răspundă, ca în faţa unei mulţimi: „Unii nu sunt interesaţi decât de cele lumeşti.” Multe postări cu cărţi oculte şi cugetări mistice. Altele, cu viziuni demne de cele mai inspirate filme horror.

I-am zis mai demult să se reapuce de trompetă. „Nu mai pot să mă concentrez” A venit cu nişte schiţe în creion, spunea că se pregăteşte să dea la Teologie, să restaureze biserici.

E printre puţinii oameni care se descalţă la uşă, fără să le zic asta de la obraz.

În cea mai frumoasă zi din  vara trecută, după o ploaie, în timp ce aşteptam taxiul, îmi spune despre Xanax şi marijuana. Îmi arată brăţara de la mână cu simbolul ierbii şi îmi mărturiseşte că acum n-o mai iubeşte, pentru că o iei ca să te liniştească şi mai mult te agită.

Ar vrea să „îmbătrânească spiritual” ca să se lase de tutun. Devine defensiv când îi  pomenesc de centrul Estuar, ca în faţa unei ameninţări. Tot ce contează e să vadă lumina lui Dumnezeu, să ajungă pe treapta cea mai înaltă de desăvârşire spirituală.

 

Foto main: Vlue / Shutterstock

 

Puteți accesa și:

Descoperire: Schizofrenia înseamnă 8 afecțiuni genetice diferite

FOTO Scene din viața unui bărbat care suferă de schizofrenie


Un comentariu

  1. Ce de inexactitati sustine d-na psiholog Alina…auleu. Sa mai citeasca, sa citeasca, sa se documenteze. Si legat de internarea impotriva vointei persoanei/ internarea nevoluntara. Si despre agresivitatea lor, or fi schizofrenii ne agresivi, dar nu se poate spune acelasi lucru la modul general, despre bolnavii psihici, cum spune d-na. Altfel nu degeaba ar fi sectiile inchise. Sunt facute nu atat sa nu fuga ei, cat sa nu faca rau. In fine, nu mai ma intind, nu mi s-a parut chiar profesionist articolul mai degraba naiv. Lucrez in domeniu.

    “Articolele 53-68 din legea 487/2002 și articolele 29-31 din normele de aplicare ale legii reglementează situația: trebuie să faceți solicitarea în scris, să treceți datele de identificare din buletin și să menționați “manifestările ce pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie sau a altora”. Cereți medicului de familie să vă sprijine în demers, eventual să facă solicitarea el însuși dacă cunoaște situația. Dacă există deja un psihiatru curant, care să facă el însuși solicitarea și să asigure legătura cu colegii din spital, e ideal.

    Apoi sunați la 112. Din experiența proprie vă pot spune că ambulanțele refuză adesea să transporte un om la spital, dacă acestea nu vrea. După ani de zile, mecanismele acordării unui ajutor de urgență psihiatrică nu merg suficient de bine. Atrageți atenția echipajului că este vorba de o procedură perfect legală, arătați-le solicitarea și eventual menționați legile de mai sus. Refuzul înseamnă culpă, pentru echipajul respectiv. Dacă persoana afectată opune rezistență, echipajul poate să fie asistat de poliție. Va fi necesar conform legii și foarte util să îl/o însoțiți până la camera de gardă.

    Solicitarea nu înseamnă automat internare, dar înseamnă o vizită obligatorie la psihiatrul de la spital, care va decide dacă internarea e necesară sau nu. Și decizia lui va fi confirmată sau infirmată de o comisie independentă, în termen de 72 de ore. Deci responsabilitatea nu atârnă cu totul pe umerii dumneavoastră. Sub tratament, fenomenele psihotice de obicei dau înapoi, și internarea nevoluntară se încheie sau e transformată în internare din propria voință.” http://medlive.hotnews.ro/lungul-drum-al-psihozei-catre-psihiatrie.html

Leave A Reply