Cele mai mari frici: Un an jumate de puşcărie

1

Cei mai mulţi dintre noi nu ducem lipsă de frici. Fie că le acceptăm sau le îngropăm sub preş, ele ne însoţesc şi ne determină, într-o măsură sau mai mică, alegerile. Ne putem teme de singurătate sau de mulţimi, de sărăcie sau de boală. De bătrâneţe sau eşec. Există momente, atunci trecem uşori prin viaţă, când gândul la ceva ce ne înspăimântă nu aduce după sine niciun ecou. Şi există momente când inima îşi amestecă bătăile de capul ei, iar genunchii se înmoaie sub ocupaţia anxietăţii.

 Vector illustration of a man in jail

 

Important e să ne (re)cunoaştem fricile şi, pe cât posibil, să învăţăm să le îmblânzim. Continuăm seria dedicată Celor mai mari frici cu o poveste densă despre frica obsesivă de a ajunge la închsioare, scrisă de Mihnea Mihalache-Fiastru.

 

Text de Mihnea Mihalache-Fiastru

 

A fost o perioadă în viața mea când locurile cele mai aglomerate erau și cele mai sigure. Cu cât erau mai mulți oameni în jurul meu, cu atât știam că nimic rău nu mi se putea întâmpla și mă relaxam, pe măsură ce locul în care eram, strada, cârciuma, restaurantul sau oricare altul, se umplea de oameni și doar așa îmi dădeam voie să fiu eu. În acele momente, obsesia dispărea de parcă nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte, iar eu deveneam zgomotos ca și cum locul ăla ar fi fost al meu, la fel și lumea din el și sub nicio formă nu ar fi urmat să plec de acolo altfel decât încărcat cu gânduri și emoții bune. De atunci nu mi s-a mai întâmplat să mă simt atât de protejat în mijlocul mulțimii. Nu m-am mai întrebat dacă aglomerația are sau nu rol de protecție. Atunci, însă, a avut, fiindcă mă gândeam că mulți oameni înseamnă, de fapt, mulți martori. În prezența martorilor nu contează dacă se petrec lucruri cu caracter infracțional în urma cărora, printr-o înscenare sau eroare judiciară, ai putea să ajungi acuzat și, apoi, condamnat la închisoare, pentru că vor fi multe mărturii care îți vor infirma culpa. Aşa se face că numai în preajma multor oameni mă simțeam ferit de obiectul obsesiei mele: pușcăria.

Acum vreo trei săptămâni, Cristi, terapeutul meu, și-a reorganizat cabinetul. A adus cuverturi și covoare colorate și a atârnat pe pereți tot felul de forme și suprarealisme în aceleași tonuri de culoare. Mă gândesc că, dacă ar exista curentul “freudian” în amenajări interioare, ar fi un stil foarte puternic. Stau pe canapea cu brațele deschise și întinse pe muchiile superioare ale pernelor de care mă rezem. Cristi e la vreo doi metri în fața mea, pe un fotoliu, iar eu mă uit la elefantul care atârnă pe peretele din spatele lui:

– Îmi place cum ai făcut camera, e încărcată. Îmi place orice e încărcat, în ceva încărcat o să găsești întotdeauna ceva bun, îi spun.

Cristi râde, apoi mă întreabă:

– De ce crezi că era posibil să ajungi la pușcărie ?

Câteva secunde continui să mă uit la elefantul din spate. Dacă aș fi avut un răspuns, cu siguranță i l-aș fi dat până acum. Expir din profunzime, de fiecare dată când expir așa, simt că în mine nu mai rămân decât _eu_ și că atunci _mine_ și cu _eu_ suntem în cea mai adâncă legătură. Mă ajut cu ochii, mi-i iau de la elefant și îmi privesc sternul. Apoi îmi dau seama și îmi spun “nu am idee”, iar lui Cristi îi răspund:

– Hm. Nu știu.

Dacă nu aș fi trecut prin obsesia pușcăriei sau, mai bine zis, a fricii de pușcărie și dacă în prezent aș mai fi implicat în media, mă gândesc că acum ar fi un moment bun pentru a o dezvolta. Presa din prezent se aseamănă foarte mult, e aproape identică cu cea din 2008: asistăm acum la o derulare continuă de arestări și condamnări a unor figuri politice mai reprezentative sau mai puțin importante. Pe toate canalele media se dezbate vinovăția sau nevinovăția personajelor implicate în mod direct sau cu legături în aceste povești servite ca atare publicului, se discută pedepse, perspective, viitoare posibile arestări și condamnări. Și dacă psihicul meu ar fi la fel de încărcat ca atunci și cum încă nu am învățat să mă relaxez corect, atunci e foarte probabil să fi creat aceeași fantasmă, pentru a mă elibera de tensiune. Factorul declanșator ar fi putut fi oricare eveniment întâlnit în media: arestarea preventivă a unui fost ministru sau condamnarea unui asociat al unui lider de partid vizat spre anchetare. Și atunci, dintr-o dată, în mintea mea s-ar fi ivit o anxietate grea, cu care m-am luptat, deja, un an și jumătate în 2008 și 2009: Dacă o să ajung la pușcărie ?

***

Nu am fost diagnosticat cu nicio boală psihică, deși am avut întâlniri cu psihiatri. Toți psihologii și psihiatrii cu care m-am văzut mi-au spus că oricum sunt prea bătrân pentru a mai face o boală psihică în adevăratul sens al cuvântului. Nici vreo depresie clasică nu am avut vreodată. Problemele mele cele mai profunde au fost, dintotdeauna, frica și îngrijorările. Anxietate i-ar spune unii, poate depresie alții, poate și una și cealaltă alții. În ce mă privește, am învățat că nici nu contează:

– În terapie nu se dau diagnostice, la ce-ți trebuie diagnostic ? Cu ce crezi că te-ar ajuta? mi-a repetat mult timp Ioana, terapeut și cea mai apropiată persoană.

– Pot să-ți dau o pastilă ca să nu-ți crească tensiunea, așa, un anxiolitic ușor, dacă vrei, mi-a spus, la un moment dat, un medic psihiatru.

Cu greu m-am convins că, de fapt, sunt un om normal, că oricât de mult mi-aș imagina eu că psihicul meu ar avea o dimensiune patologică, nu are. Ce se întâmplă, atunci?

Răspunsul cel mai simplu și concis ar fi că ceva mă deranjează. N-am nici cea mai vagă idee ce și de când. Poate, la un moment dat, voi afla, sau poate nu, nici asta nu mă mai preocupă. Am avut atacuri de panică, anxietate generalizată, somatizări sub forma hipertensiunii arteriale. M-am obișnuit cu toate și, în timp, au scăzut în intensitate sau chiar au dispărut cu totul. Cu o singură dimenisune nu am reușit, până acum, să fac pace, deși o am încă de la vărsta de 6 ani: gândirea obsesională atunci când anxietatea ia forma obsesiv-compulsivă.

***

În 2008, în ziare, la televizor și pe internet, a izbucnit un val asemănător celui de acum, doar că atunci nu era vorba despre arestări în mod direct și nu doar de personaje implicate într-un anumit tip de activități și cu un anume statut, ci despre noi toți.  Ni s-a comunicat agresiv, întreținut, abuziv și implicit anxiogen, că suntem urmăriți și supravegheați și că ceva rău urma să ni se întâmple tuturor. Că toate telefoanele sunt ascultate, că toate IP-urile sunt urmărite și că în spatele acestor fapte există o intenție rea îndreptată către fiecare individ, că suntem vulnerabili, că informații personale, fapte și aspecte din viața noastră ar putea fi configurate de către o a treia parte, în așa fel încât să apărem ca infractori în fața societății, deși nu am comis nicio nedreptate împotriva ei. Am fost invadați de un val de stres, împachetat sub forma interesului și a grijii pentru noi, pe care le-am acumulat până în punctul în care am transformat totul într-o fantasmă, aceea că voi ajunge la pușcărie:

– Îți era frică că ești urmărit și controlat? m-a întrebat Cristi.

– Nu, nu îmi era frică nici că eram urmărit, nici că eram controlat, astea erau doar două elemente care făceau parte din tabloul obsesional. Obsesia mea avea un obiect clar: pușcăria, i-am răspuns.

Ioana zice:

– Știi bine că eu n-am nicio treabă cu conspirații și chestii de genul ăsta, nu e așa ceva, dar eu chiar cred că există manipulare prin anxietate, unii o practică conștient, alții nu, dar asta se întâmplă.

***

Sunt de acord, în același timp știu că stresul ridicat își trăiește ultimii ani. Când mă gândesc la “generația mea”, iau în calcul intervalul de vârstă 25-35 de ani. Unii dintre noi au fugit de televizor încă de acum 10 ani, ceea ce nu au știut, însă, a fost că au renunțat să mai aibă televizor dintr-un motiv neesențial. Şi-au ales ca argument “prostia” și, ulterior, inutilitatea televizorului și s-au mutat pe internet luând cu ei cea mai grea moștenire a televiziunii: anxietatea. Tot noi, însă, ne dăm seama acum că adevărata problemă este stresul și suntem prima generație a cărei cauză este eliberarea de anxietate și depresie.

În acest moment, se trasează natural limitele și conținutul unei noi paradigme; “macroterapie”, să-i zicem. Ne înarmăm cu tratamente și psihoterapii și vorbim despre cum vedem lumea la fel prin aceste noi filtre, în care dușmanii sunt propriile gânduri și emoții, transformându-ne în mașinării de raționalizat. Ne regândim trecutul și încercăm să preluăm controlul asupra propriilor persoane. Poate nu vom reuși. Poate abia generația următoare o va face, cea care începe tratamentul cu antidepresive odată cu pubertatea, dar vom ajunge măcar să înțelegem de acum încolo ce ne înfurie, ce ne întristează, ce ne sperie și, într-un final, ce ne bucură.

În acest viitor, climatul social nu va mai conduce la o acumulare de stres de asemenea proporții încât să declanșeze, irațional, frici precum cea de pușcărie. Oamenii vor înțelege ce anume are legătură cu ei și ce nu și care sunt cauzele și problemele personale care îi fac să-și asume frici și depresii de masă. Poate că în 15 ani de acum încolo, cel mai urmărit canal public va fi un streaming unde omenirea va putea vedea 24 de ore din 24 un cer senin, iar miliardarii viitorului vor fi făcut averi de pe urma emoției pozitive.

***

Stăteam la etajul 4, fereastra de la bucătărie dădea către o curte interioară, în spatele blocului, iar la sufragerie aveam balcon și vedere către Calea Dorobanților. Fumam când pe balcon, când la bucătărie și încă îmi amintesc, în detaliu, ce vedeam și dintr-o parte și din cealaltă. Știu fiecare geam și ușă de vizavi, câte etaje avea blocul de lângă, ştiu că la etajul 7 stăteau cu chirie niște băieți care, uneori, mai făceau gălăgie și venea poliția la ei la ușă, că la etajul 4 stătea o familie care prăjea tot timpul ceapă seara și mirosul se împrăștia în toată curtea din spatele blocului, știu cum stăteau, împreună, soțul și soția la televizor în sufragerie și cum, din când în când, femeia se ducea în bucătărie, aprindea lumina, se apropia de aragaz, o vedeam cum ridica tigaia de pe foc, apoi o lăsa la loc, stingea lumina în bucătărie și se întorcea în sufragerie. La un moment dat, mâncarea era gata și îi vedeam cum se așezau la masă. La etajul 6 era mereu un geam deschis și niciodată nu era lumina aprinsă în cameră. La etajul 5 erau niște obloane foarte groase, care nu s-au mai folosit la noi de la jumătatea anilor ’60. Mă gândeam că acest apartament și geamul deschis în întuneric un etaj mai sus puteau fi “dubioase”, că poate de acolo cineva ar fi filat. Mă mișcam încet și făceam gesturi clare, pentru că mă gândeam ca, în cazul în care cineva urmărea, eu să nu fi atras în niciun fel atenția, să nu fi lăsat niciun loc de interpretare. Știam tot ce se întâmpla în bloc și în jurul blocului meu și, cu toate astea, continuam să mă gândesc dacă există posibilitatea ca, dintr-un loc neidentificat de mine, să fiu urmărit cu rea intenție. Știam toate mașinile care parcau în fața și în spatele blocului și de fiecare dată când se oprea o mașină pe care nu o cunoșteam, eram atent cât stă, dacă oamenii dinăuntru lăsau sau nu ceva afară; dacă aruncau ceva pe geam, încercam să-mi dau seama ce anume, dacă stăteau în mașină, cât timp, unde se uitau, dacă erau implicați în conversații, dacă opreau motorul cât staţionau, dacă manevrau obiecte în mașină și mă întrebam mereu dacă urmăresc, dacă filmează, dacă fac poze. Acum, pe măsură ce scriu, îmi vine greu să cred că cel care a gândit toate lucrurile astea în urmă cu aproape 7 ani și cel care scrie acum textul suntem același:

– Când o să-ți aduci aminte de toată perioada asta, o să ți se pară foarte ciudat, mi-a spus Ioana atunci când aveam o altă obsesie.

Într-adevăr, acum că mă văd scriind despre obsesia pușcăriei, mi se pare că spun o poveste a altcuiva.

– Care crezi că ar putea fi următoarea temă pe care ai putea obsesiona? m-a întrebat Cristi, în urmă cu vreo două luni.

– Cine știe, poate dacă ne lovește vreun meteorit. Sau poate dacă vine vreun cutremur, i-am răspuns.

– Aha, deci cutremur și meteorit. Și ai mai avut boli și pușcărie. Pare că toate aceste teme ale gândirii tale obsesionale au o dimensiune catastrofică. Ele apelează aceeași emoție, frica.

***

Cât a durat obsesia pușcăriei, un an și jumătate, activitatea mea pe internet s-a transformat într-un întreg ritual compulsiv. Ruminațiile aveau legătură cu posibilitatea ca ceea ce făceam pe internet să mă trimită la închisoare. Mă gândeam încontinuu că voi fi prins, pus sub acuzare și condamnat pentru încălcarea drepturilor de autor pentru că descărcam filme și, uneori, muzică de pe site-uri de torrenți. La fel, credeam că emailurile mele erau supravegheate și sparte. Intram pe mailuri de mai multe ori pe zi și de fiecare dată când o făceam, verificam IP-urile de la care fuseseră accesate ultima dată ca să mă asigur că era vorba despre un singur IP, al meu. O dată pe săptămână îmi schimbam parolele la email-uri, în fiecare zi îmi resetam portul din clientul de file sharing prin care descărcam filme și tot în fiecare zi resetam modemul. Cam o dată la două săptămâni sunam la providerul de internet și inventam câte o problemă, astfel încât să fiu resetat din server și să primesc un IP nou. Îmi scanam mereu computerul de viruși și troieni, nu aveam wireless pentru că mă gândeam că cineva din imediata apropiere sau de pe scara blocului ar fi putut sparge parola, s-ar fi conectat și ar fi putut să facă infracțiuni pe internet pentru care aș fi fost acuzat eu în locul făptașului. Îmi construisem o strategie de apărare în cazul în care aș fi fost acuzat de piraterie care se baza pe lipsa de concordanță dintre legile internaționale și cele românești de la momentul respectiv și pe faptul că nimeni nu ar fi putut dovedi că, fizic, eu eram persoana care descărca ilegal de la acea adresă. Mă speriam la cel mai mic login greșit și imediat mă gândeam că acel cont îmi fusese spart. De fiecare dată, însă, era vorba despre o tastare greșită.

***

În toamna lui 2014, i-am povestit unui medic psihiatru despre toate obsesiile pe care le-am avut de-a lungul timpului:

– Așa, și? îmi răspundea de fiecare dată când îi spuneam, cutremurat și marcat, despre fiecare episod obsesional prin care am trecut.

– Și eu am avut. Am avut-o și eu pe asta cu cancerul pe care ai avut-o tu. Am avut-o când eram student la medicină, mi-a răspuns.

Apoi am început să-i povestesc și să-i enumăr toate gândurile obsesionale, cum se leagă și cum curg și cum devin “reale” ca orice alt gând obișnuit:

– Cu gândurile astea ce e? l-am întrebat.

– Ce e cu ele? Nimic, sunt niște labe ale creierului. Creierul tău face laba. Obsesiile nu se întâmplă, asta e tot ce trebuie să reții.

***

În emailuri și pe chat-uri și mesagerii scriam întotdeauna ca și cum ar fi fost citite de o a treia parte. Mă gândeam că informațiile și mesajele trebuiau scrise în așa fel încât să nu lase loc de vreo interpretare. Dacă un prieten îmi povestea cum a consumat nu știu ce droguri sau cum a văzut sau a participat la ceva cu caracter infracțional, nu continuam discuția în niciun fel sau îi răspundeam în așa fel încât, dacă cineva ar fi citit acea discuție, să nu se înțeleagă că aș fi avut măcar cunoștință despre astfel de activități și practica lor și că, în niciun caz, aș fi participat la ele. Dacă, să zicem, cineva mi-ar fi povestit cum joia trecută, în jurul orei 23, s-a întâlnit cu altcineva și s-a dus într-un loc unde a consumat cocaină, eu aș fi răspuns imediat cu ce am făcut eu în acea zi de joi în jurul orei 23, pentru a evita ca o a treia să mă asocieze cu respectiva infracțiune.

Eram convins că telefonul meu era ascultat. Poate chiar era și sunt mari șanse să fie ascultat și acum, dar e ceva ce nu mă mai interesează în niciun fel. Cu oricine m-ar fi sunat, oricât de apropiat ar fi fost, vorbeam cât mai scurt posibil și urmăream conversația din perspectiva a ceea ce eu îmi imaginam că ar fi fost o a treia parte al cărei scop era specularea unor exprimări pentru a le folosi în detrimentul celor care le formulau, respectiv eu și partenerul meu de discuție. De fiecare dată când interlocutorul făcea o afirmație deschisă, din care se puteau desprinde mai multe înțelesuri, deși nu exista vreun context infracțional, conduceam discuția în așa fel încât să reformuleze explicit ceea ce voia să spună, astfel încât să nu rămână vreun spațiu de interpretare pentru a treia parte. Încercam să controlez o presupusă fază de urmărire penală care îmi imaginam că s-ar fi putut sfârși cu arestarea mea și condamnarea cu executare. Scrupulele și anxietatea de după, care caracterizează cel mai bine tulburarea obsesiv-compulsivă, se manifestau după ce încheiam discuțiile la telefon sau pe internet. Îmi creșteam anxietatea “săpând” după fragmente de discuție “neclare” și care îmi imaginam că ar fi putut fi folosite împotriva mea din cauza unui spațiu pe care eu îl consideram interpretabil.

***

Eram foarte interesat de discuțiile despre infractori și infracțiuni care aveau loc în jurul meu, voiam să particip la ele și să le evit în același timp, pentru ca, într-un final, atunci când ajungeam acasă, să-mi cresc nivelul anxietății cu diferite fragmente din acea conversație la care luasem parte și să le interpretez ca fiind periculoase pentru mine din perspectiva posibilității de a ajunge la pușcărie. Zile la rând, după aceea, continuam să ruminez asupra respectivelor fragmente.

Am cunoscut în perioada aia un “băiat” care avea o firmă de electronice și care, printre altele, instala sisteme de supraveghere la cererea clienților. Din când în când, era solicitat și de familii obișnuite care erau plecate de acasă multe ore, cu un copil sau copii care creșteau cu bonele și care voiau să știe în timp real în ce fel acestea se comportau cu copiii lor, dar majoritatea clienților lui erau interlopi români și moldoveni care voiau să-și asculte telefoanele între ei. Asta era principala lui activitate, putea să înregistreze pe cineva nu doar prin telefonul mobil, camere și microfoane, dar și prin radio sau televizor. Se întâmpla în 2009, presupun că acum e și mai ușor ca cineva care nu face parte din nicio structură de stat să-ți asculte conversațiile:

– Cel mai sigur e să vorbești cu aparatură care folosește frecvențe joase, cum sunt walkie talkie, stațiile de taxiuri sau telefoanele fără cartele, cum e Zapp. Pe astea nu ți le interceptează decât SRI-ul, în rest eu pot să ascult orice telefon, nu-mi trebuie decât numărul, mi-a explicat.

***

Cum era și normal, anxietatea mea a crescut considerabil câteva luni după ce am avut această discuție:

– Tu înțelegi exact ce se întâmplă, știi ce e în mintea mea când am obsesiile astea? am întrebat-o pe Ioana.

– Bineînțeles, mi-a răspuns.

– De unde știi, cum poți să spui asta? am continuat.

– E foarte comun ca pacienții să creadă că ce au ei nu s-a mai văzut, că e ceva extaordinar și unic. Ceea ce e perfect normal, fiecare crede că e deosebit și special, și chiar e, dar nu când vine vorba de tulburări și boli. Și, ok, terapia nu e știință, n-are cum să fie, cel puțin deocamdată, dar psihicul e ceva foarte studiat, a fost și este examinat în amănunt. Asta în primul rând. În al doilea rând, te cunosc extrem de bine.

– Ok, și mie, dacă ar fi să-mi dai o notă cu anxietatea și gândirea obsesională și ce mai am eu, pe o scară imaginară a tulburărilor și a bolilor de la 1 la 10, ce notă mi-ai da? Cât de grav e?

– Ar trebui să fac o separare, ar fi două note. O notă ți-aș da-o pentru cum se simte ce ai tu și cât e de intens și de neplăcut. Pentru asta ți-aș da nota 9. Apoi ar urma nota pentru cât e de grav, de serios și de dificil de rezolvat, și aici ai primi nota 3.

– Psihicul are o putere și o viteză de regenerare impresionante, mi-a zis altădată un medic psihiatru.

Iar Ioana îmi spune:

– Încearcă să nu te mai lași condus de gândurile asta așa cum vor ele, e doar gândire obsesională, n-are nicio legătură cu conținutul gândurilor.

Și de aici încolo începe partea cea mai grea și adevărata miză a acestor gânduri. Cum le opresc? Cum mă feresc de ruminații? Știu care sunt, le pot identifica, sunt gânduri care mă sperie, nedorite, intruzive, e ceea ce face diferența dintre gândirea obsesională și schizofrenie, faptul că aceste gânduri nu intervin în real, deși sunt reale la fel ca oricare alte gânduri, ele nu sunt realiste. Dar cum fac să nu mai ajung prins în tornada de ruminații? De unde știu când mintea mea începe să țeasă gândurile negre, pentru că identic construiește și gânduri obișnuite și pozitive și textul ăsta e lucrat prin același sistem de funcționare al minții mele. Ca ele să nu mai existe pur și simplu, ar presupune o alterare a funcționalității gândirii mele, ceea ce nu o să se întâmple, așa că tot ce-mi rămâne de făcut e să lucrez cu perspective și integrări, astfel încât, sper că, la un moment dat, în colțul acela întunecat al minții mele se va face liniște.

***

Am început să învăț despre legi, despre proceduri legale, despre apărare, despre arestări și despre arest preventiv. Credeam că dacă răspunsul la întrebarea “ce anume face pe cineva vinovat ?” este “dimensiunea formală a vinovăției”, atunci trebuia să aflu ce înseamnă vinovăție din punct de vedere formal și în ce măsură “formal” are sau nu legătură cu realitatea și chiar cu vinovăția văzută din alte perspective, culturale, filosofice, etice și așa mai departe. Era singurul aspect al vinovăției care m-a interesat și care încă mă preocupă. Dacă vinovăția ar fi avut o altă semnificație pentru mine, una morală sau emoțională sau de altă natură, poate că obsesia mea ar fi arătat altfel sau nu ar fi existat. Dar eu nu m-am considerat niciodată vinovat pentru nimic, deși poate am fost din anumite perspective, nu mi-a păsat, întotdeauna m-am simțit mai degrabă victimă decât agresor. Așa că singura formă a propriei vinovății cu care eu aveam să mă întâlnesc ar fi fost în formula în care ea s-ar fi transformat în ceva concret, iar mijlocul prin care culpa devine realitate este pedeapsa și, implicit, închisoarea. Care este punctul în care mă transform din victimă în agresor? Sunt întrebări care încă există în formă inactivă undeva în mine, integrate cu sau fără răspunsuri. Dacă le-am găsit răspunsurile, ele nu vor mai apărea, dacă nu am făcut-o, atunci e posibil să se întoarcă.

***

În acel an și jumătate am descoperit lucruri cu care nu m-am gândit că mă voi confrunta, despre poliție, despre flagrante, despre proceduri legale, despre cât de mult poate înseamna un martor sau un denunț, cum se poate construi o acuzație pe baza unui eveniment infracțional de care cel acuzat nu e de fapt vinovat, care sunt pașii urmăririi penale, cum se face un rechizitoriu, cum se dă o declarație, care era situația penitenciarelor, care erau regulile lor, cum se face o plângere și cum se retrage în așa fel încât să elimini riscul de a fi ulterior acuzat de calomnie. În același timp, în fapt, obsesia nu avea absolut nicio legătură cu conținutul ei, oamenii din jurul meu nu erau infractori și nici eu.

Atunci se pune întrebarea care erau beneficiile pe care mi le ofeream prin această fantasmă. Sau, mai simplu și mai direct, ce-mi aducea bun această obsesie? Probabil mai multe lucruri, nu le-am descoperit încă pe toate, dar siguranța și controlul sunt, fără îndoială, două dintre ele. După primele câteva luni de obsesie, mi-am dat seama că dacă eram singur sau cu cât eram singur mai mult timp, cu atât anxietatea creștea. Îmi imaginam că atunci când nu era nimeni în jurul meu, eram mai expus unei întâmplări nefericite care ar fi putut avea loc independent de mine, în urma căreia aș fi putut fi acuzat de o infracțiune pe care nu aș fi comis-o. De exemplu, dacă mergeam pe o stradă pe care nu mai era nimeni altcineva și, să zicem, la un moment dat ar fi apărut o altă persoană dintr-o altă parte care ar fi fost omorâtă de o a treia persoană care ar fi apărut și ea la fel de neașteptat, apoi cea de-a treia ar fi fugit și nu ar fi existat niciun martor la săvârșirea infracțiunii, iar eu aș fi rămas în preajma victimei, ar fi fost foarte posibil ca eu să fi fost acuzat și scos vinovat pentru infracțiunea de omor.

***

– În cazul tău e vorba despre tensiuni și stres acumulate. Atunci când se adună, într-un anumit punct, mintea răspunde la toate aceste tensiuni pe care tu le strângi și care se depun în tine, la nivel celular dacă vrei. Răspunsul minții e crearea obsesiei, a acestei fantasme. Poate că ți se pare ciudat, însă, uneori, mintea, flacăra asta a vieții noastre care există în toți, alege niște metode de a ne proteja pe care noi nu le înțelegem ca fiind în favoarea noastră, dimpotrivă. Eu m-aș îngrijora, să zic așa, pentru tine mai mult atunci când nu ai obsesia, decât atunci când o ai, mi-a spus Cristi la una dintre întâlnirile noastre.

Obsesia trebuie să aibă cel puțin un sens, cred că oricine care are o frică sau o îngrijorare ar face bine să-i găsească o explicație și o utilitate, de preferat una în afara obiectului fricii sau obsesionării, ceea ce e foarte greu atunci când ești captiv într-o plasă de gânduri de anxietate. Dacă cuiva îi e frică de șobolani, să zicem, o cheie a “vindecării” nu ar fi “negocierea” mentală continuă cu șobolanii, cât atribuirea unui rol a fricii de șobolani. Când mă gândesc la toate fricile și obsesiile pe care le-am avut și pe care le am, în continuare, le văd ca pe niște perioade în care parcă aș fi trăit și încă trăiesc în niște filme și, ușor, ușor, mă obișnuiesc cu acest “ceva” din mintea mea, care nu e nici boală și care nici nu se tratează în vreun fel anume și în mod direct. I-am acceptat termenul de “caracteroză” și prin asta înțeleg o perioadă în care o parte anume din felul meu de a fi e “răcit”.

***

Într-o zi, după un an și jumătate, obsesia “pușcăriei” s-a oprit. O obsesie nu trece brusc și nici nu uiți că s-a întâmplat, o integrezi treptat până când nu mai are niciun fel de putere asupra ta. La șase luni, un an, după “pușcărie”, “m-am îmbolnăvit de cancer”, dar asta e o altă poveste. De cancer am fost “bolnav” cam un an, după care a trecut și asta:

– Ce mi se pare așa, oarecum interesant, e că odată ce am avut o obsesie, nu a mai revenit niciodată. Adică am avut în continuare obsesii, dar nu s-a repetat niciodată obiectul obsesiei, i-am spus lui Cristi.

– Păi e normal, Mihnea, pentru că le-ai trăi pe toate. Ai fost la pușcărie un an și jumătate, într-un fel. Poate că, de fapt, a fost mai rău decât a fost în realitate pentru mulți care sunt arestați o dată, de două, de trei ori, dar tu “ai fost” arestat încontinuu timp de un an și jumătate, mi-a răspuns.

Același lucru pe care mi-l repetă și Ioana, din când în când:

– Obsesia e, printre altele și modul prin care tu alegi să trăiești o chestie. D’aia nu ajunge niciodată să se întâmple pentru că, de fapt, deja are loc. O trăiești.

 

fiastruMihnea Mihalache-Fiastru s-a născut și trăiește în București, unde spune că a aflat că școala românească, la orice nivel, e o traumă la fel de mare ca mersul la stomatolog în perioada dinților de lapte. A lucrat în presa de entertainment zece ani, iar acum scrie ce vrea şi doar unde are prieteni. Lucrează constant cu texte și imagini cu el pe care și le face singur cu telefonul mobil, la ceva ce nu știe nici el, exact, ce e și dacă va reuși, care are ca temă și subiect sinele, explorarea eului și exprimarea lui în timp real.

Din aceeaşi serie, puteţi citi:

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii

Mi-e frică să rămân fără părinţi

Mi-e frică de întuneric

Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă

Mi-e teamă că n-o să supravieţuiesc

Mi-e teamă că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme sociale importante, prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!


Un comentariu

Leave A Reply