Mi-e teamă că nu voi fi iubit

12

Cei mai mulţi dintre noi nu ducem lipsă de frici. Fie că le acceptăm sau le îngropăm sub preş, ele ne însoţesc şi ne determină, într-o măsură sau mai mică, alegerile. Ne putem teme de singurătate sau de mulţimi, de sărăcie sau de boală. De bătrâneţe sau eşec. Există momente, atunci trecem uşori prin viaţă, când gândul la ceva ce ne înspăimântă nu aduce după sine niciun ecou. Şi există momente când inima îşi amestecă bătăile de capul ei, iar genunchii se înmoaie sub ocupaţia anxietăţii. Important e să ne (re)cunoaştem fricile şi, pe cât posibil, să învăţăm să le îmblânzim. Continuăm seria dedicată Celor mai mari frici cu un text primit de la Gabriel Mager, care ne scrie despre teama de a nu putea fi iubit.

 

invizibil

 

Text de Gabriel Mager

 

 

Sunt pe holul facultății de litere și încerc să ocup cât mai puțin spațiu. Am o față de om vinovat, care pare mereu surprins de faptul că e om și caută o justificare pentru acest lucru, sau, dacă e întrebat ce face, se simte încolțit și îi vine să-și ceară scuze pentru o vină imaginară. Capul un pic dat într-o parte, o privire care rătăcește. Mâna dreaptă îmi tremură. Gesturi contorsionate.

Am 30 de ani, sunt student, iar toate astea fac parte din scenariul nescris al vieții mele. Cum să fii iubit de oameni fără ca ei să știe e numele scenariului la care lucrez, totuși, de multă vreme.

Mi-era frică de cuvintele oamenilor – descriu imposibilul și nu sunt pregătit să înțeleg.  Dar cel mai mult mă înspăimântă ochii lor. Mă tem că voi fi deconspirat, când mă aflu în preajma lor, că cineva o să arate cu degetul spre mine – „Acesta nu este om!”

Nu pot să fiu văzut iubind. Nu sunt sigur că pot iubi, deși iubesc. Poate e o neînțelegere. Nu vreau să deranjez.

Pentru o clipă, uit că sunt la facultate. În minte mi se perindă o suită de imagini, sunete, cuvinte –  îngeri în costume de arlechin, o fată cu cei mai pătrunzători ochi pe care i-am văzut vreodată, mașini de tortură proiectate parcă de imaginația unui Giger, cântecul You Always Hurt The One You Love, al lui Molly Nilsson. Mușc mecanic dintr-o merdenea cu brânză. Cred că e cea mai bună merdenea cu brânză din lume.

În gimnaziu, în pauzele dintre ore, îmi înfundam capul in ghiozdan, unde era sendvișul cu margarină și salam făcut de mama, si mâncam. Nu trebuia să mă vadă nimeni mâncând. Nu voiam să deranjez. În gimnaziu, îmi propusesem să mă fac măturător de stradă sau gunoier sau spălător de veceuri, după ce câțiva colegi mi-au urinat în față, în timpul orei de chimie. 🙂 Oricum, umilința era singurul mod în care puteam comunica cu oamenii. Oricum.

Nu știu când am încetat să mă simt om ori dacă această stare e înnăscută sau dobândită cu timpul. Poate nu depun suficient efort. Mi-e teamă că nu am înțeles nimic din viața pe care am trăit-o, mi-e teamă că, de fapt, nu e nimic de înțeles și că asta înseamnă să fii om.

Când m-am mutat la Timișoara, aveam 18 ani. Părinții îmi cumpăraseră un apartament aproape de centrul orașului. Viața mea  de student, viitorul meu de informatician, mândria părinților etc.

În anul I de facultate, o fată m-a invitat la balul bobocilor. Cred că era fată; eram într-un amfiteatru, în timpul unui curs de matematici speciale, când am primit un bilețel de la cineva din spatele meu, dar nu m-am uitat să văd cine. Pe verso, am scris un răspuns – „Îmi pare rău, dar eu nu pot fi iubit și intenționez să mă sinucid, așa că nu văd rostul balurilor pentru boboci, dar îți urez succes in viață și să fii fericită.” Too much info, nu? 🙂

Totuși, de ce să spun „eu nu pot fi iubit”? E un gând care nu-mi dădea pace. Nu toate lucrurile de pe lumea asta sunt făcute pentru a fi iubite. Scaunele, de pildă: oamenii nu iubesc scaunele, cu toate că se folosesc de scaune în fiecare zi. Dar eu nu sunt un lucru. Sunt aproape sigur nu sunt un lucru.

Într-o dimineață călduroasă de iunie, în timp ce mergeam spre facultate, m-am oprit în fața unei treceri de pietoni, deși semaforul arăta verde. Verde. Roșu. Verde. Roșu. Dar eu nu mă puteam mișca.  Într-un târziu,  după câteva încercări nereușite de-a înainta, m-am întors acasă. Am stat câteva zile în pat și m-am gândit la copilăria mea. Am fost copil fără să ştiu de ce şi cui slujește acest fapt; probabil că n-am avut copilărie, mi-am zis. Ce înseamnă asta?

Lumea era un loc din care mă întorceam mereu umilit, mi-am zis. Mă simțeam în siguranță, în apartament. Departe de oameni, nu mai era nevoie să vreau să mă simt om. Cred că atunci mi-am pierdut capacitatea de-a comunica cu ei.

Cu timpul, începusem să cred că, amânându-mi viața, evitam un cataclism cosmic. Că eram un fel de supererou, că Ratarea era superputerea mea, cu care aș fi putut salva lumea. Toți ar fi avut de câștigat de pe urma ratărilor mele. Trebuia să lupt împotriva forțelor răului. Erau pretutindeni, corupând lumea și oamenii – și numai eu îi puteam opri. Încetasem să frecventez cursurile facultății. O vreme. Un an. Sau doi.

Tot atunci, am făcut un pact cu părinții mei. Le-am spus – „Tati, mami, nu vă faceți griji, o să mă sinucid de-abia după ce muriți voi”. Mami a început să plângă, dar nu pentru mine, ci pentru ea: „Ce ți-am făcut? De ce vrei să mă superi? Nu ți-am dat tot ce dorești?”. Tati m-a făcut monstru și mi-a adus la cunoștință faptul că mă disprețuiește. Mă rog, asta e. Părinții au continuat să se îngrijească de mine, cu toate că mă urăsc acum, poate pentru că au uitat că mă urăsc acum. C’est la vie.

Anul acesta, înaintea sesiunii de iarnă, am sărbătorit cu pizza și film sfârșitul celei de-a doua adolescențe. M-am uitat la Picture Day, un film cu Tatiana Maslany, despre o fată și căciula ei neagră şi iubire și tineri sensibili. „Și eu sunt sensibil, și eu am căciulă neagră, pe mine de ce nu mă iubește nimeni?”, m-am trezit vorbind cu voce plânsă la sfârșitul filmului, cu o bucată de prosciutto atârnându-mi din colțul gurii.

În acea noapte nu am dormit. Mă întorceam de pe o parte pe cealaltă în pat și mi se părea că sunt pe aceeași parte, dar nu știam care, și zvârcolindu-mă, mi-a venit în gând un epitaf mișto:  „Aici zace Gabriel Mager – toată viața s-a simțit în plus. Încă e.” Epitaful ăsta m-a urmărit la toate examenele din sesiune, ca un cățel credincios. Mi-a purtat noroc, cred, căci am luat toate examenele.

Pe urmă m-am sculat din pat și am pornit calculatorul – zumzăitul sursei de tensiune avea un efect narcotic asupra mea. M-am hotărât să mă uit la un documentar educativ pe care îl mai văzusem cândva pe youtube. Un documentar despre prostituția infantilă din Africa de Sud. O prostituată de  vreo paisprezece ani povestește cum bea și se droghează și se taie pentru a uita de probleme, vorbește despre clienții ei, care majoritatea sunt polițiști, despre cum a fost violată de tatăl ei, despre centrele de reabilitare unde nimeni nu se reabilitează. (Ochi care vor să plângă, dar nu mai știu cum.) Asta în timp ce eu înfulec dintr-o bucată de pizza și mă simt prost și neputincios, și îmi place că mă simt prost și neputincios, și vreau să mor. Un documentar despre nepăsare. Despre ce înseamnă să încerci să fii om și să știi că e prea târziu.

Îmi amintesc că voiam să schimb lumea odată, să o fac un loc mai bun, dar lumea nu-mi aparține şi nu mi-a aparținut niciodată. Lumea e a oamenilor, la fel iubirea. Mai întâi să fiu om, pe urmă o să pot fi iubit. De ce fac totul pe dos? Faptul că iubesc nu-mi oferă certitudinea că sunt om.

Vorbesc cu două colege. Pe Facebook, firește. Îmi place să folosesc emoticoanele. Un emoticon pentru fiecare emoție umană. Pentru Dumnezeu nu există emoticon, dar Dumnezeu nu este o emoție umană. Probabil. Să fiu om îmi iese mai bine pe Facebook decât în viața reală. În viața reală nu sunt natural, îmi spune o colegă, îmi lipsește naturalețea. Îmi trimite o poză cu David Bowie, în lenjerie intimă, cântând la saxofon. Îmi spune: nu ești bun de nimic, nici eu nu sunt bună de nimic, nimeni nu e bun de nimic. Celeilalte colege i se pare că sunt o persoană asexuată, bunăoară, nu m-ar vedea cu o iubită niciodată. Zice: nu există oameni ca tine, toți suntem ca tine, toți suntem diferiți de tine. Amândouă îmi spun că voi fi singur toată viața.  Știu, zic. Știu că n-am voie să uit asta, dar de fiecare dată uit, le spun colegelor. Și vreau să nu fiu singur. Și vreau să fiu iubit. Îmi plac colegele mele. Fără să-mi fie prietene, sunt singurele prietene pe care le am.

Așadar – mai întâi să fiu om, pe urmă o să pot fi iubit. Și tot așa. Ca o mantră.

 

gabrielGabriel Mager supraviețuiește la Timișoara, unde intenționează să scrie un love story SF nihilist despre generația sa –Păduchii au viață ușoară. Deocamdată se mulțumește să-l trăiască. În timpul liber, e student în an terminal la litere, iar în iulie urmează să-și susțină lucrarea de licență despre femei, nebunie și postmodernism. Îi plac cărțile lui Roberto Bolaño și filmele lui Todd Solondz. Are 30 de ani și probabil că va face 31. Nu facem promisiuni. 🙁

 

 

Din seria Cele mai mari frici, puteţi citi şi:

Un an jumate de puşcărie

Mi-e teamă că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile

Mi-e teamă că n-o să supravieţuiesc

Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă

Când se lasă seara în Fismes

Ce fac după ce ai mei se duc?

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme sociale importante, prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!

 


12 comentarii

  1. Am plans mult citind…. m-am regasit in franturi. Cat curaj iti trebuie sa te deschizi in felul asta. Iti multumesc, Gabriel! Si multa dragoste. O sa vina. Iubeste-te!

  2. 🙁 Tot ce pot sa zic e ca as vrea sa mearga la terapie. L-ar ajuta foarte mult. Mi-ar placea sa vada asta sau, daca nu, sa ii ziceti voi. Sper sa intre cineva in contact cu el si sa il ajute. Va rog.

  3. As vrea sa pot face vreodata ce a facut Gabriel, ma regasesc mult in ce a scris el, am si eu 30 de ani in octombrie, nicio directie in viata, fara iubita, fara o profesie, cu probleme de sanatate…nu-mi dau seama cum am ajuns aici, pur si simplu ceva s-a pierdut pe drum cred ca irecuperabil. Din pacate nu am niciun talent de orator sau scriitor, din scoala generala am urat compunerile de aceea nu o sa pot construi nici macar u articol ca asta care sa fie citit de oameni, altfel pana acum as fi scris o carte. Ar fi multe de spus…il salut pe Gabriel si pe toti cei cu curajul si puterea sa spuna ce simt, ce pot sa spun si eu acum este ca DA, MA DOARE !

    • @ Cristi: Nici nu știi cât de mult mă regăsesc în cuvintele tale și în situația ta, exceptând problemele de sănătate. În rest, aceeași lipsă de profesie și direcție în viață. 30 de ani abia împliniți. La fel, nu mi-au plăcut niciodată compunerile, din păcate. Poate scrisul m-ar fi ajutat să-mi exprim altfel sentimentele, sau măcar să reușesc să le exprim!
      Baftă îți doresc! La fel și lui Gabriel și sper să găsească acel lucru care să-l motiveze să-și continue viața!

  4. Sau te aflii intr-o depresie comfortabila. Comfortably numb, sa zicem. Nu imi place sa vad sinuciderea folosita ca act de aspiratie poetica sau redata ca ambitie chiar. Chiar si intr-un text care se vrea literar. Desigur aici intervine dilema ‘cat de mult din tine pui in text’ dar revenind; depresia te face sa crezi ca nu poti fi iubit si ca esti complet izolat si unic in singuratea asta si incapabilitatea asta umana de care zici tu. Insa nu stiu daca ai trecut prin a-ti pierde un prieten datorita sinuciderii. Nu esti singur. No man is an island. Esti iubit. Esti iubit chiar acum. Nu trebuie sa stii tu cum, si imi pare rau ca nu o stii, asta e intr-adevar tragic. Insa vei fi iubit. Si vei fi capabail sa fii iubit.
    Si da, probabil ca e imposibil sa nu simti ca nu simti si sa devii complet axat pe a finaliza non simtirea si non fiinta asta dar te rog, tu, sau oricine se poate regasi in textul tau la un nivel destul de implicat si serios, intelege ca e doar un side effect cateodata al existentei noastre. Esti in regula. Esti iubit. Vei fi iubit. Continua-ti ziua. Totul e ok.

  5. te inteleg. ca o fosta victima a bullying inconstient al colegiilor de scoala si al verisorilor mei, te inteleg.
    depresia vine si pleaca, in valuri.
    Acum am copii si am decis sa rezist pana cand se vor face mari, desi probabil voi rezista pana la sfarsit (cand ai copii nu prea ai de ales). acum am altfel de frici: unul dintre ei este la fel de sensibil ca si mine, la fel de ciudat, la fel de atipic. in fiecare zi incer sa-l conving ca este puternic si special, dar imi este frica pentru el mai mult decat pentru mine.

  6. Intr-adevar , am fost o persoana cu speranta. Credeam , si toate mi se pareau logice. A venit ziua in care am stiut.Divinitatea sau ceva magic nu exista , cum nu exista nici o certitudine . Am imbratisat adevarul . In viata nu exista sens . Poti fi condamnat . Poti fi o victima . Whatever . M-am blocat . Ce sens sa mai gasesc pentru a ma trezi dimineata ? Am inceput sa vad ridicolul si cum oamenii nu gandesc. Suntem victimele circumstantelor . Eram extraterestru. Nu exista nimic important…nici macar iubirea nu isi avea rostul ! Ce este iubirea ? De ce natura umana vrea eternul ? Si daca murim…si ce ? Exact. Si atunci mi-am dat seama… poate viata asta , e un accident , poate nu..cine stie ? Nici nu cred ca vom afla prea curand..si daca vor afla,cum vor afla ,cum se masoara unele lucruri in lume? Nu are prea mare importanta si nu stiu cum va schimba viata oamenilor….daca ne trebuie lucruri supranaturale sa ne simtim confortabili…nu este trist…dar nu e necesar…de ce ?poate suntem masochisti si iubim tristetea, victimizarea… cine stie ? Sunt oameni si d`astia 🙂 Dar totusi… Subiectivitatea din viata noastra , momentele carola le dam putere…vointa noastra putina care o exercitam ( dar cei mai multi sunt inerti , si nu o folosesc ) muzica…dansul…chiar si oamenii… de ce este o crima sa fii fericit? F&^# the world , the people , everything , right ? Dar daca noi vrem , pentru ca asa vrem , nu conteaza cine nu ne lasa , ce povesti triste am avut…conteaza ca nu are cine sa ne opreasca… e un gand … da`ti putere sa iti controlezi emotiile …emotiile sunt pura prostie cateodata . si sensibilitatea la fel. rationalizarea si descoperirea pasiunilor e posibila….inertia ne omoara… faptul ca eu sunt constienta ca nu am nevoie de nimeni , nu cred in nimic , nu viata de apoi…mare lucru nu ma entuziasmeaza…dar totusi , aleg sa imi pastrez demnitatea ,si sa fiu OM .Toti putem face asta:)

Leave A Reply