“Poate că tocmai a ţine morţiş să fim normali e ceea ce ne face pe toţi să ne temem c-o s-o luăm razna,” scrie jurnalistul Ron Jonson în Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, o carte în care încearcă să descifreze mecanismele prin care cineva ajunge să fie diagnosticat cu o tulburare sau cu o boală psihică. Teama de “a o lua razna” încolţeşte din ce în ce mai des şi mai viguros în cotloanele minţii, mai ales pe fondul unor statistici ca cele oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care anunţă că, una din patru persoane din populaţia globală va suferi la un moment dat în timpul vieţii de o formă de tulburare psihică. Cu toate astea, “epidemia” de diagnosice psihiatrice e un subiect controversat, iar episoade ca celebrul experiment Rosenhan şi presiunile industriei farmaceutice întemeiază suspiciunile. Dincolo de terenul mlăştinos în care se duce jocul sănătăţii mintale, teama de nebunie are un teren mai fertil ca niciodată. Continuăm seria Celor mai mari frici cu două texte despre această ameninţare, unul primit de la o cititoare TOTB, Irina Scântei, celălalt e scris de colegul nostru, Ionuţ Dulămiţă.
Text de Irina Scântei
Mi-e teamă că într-o zi o să-mi pierd minţile. Îmi imaginez că nu e un proces ce are loc treptat, ci se întamplă instantaneu. Îmi amintesc că pe la 4-5 ani am mers în vizită la verişorii mei. Mi-au zis atunci o groază de poveşti despre cât de frumos se joacă ei în faţa blocului cu prietenii lor (eu nu aveam prea mulţi prieteni pe atunci) şi cum primesc bomboane şi ciocolată de la vecinul Chelariu de la blocul de vizavi. Apoi ne-am dus la ei în balcon şi am început să-l strigăm pe nenea Chelariu şi să ne pitim atunci când ieşea la balcon. Spre seară ne-am dus cu toţii în dormitor şi ne-am bătut, dar numai cu picioarele, fără pumni. Învingător ieşea cel care cădea de cele mai puţine ori pe salteaua făcută de mama lor din două plăpumi groase. Nu mai ţin minte cine a câştigat, nici nu avea importanţă, dar mă distrasem pe cinste şi mi se părea nedrept ca ei să le aibă pe toate. Şi pe nenea Chelariu cu bomboanele lui, şi balconul de la etajul 5, de unde cerul părea aşa de aproape şi atât de mulţi prieteni cu care stăteau la joacă până noaptea târziu. Aşa că drept pedeapsă, sau poate doar dintr-o invidie copilărească, înainte să plec acasă, am intrat în baie şi le-am furat periuţele de dinţi. Sora mea le-a văzut mai târziu la mine în buzunar şi i le-a dus mamei, zicând că-s nebună. Toţi au râs de mine atunci, şi mama şi tata şi fraţii mei. Mi-era ruşine şi am început să plâng. A doua zi a trebuit să le înapoiez.
A urmat apoi adolescenţa, când totul e complicat . Simţeam că nu mă mai înţeleg cu nimeni. Mă certam adesea cu tata şi izbucneam. El mă certa, eu ţipam mai tare ca să-i acopăr vocea, trânteam toate uşile ce-mi stăteau în cale, iar pe cea de la camera mea o încuiam. Odată am izbit receptorul telefonului fix de aparat până a început să se crape, iar eu să plâng. Mi-a zis atunci că-s nebună şi că semăn cu bunicii. Începusem şi eu să cred că e ceva în neregulă cu mine, prea nu mă puteam controla. Despre bunica mea nu ştiam mai nimic, doar că murise când eram eu prea mică să mi-o amintesc şi că nu se înţelesese cu bunicul. Când am prins-o pe mama în toane bune, am chestionat-o. Mi-a povestit despre mama ei că fusese alcoolică şi din cauza asta se certa adesea cu bunicul. Dar fusese o mama bună şi o gospodină pe cinste. Spre sfârşitul vieţii însă, începuse să sufere de demenţă, motiv pentru care moartea ei zace încă în mister. A băut otravă de şobolani în pivniţa unde ţinea rachiul, ceapa şi cartofii recoltate în toamnă. Unii cred că s-a sinucis, tocmai din cauza bolii mentale de care suferea. Oficial însă, a fost un accident. Sticla în care fusese otrava era identică celei în care ţinea rachiul de prune. Cum era mare iubitoare de alcool, s-a considerat, poate şi din cauză că nimeni nu dorea povara unei sinucideri în familie, că a confundat cele două sticle între ele.
Nu aveam internet acasă pe atunci, dar am început să citesc cărţi de psihiatrie. Am aflat că demenţa e ereditară. Îmi plăcea şi să mă îmbăt. Mi se părea că mă transform într-o altă persoană. Beată nu mai eram eu cea introvertită şi timidă. Beată eram foarte cool, beată aveam foarte mulţi prieteni. Chiar semănam cu bunicii. Vorbele tatălui meu începuseră să mă bântuie.
Mi-am făcut după câţiva ani un iubit. Nu ştiam pe atunci cum să-l iubesc şi eram foarte posesivă. Orice privire aruncată de el altei fete era imediat taxată. Voiam să-l am doar pentru mine şi voiam ca şi el să mă venereze. El era un puştan de 20 de ani ce căuta să înveţe limbajul iubirii şi actul în sine de la orice femeie dispusă să împărtăşească cu el. Convinsă că mă înşeală, cu prima ocazie în care m-am văzut singură în camera lui, i-am scormonit prin arhiva de messenger. Am descoperit nenumărate flirturi şi faptul că mai avea, în paralel, cel puţin o altă relaţie. Am simţit că mă prabuşesc. Îmi amintesc că eram atât de pierdută încât nu reuşeam să mă închei la papuci. El se întorsese în cameră şi vorbea cu mine, dar eu nu eram în stare să scot vreun cuvânt, ţineam şireturile în mână şi nu-mi aminteam ce trebuie să fac cu ele. Apoi mi-am mai revenit, i-am zis că e un nenorocit şi că sper să moară, că nu merită să traiască şi am izbucnit într-o avalanşă de reproşuri. După ce a înţeles ce se întâmplase mi-a zis că-s nebună şi că ar trebui să mă interneze ai mei la Socola. Socola e un celebru spital de psihiatrie din Iaşi.
Am reuşit totuşi să mă ţin departe de spitalul de nebuni. Am învăţat, cu trecerea timpului, calmul şi empatia. A fost un proces natural, ce a descurs foarte lin, o data cu acumularea unor banale experienţe de viaţă. I-am devenit între timp, confidentă tatălui meu şi acum il înţeleg. Nu-mi place nici să mă mai îmbăt, mi se pare inutil şi o fac rareori, când circumstanţele nu-mi dau de ales. Dar pentru că am petrecut atat de mult timp gândidu-mă că soarta mi-e deja decisă din cauza moştenirii genetice, nu m-am debarasat încă total de ideea ca aş putea, într-o zi deveni incapabilă să-mi stăpânesc gândurile şi faptele.
Irina Scântei trăieşte la Iaşi, unde a terminat Facultatea de Filosofie, de pe urma căreia spune că nu a rămas cu prea multe cunoştinţe. Uneori scrie. Are două pisici care poartă nume de sfinţi din calendarul ortodox, nu pentru ca ar fi religioasă, ci doar fiindcă e hazliu. Îi place să bea bere şi să-l citească pe Salinger.
Cel de-al doilea text despre frica de a înnebuni, semnat de Ionuţ Dulămiţă, poate fi citit aici.
Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii
Mi-e frică să rămân fără părinţi
Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă
Un comentariu
Face bine pt creier sa nu crezi ca lucrurile sunt predestinate si nu strica mai multa vointa. Pe langa gene si mediul joaca un rol important in dezvoltarea bolilor.