Ziua Dunării: Strategia UE pentru Deltă trece prin stomac

Două dintre cadourile pe care Dunărea le-a primit de ziua ei (29 iunie) au fost startul pentru strategia Dunării, proiect european care se tot coace de ani buni şi care a fost lansat la Tulcea cu discursuri ministeriale, şi un festival de tradiţie culinară care a acaparat vineri tot oraşul Sulina. Cele opt comunităţi participante s-au întors acasă cu premii în bani, pe care urmează să-i folosească pentru a-şi mai cârpi câteva din problemele care le dau de furcă, de la modernizarea unui  dispensar vag funcţional, până la organizarea unor excursii pentru copiii buni la învăţătură. Pentru o zi, la Sulina a fost sărbătoare, însă după ospăţ cei mai mulţi locuitori ai Deltei spun că sunt lăsaţi în uitare şi că se descurcă destul de greu; la firul ierbii, majoritatea localnicilor sunt destul de sceptici la auzul oricăror promisiuni şi strategii.

După trei ore de mers cu barca din Tulcea pe braţul Sulina, unde, de-o parte şi de alta se înşiră, din timpuri diferite, aşezările vechi – unele dintre ele parcă muzeificate, alte gata să cadă – şi casele de vacanţă nou-nouţe, ajungem în oraşul unde localnicii s-au adunat toţi în port, să primească aşa cum se cuvine convoiul oficial. După ce cu o zi înainte lansase la apă “implementarea strategiei Dunării”, László Borbély, ministrul Mediului şi Pădurilor, a venit la Sulina să anunţe pe teren un viitor mai luminos şi să participe la Festivalul Gastronomic şi Eco-Cultural  D’ale Gurii Dunării. La o astfel de ocazie, au fost scoase câteva steguleţe tricolore, pe care le fluturau copii şi adolescenţi, însoţiţi de grupuri în costume populare. Copiii sunt de la Tabăra de Vară din Sulina, îmi spune un băieţel de 14 ani din Cernavodă, care trage adânc dintr-o ţigară şi-mi spune direct că “nu vrea să apară la revistă şi nu-i place să dea intervale.” Ce-i place? “Breakdance-ul şi şcoala.”

Programul trece apoi în revistă câteva dintre punctele de atracţie din Sulina, un oraş cu istorie incredibil de cosmopolită şi stratificată, în cimitirul căruia mormintele unor piraţi de secol 18 zac în paragină tihnită alături de pietre funerare evreieşti, fără excepţie profanate (în tot oraşul există un singur om care se ocupă de întreţinerea cimitirelor). Plaja, declarată rezervaţie naturală şi intrată în patrimoniul UNESCO, e aproape pustie, şi-ar avea şanse să rămână o oază dacă noua lege a rezervaţiilor naturale dâse va respecta şi nu vor apărea peste noapte construcţii-mamut, gata să distrugă orice ecosistem în numele “ecoturismului”. Oraşul e aproape gol, iar când ajungem în faţa Palatului fostei Comisiuni Europene a Dunării (ridicată în 1868 şi ajunsă acum sediu al Administraţiei Fluviale), îmi dau seama unde se strânseseră mulţi dintre cei peste 4.000 de locuitori.

În jurul scenei unde s-a derulat cea de-a treia ediţie a festivalului de gătit D’ale Gurii Dunării,  organizat de Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta, la care comunităţile din zonă se întrec în alchimii comestibile pe bază de peşte, pentru premii care să-i ajute în detaliile cele mai concrete ale vieţii cotidiene. Oamenii din zonă vin să-şi câştige ajutorul pentru a-şi amenaja cât de cât căminul cultural, pentru a cumpăra un sterilizator la dispensar sau pentru a reface costumele ansamblului vocal din zonă; la schimb, provoacă glandele salivare ale degustatorilor cu plăcinte, deserturi exotice pentru bucătăria românească, dar mai ales meniuri elaborate din peşte. Ceaune pline cu borşuri de peşte, fripturi de peşte, mici din peşte – reţetă care ar da cu siguranţă lovitura, dacă ar fi francizată -, crapi pe varză, legume umplute cu peşte, ba chiar peşte umplut cu peşte (cel mai bine se umple cu sine ştiuca),  icre de peşte şi salate de peşte. În principiu, peşte în toate formele şi “stările de agregare”, adică o dietă cât se poate de firească pentru locuitorii Deltei, la care orăşenii corupţi de confortul supermarketurilor, pentru care peştele are de multe ori gustul brandurilor, pare modelul perfect pentru ceea ce numim alimentaţie sănătoasă.

Cum echipa din Sulina strigă şi aclamă cel mai tare discursurile oficiale, unde se anunţă că reacţia în lanţ a modernizării va ajunge curând şi în acest colţ de lume, odată pus în mişcare aparatul “implementării strategiei”, mă duc să aflu care-i treaba cu entuziasmul. O doamnă energică, îmbrăcată în costum popular, dansează cu o lingură mare de lemn în mână şi se bucură foarte mult să povestească despre Sulina, dar mai ales despre importanţa educaţiei. Ilinca Mihăilă e “în trecere prin Sulina de 30 de ani”, unde lucrează ca bibliotecară. Spre surprinderea mea, îmi spune că are mulţi cititori, pentru că “oraşul este însingurat de felul lui. Oamenii vin la bibliotecă nu numai pentru că găsesc cărţi, ci şi pentru că organizăm tot felul de activităţi,” îmi explică bucuroasă şi-mi spune că, dacă vor câştiga premiul, îi vor trimite pe cei mai buni elevi în tabere. Crede că educaţia este importantă, mai ales că „o mare problemă pentru Sulina este faptul că elevii sunt departe de formele de învăţământ superior şi atunci pleacă să înveţe în altă parte, se adaptează acolo unde merg şi nu se mai întorc. Oraşul devine unul îmbătrânit, iar la casele lor rămân doar seniorii şi noi, cei din vârsta de mijloc.” Câteva ore mai târziu, când pe fondul digestiei, s-au anunţat câştigătorii, echipa din Sulina a aflat că bugetul pentru excursii va fi de 1.000 de euro, contravaloarea premiului al treilea pe care l-au câştigat.

Vizavi, la standul celor din Letea, mă întâmpină o doamnă în vârstă, care-mi prezintă pe rând mâncărurile, numai bune de asortat cu rachiul de struguri, din care-mi toarnă un păhărel: „tărie de rusoaică”. Imediat apare de sub masă o altă sticlă, din care domnul Maxim Ion, de la Uniunea Ucrainenilor, toarnă un alt rachiu, de data asta de salcâm; o băutură cu parfum rafinat, al cărui secret constă în recoltarea la timp a florilor. Spre nefericirea mea, nu are provizii de vânzare, dar mă invită să revin la toamnă în Letea, când va face pentru fiica sa o nuntă de trei zile. Dl. Maxim predă de doi ani limba ucraineană la şcoala duminicală organizată la sediul Uniunii,  pe care ar vrea să-l pună la punct dacă ar câştiga vreun premiu la Festival. Copiilor le-ar prinde foarte bine un calculator şi un televizor, ar învăţa mai uşor limba şi obiceiurile. Împreună cu soţia sa, organizează cursuri de echitaţie pentru turişti şi, în urma unui concurs de proeicte câştigat, se pare că au din ce în ce mai mulţi clienţi. Deşi sunt din Letea, de al cărui nume a fost legat recentul scandal al cailor sălbatici – pe care dl. Maxim îl consideră o „exagerare a presei”, caii au fost cumpăraţi din altă parte, ai locului fiind imposibil de domesticit.

Mă apropii de mesele umplute până la refuz de către locuitorii din Crişan, unde o femeie din ansamblul vocal, dar implicată şi-ntr-ale bucătăriei, îmi înşiră preparatele. Ciorba de peşte le-a adus anul trecut, după câte se pare, premiul al treilea. “Dacă nu era peşte, nu era nimic. Noi cu peşte trăim,” spune ea, adăugând că iarna e ceva mai greu prin părţile locului, fiind nevoiţi să-şi facă proviziile de toamna. „Suntem izolaţi de tot când Dunărea îngheaţă şi n-avem ajutor”. După votul juriului, cei din Crişan au aflat că, faţă de anul trecut, au urcat o poziţie, primind premiul doi şi 2.000 de euro, ce vor fi folosiţi pentru costumele noi ale grupului Rebelka şi pentru câteva dotări ale sediului Comunităţii Ucrainenilor.

După ce-mi recomandă dovleceii umpluţi cu peşte şi stropiţi cu mujdei de usturoi, iar la desert, o specialitate pe cât de neobişnuită, pe atât de gustorasă, piroşchile cu năut şi busuioc, coordonatoarea ansamblului din Jurilovca, o comunitate de lipoveni de rit vechi, unde la slujba în slavonă se merge încă în port de biserică, îmi povesteşte câte ceva despre reţetele din partea locului. Cele mai multe sunt primite de la bunici şi străbunici, cele mai multe sunt duse mai departe cu sfinţenie, iar altele se adaptează. Crede că produsele culinare tradiţionale ar merita mai multă promovare sau măcar organizarea unor târguri prin zonă, mai ales în condiţiile în care alimentaţia sănătoasă a devenit o mare problemă.

Despre mâncărurile din Mahmudia îmi povesteşte Simona Carpov, care gătise toată noaptea de dinainte, face parte din comunitatea ruşilor lipoveni, alături de care repetă  de fiecare dată când ansamblul Cacica participă la vreun festival. „Atunci ne adunăm fiecare cum poate, după serviciu, şi până noaptea, pregătire, frate!”, spune entuziasmată, aşa cum povesteşte şi despre micul muzeu pe care l-a înfiinţat împreună cu localnicii din Mahmudia la începutul anului. Casa pescarului a fost a fost pusă la punct, în mare parte, din forţe proprii, fiecare piesă de muzeu, fie că vorba de obiecte şi ustensile vechi de pescuit sau de costume, au fost aduse de localnici, fiind păstrate de la strămoşi. Se bucură foarte tare că participă la D’ale Gurii Dunării, însă în ceea ce priveşte noua strategie UE, nu crede că problemele locului se vor rezolva prea curând. „Multă lume a zis că face, dar n-a aplicat nimic şi Delta s-a distrus.”

Pentru al doilea an la rând, felurile preparate de gospodinele din Mila 23 au fost atât de convingătoare, încât să fie alese pentru locul întâi: 3.000 de euro pentru costumele populare ale copiilor de etnie rusă şi dotarea sediului comunităţii ruşilor lipoveni „cu materiale didatice şi mijloace audio-video”. Deşi cea mai mare parte a reţetelor, în diferite variaţii, se regăseau la toate celelalte standuri, meniul pus la cale de femeile din Mila 23, ale căror costume strălucitoare te făceau să crezi că eşti în altă epocă, avea câteva întorsături de fineţe: supă de somn, raci umpluţi cu orez, pui de baltă pane şi pizza cu peşte, un update recent în bucătăria locului. De pizza s-a ocupat Alexandra, care are 17 ani şi care a mai avut gătit pentru festival roşii umplute cu pastă de peşte şi pui de baltă; are şi acum o carte de reţete de la bunica, pe care le prepară ca la carte. În timpul liber, repetă cu ansamblul folcloric la căminul cultural, “cam neamenajat”, unde se mai întâmplă din când în când câte o nuntă. I se pare cam plictisitor la Mila 23, însă spune că ar vrea să rămână şi să facă ceva pentru comunitate. Cel mai mult şi-ar dori nişte parcuri şi nişte terenuri de joacă.

La finalul concursului, după ce toate formaţiile şi-au terminat recitalurile şi toate platourile, oanele, ceaunele şi farfuriile s-au golit, la fel şi paharele şi sticlele, zona din faţa Palatului a început treptat să revină la ritmul normal: fără grupuri de jurnalişti şi care de televiziune, fără muzică în difuzoare şi agitaţie. Faleza e liniştită, ba chiar uneori traficul e mai intens pe apă, unde din când în când câte o barcă traversează în viteză canalul sau altele alunecă încet, retrăgându-se de la pescuit. Câinii vagabonzi dorm la umbră, iar la puţinele terase se aude muzică din anii ’90, ca într-un fel de bulă temporală; doar că acum există internet wireless gratuit. Oamenii din satele şi comunele apropiate se întorc uşor la rutinele lor, iar în curând atmosferei de sărbătoare îi va locul liniştea unui capăt de lume, unde oamenii încearcă să compenseze distanţa şi greutăţile în mijlocul comunităţii, alături de care mai reuşesc uneori să-şi varieze activitatea. Fie că e vorba de un mini-muzeu al pescarului sau de o carte de bucate (care, după cum mi-a povestit doamna bibliotecară din Sulina, va apărea în curând), de cursuri de călărie sau de dansuri populare, toate acestea încearcă să ţină în viaţă o oarecare viaţă culturală. Nenumăratele feluri de mâncare, cu gusturi şi parfumuri fără corespondent în bucătăria românească, nu fac decât să traducă specificul unui melting pot cu un potenţial care, dacă ar fi încăput pe mâinile oricărui stat occidental, s-ar fi transformat într-un paradis şi o mină de aur.