Despre Ana Dragu v-am mai povestit pe TOTB.ro, unde, de altfel, aţi şi putut citi articole semnate de ea pe teme legate de educaţie şi discriminare, în rândul copiilor cu nevoi speciale. Poetă, jurnalistă şi fondatoare a Centrului de Resurse şi Referinţă în Autism “Micul Prinţ”, din Bistriţa, Ana a aflat în 2006 că fiul ei, Saşa (Dudu, cum îl ştiu prietenii) are diagnosticul de autism, la vârsta de doar doi ani.
De atunci, a dat dovadă de atâta energie şi implicare în susţinerea cauzei copiilor care suferă de autism, încât te poţi întreba câte ore are o zi pentru Ana. De curând, Ana Dragu a publicat la Editura Polirom cartea Mâini cuminţi. Copilul meu autist, care are la bază propria experinţă ca mamă, dar şi ca activist care luptă pentru o mai bună înţelegere a tulburărilor din spectrul autist, pentru o educaţie adecvată destinată acestor copii şi pentru a le face viaţa mai limpede părinţilor de copii diagnosticaţi cu autism. Volumul spune povestea lui Saşa, de la diagnosticare pînă în prezent, cu toate incertitudinile şi temerile, dar şi cu bucuriile şi progresele făcute pas cu pas. Mama şi fiul învaţă treptat să comunice unul cu altul şi se plimbă ore în şir noaptea pentru că băiatul are insomnii severe. Ana îi cîntă „La mulţi ani” pe muteşte fiindcă el are auz absolut şi percepe diferit sunetele. Împreună cu Maria, cea care îl însoţeşte la grădiniţă, Saşa plimbă timp de cîţiva ani un balon invizibil prin oraş, iar Aria, sora lui mai mare, ştie cum să-i fie mereu alături. În urma şedinţelor de recuperare, el învaţă să scrie şi să citească la vîrsta de cinci ani şi este integrat cu succes la şcoală. În cele ce urmează, vă propunem să citiţi în avanpremieră un capitol din această carte, pe care v-o recomandăm cu toată încrederea.
Capitolul XI
Vioroniştii şi trompeniştii
Îmbrăcat doar în sutien, cântă la pian. Stă în picioare şi cântă cu degetele, cu coatele şi, când linia melodică inventată ad hoc o impune, până şi cu bărbia. Are patru ani şi jumătate şi se plictiseşte îngrozitor. După 30 de minute de jazz pur, un jazz care l‑ar face să pălească de invidie şi pe Keith Jarrett, aruncă sutienul şi se strecoară dezbrăcat sub plapumă. Îi strig să se îmbrace şi îmi răspunde cu un urlet, însă nici prin cap nu‑i trece să‑şi tragă chiloţii pe el. Cu arătătorul de la mâna dreaptă îşi atinge pe rând degetele de la picioare : do, re, mi, fa, sol, la, si, doooooooo.
Când am adus pianina, n‑a intrat în camera mea vreo lună. A studiat‑o de pe hol în fiecare zi, la aceeaşi oră, minute în şir, terorizat de mobila grea şi ameninţătoare care cântă cu sunete care de care mai complicate şi pe lângă care trebuie să se strecoare cu grijă ca să ajungă la pat. Am cântat eu alte şi alte piese, zile în şir, ca să‑l atrag. Până am nimerit ceva care l‑a adus cu doi paşi mai aproape. Păpuşa bolnavă – Ceaikovski, un cântecel suficient de trist încât să‑lapropie de claviatură. M‑am retras într‑un colţ al camerei când s‑a aşezat în locul meu şi‑a început să cânte. La primul contact cu pianul, patru măsuri legate fără greşeală. Children’s Album op. 39 no. 6. Pianul fără profesor. Am petrecut zilele care‑au urmat la pian, transformând predarea notelor într‑un program de terapie. La nici o săptămâna, mânca în bucătărie când i‑am strigat de la pian :
— Ce notă e asta ?
— Do.
— Dar astea două ?
— Do şi mi bemol.
— Dar acordul ăsta ?
— Re… major.
— Dar notele astea ?
— Re, fa diez, la, si bemol, mi. Cam urât, mama !
La câteva luni căutam un profesor.
— Ai cântat foarte urât, îi spune compozitorului Mircea Tiberian, după un concert susţinut de acesta la sinagoga din Bistriţa. Aşa de urât, că mi‑au venit mie lacrimi multe şi am plâns. Şi am vrut să fug afară, dar mama nu m‑a lăsat să plec din sinagogă. Eşti trist, adaugă. Mie nu‑mi mai place un cântec foarte trist, îmi place un cântec vesel, major.
Saşa nu suportă falseturile, care îl scot din minţi, aşa că puţini dintre musafirii noştri cu înclinaţii muzicale îndrăznesc să‑i cânte. La audiţie, când trebuie să-şi aleagă piesele pe care le va învăţa, selecţia se face greu : nu pentru Chopin că e prea trist, nu pentru Liszt că e prea grăbit. Trece cu brio Bach, urmat îndeaproape de Beethoven. „Opreşte muzica asta căîmi face de plâns“, auzim foarte des. „Îmi cânţi tu, mama, Sonata lunii de Botovăn, că vreau să mă dorm ?“
Primul profesor care a acceptat să lucreze în particular cu el propunea zeci de cântece până când Saşa accepta să studieze unul dintre ele. S‑a axat pe Bach şi nu i‑a fost uşor, pentru că la fiecare greşeală Saşa lua piesa de la început plângând, neacceptând că trebuie să studieze măsură cu măsură. Memora o piesă de câteva pagini după primele două audiţii şi‑apoi se aştepta să o cânte perfect, direct împreună, da capo al fine. „Dar vreau să pot, mama !“ Şi ar fi trebuit să poată pentru că în memoria lui totul suna perfect. Însă bietele degete n‑aveau încă memorie. Două preludii de Bach, învăţate la 4 ani, ne‑au distrus psihic ani la rând pentru că le‑a cântat de 60‑70 de ori pe zi în cu totul alt ritm şi uneori şi‑n altă gamă. Şi azi le mai cântă ca pe nişte mantre. Bach ca o plasă de siguranţă. Îl trezeşte, îl adoarme, îl aşază la pian.
— Mai repede, el vrea să cânte mai repede, dar n‑are cum că are mâna mică şi nici musculatura nu‑l ajută. Nu reuşeşte să păstreze ritmul. Aş încerca ceva, spune profesorul, exasperat de ţipetele lui.
Azi a ţipat toată ora cap‑coadă pentru că nu a reuşit să cânte la fel de repede ca profesorul. Degeaba încerca acesta să‑i explice că viteza creşte proporţional cu numărul de repetiţii. O grămadă de cuvinte neinteligibile.
— Intraţi pe Metronome Online ! Aşa. Uite, Saşa : întâi larghissimo – foarte, foarte încet (20 de bătăi peminut sau mai puţin), grave – încet şi solemn (20‑40 bpm), lento – încet (40‑60 bpm), largo – încet şi larg (40‑60 mpb), larghetto – destul de larg (60‑66 bpm), adagio – încet şi uşor (66‑76 bpm), adagietto – destul de încet (70‑80 bpm), andante moderato – puţin mai încet decât andante (70‑80 bpm), andante – la pas (76‑108 bmp), andantino – puţin mai repede decât andante, moderato – moderat (101‑110 bpm), allegretto – repejor (dar mai încet decât allegro), allegro moderato – repede moderat (112‑124 bpm), allegro – repede (120‑139 bpm), vivace – repede şi vioi (~ 140 bpm), vivacissimo – foarte repede şi vioi, allegrissimo – foarte repede, presto – foarte repede (168‑200 bpm), prestissimo – extrem de repede (mai mult de 200 bpm).
— Pa, porcule, ne mai vedem noi, porcule ! îşi ia la revedere Saşa de la profesor, zâmbind cu căldură, la sfârşitul orei în care în viaţa lui a intrat metronomul. Trei ani am trăit în ritm de metronom.
De Ana Dragu, puteţi citi şi:
Ieri autist, azi schizofrenic: Cum a eradicat statul român autismul în rândul adulţilor