Narcoticele şi cultura română. Ion Barbu : “Eterul cotidian şi cocaina săptămânală”

0

Unul dintre cele mai curajoase studii de antropologie şi istorie culturală realizate vreodată în România, pe o temă trecută de aproape toţi cercetătorilor sub semnul tabuului, a fost reeditat la Editura Polirom, într-o variantă adăugită şi ilustrată, fiind de asemenea disponibil acum şi în format digital.

 

ion barbu de Marcel Iancu, 1925, dupa dezintoxicare

Ion Barbu, desen de Marcel Iancu, 1925, după dezintoxicare 

 

Cartea lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, ajunsă la ediţia a treia, e un reper pe care ar trebui să-l parcurgă toţi cititorii interesaţi de dinamica mai puţin vizibilă a subteranelor culturii române, de circuitele “alchimice” ale narcoticelor, halucinogenelor, stimulantelor şi depresantelor care alimentează, mai mult sau mai puţin vizibil, minţile şi operele unora dintre cele mai importante nume din spaţiul românesc.

Astăzi, cu ocazia apariţiei acestui volum fundamental în seria de autor Andrei Oişteanu, vă propunem să intraţi pe altă uşă în lumea lui Ion Barbu, poetul pe care manualele l-au redus ignorant la Riga Crypto şi Lapona Enigel şi eticheta de “poet criptic.”

Ion Barbu : „Eterul cotidian şi cocaina săptămânală”

 

Cazul poetului Ion Barbu este extrem de interesant, printre altele şi pentru faptul că poate fi, în bună măsură, reconstituit (152). Narcofilia lui Ion Barbu este atestată din 1921, când avea douăzeci şi şase de ani. În perioada 1921‑1924 poetul a locuit în Germania (la Göttingen şi apoi la Berlin, Tübingen ş.a.), unde s‑a dus pentru a‑şi da doctoratul în matematică, la recomandarea profesorului său Gheorghe Ţiţeica.

Barbu a renunţat destul de repede la ideea doctoratului (încă din 1921, la Göttingen), inclusiv din cauza narcomaniei. În termenii poetului‑matematician, el a abandonat studiile doctorale („uitasem docta muză”), înlocuindu‑le cu „un facil Eden” – o formulă cvasi­‑criptică menită să înlocuiască, dar şi să sugereze faimoasa sintagmă baudelairiană : „Paradis artificial”. „La anii‑mi încă tineri, în târgul Göttingen,/ […] Uitasem docta muză pentr‑un facil Eden”, scria Barbu în poemul Ut Algebra Poesis, compus în 1947 (147, p. 93).

„Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat (la Berlin) obiceiul anumitor stupefiante : eter şi cocaină !”, se destăinuie Barbu într‑o scrisoare adresată prietenului său flamand Léo Delfoss. Din aceeaşi epistolă aflăm despre periodicitatea practicării viciului : „eterul meu cotidian şi praful [de cocaină]săptămânal”, scrie Ion Barbu (153, p. 133).

La începutul anilor ’20, unul dintre companionii cu care Barbu îşi administra cocaină a fost prietenul său Tudor Vianu, aflat şi el la studii doctorale în Germania, la Universitatea din Tübingen. „De la Berlin – îi scria Barbu lui Vianu la 27 octombrie 1922 – am să‑ţi aduc Cocà. Să vedem Nürembergul prin [cocaină] !” Sau, tot într‑o scrisoare către Vianu din 28 septembrie 1922, Barbu plănuia – ca „prim punct din program, evident” – o „şedinţă” de cocaină la Berlin împreună cu prietenul lor comun Simon Bayer, care sosea din România. În fine, în acelaşi an, la 10 octombrie, Barbu îi scria lui Tudor Vianu : „Am trăit [la Berlin]vreo patru zile, după formula noastră : vizitând muzee […] şi luând Cocà” (153, pp. 274, 279, 281). În paranteză fie spus, Barbu folosea formula „Cocà”, imitându‑l probabil pe Sigmund Freud, care numea tot astfel această nouă substanţă psihoactivă, căreia îi închi­nase o „odă” cu patru decenii în urmă (Über coca, 1884).

 

Eterul (dietil eter) este o substanţă narcotică, folosită ca anestezic, obţinută prin fierberea alcoolului etilic cu acidul sulfuric („eter sul­furic”, cum i se spunea în epocă). Legenda spune că substanţa a fost descoperită în 1275 de Raymundus Lullus şi sintetizată în 1540 de Valerius Cordus, care a numit‑o oleum dulcis vitriol. Paracelsus a folosit proprietăţile anestezice ale „vitriolului dulce”, care în 1730 a fost numit „eter” de către August Siegmund. Abia de la jumătatea secolului al XIX‑lea eterul a fost folosit ca anestezic în medicina modernă. În 1846, stomatologul american Horace Wells a experimentat la început pe el însuşi proprietăţile anestezice ale substanţei, dar a devenit dependent de ea şi s‑a sinucis în 1848.

Eteromanul devine rapid dependent de viciu şi obligat să‑şi crească mereu doza zilnică. La sfârşitul secolului al XIX‑lea, Guy de Maupassant şi‑a descris eteromania în nuvele precum Rêves (1882). Şi Ernst Jünger şi‑a povestit experienţele de intoxicare cu eter. Nu întâmplător eseul său se intitulează Pe urmele lui Maupassant (23, pp. 155‑169). Jünger şi‑a administrat eter cam în aceeaşi epocă şi cam în aceeaşi zonă cu Ion Barbu : în 1918, la Hanovra. Năravul intoxicării cu eter în Germania de după primul război mondial era atât de uzual (şi atât de non‑imoral), încât tânărul Ernst Jünger vedea indivizi „care mergeau cu o batistă îmbibată în eter pe faţă pe străzi [din Hanovra]pline de lume”.

Efectul intoxicării cu eter este diferit, spune Jünger, în funcţie de doza inspirată sau băută : de la efectul „superficial stimulator”, care provoacă un „optimism clarvăzător”, până la „adâncul narcozei totale” (23, p. 162). În 1924, într‑un autoportret de eteroman, Ion Barbu se descrie prăvălit într‑o astfel de narcoză profundă, ca în urma unei anestezii rahidiene totale :

 

Şi nervi ce nu mai se‑nfioară :

Lăsate coarde de vioară

Şi clape coastele : de pian

Poros, văros, rachidian

(Prea dureroase note ale

Paraliziei generale).

Acest fragil eteroman…

 

În Germania, inclusiv la Tübingen („vechi burg, în ţară şvabă”), unde se mutase Barbu din primăvara anului 1923, eterul era foarte ieftin („misterul chilipir”) şi foarte uşor de procurat (de la Apotheke, unde „sunt doi şvabi vrednici”, care îl cunosc pe poet).

 

Burg vechi de turle şi magie,

Providenţial, cu farmacie…

De unde iei într‑un clondir

Eter (misterul chilipir) […].

– Brav personaj, ce va să zică

Mania ta metafizică ?

Personajul eteroman îşi „astup‑o nară”, inspiră eterul din clondir, provocându‑şi „o lume mai vizionară”, plină de himere şi amintiri din prima copilărie. Apoi, eterul administrat începe să acţioneze ca afro­diziac şi protagonistul – „acest hieratic Paracelse” – se „logodeşte c‑o damă (Else)”.

 

Căci aţi ghicit ? Un fals morbid

E tipul nostru : un hibrid.

Un laş pervers de laşă şcoală

Etero‑héterosexuală.

(Un personaj eteroman, 1924)

 

Narcotice in cultura romana 2014-aÎn ianuarie 1924, fiind la Cottbus, viitoarea soţie a lui Ion Barbu, Gerda Hossenfelder (devenită Barbilian în iunie 1925), îi găseşte poetului în buzunar o cutiuţă plină cu cocaină. Confesiunea agitată a lui Barbu e rememorată cu multă înţelegere de Gerda. Înţelegere nu doar pentru narcofilia poetului Ion Barbu, dar şi, în general, pentru narcofilia „altor poeţi” : „Printr‑un prieten [Barbu] căpătase într‑o zi drogul. Luase mai întâi din curiozitate – nu trebuie să uit că era poet, iar eu ştiam despre alţi poeţi că încercaseră senzaţiile drogurilor ! –, i‑a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urmă şi l‑a procurat din când în când, ca să uite mizeria sufletească în care se zbătea. Nu devenise sclavul drogului”. Diagnosticul Gerdei nu a fost corect. De fapt, Ion Barbu devenise dependent de narcotice puternice. În februarie 1924, cu bani trimişi de părinţi, de la Giurgiu, el a trebuit să se întoarcă rapid în România, ca să uite „visul urât al Berlinului în plină decadenţă, în plină nebunie a drogurilor” (154, pp. 148‑151).

În memoriile sale, Şerban Cioculescu a omagiat‑o pe Gerda Barbilian pentru repunerea pe picioare a poetului care „alunecase parcă defi­nitiv” în narcomanie. Ea l‑a găsit pe Ion Barbu în Germania „bătut de vânturi, năucit de «paradisuri artificiale» şi de aventuri erotice”, ea „l‑a adunat de pe drumuri” şi, până la urmă, ea „l‑a dezintoxicat” (155, pp. 319‑320). G. Călinescu nu a menţionat nimic despre narcofilia poetului, iar Ovid Crohmălniceanu a folosit o formulă eufemistică, referindu‑se la excesele erotico‑narcotice ale tânărului Barbu : în Germania, poetul a dus „o anume viaţă boemă, ale cărei paradisuri rău famate le evocă nu puţine «versuri de circumstanţă» barbiene” (97, pp. 446‑447). Fără să amintească de cocainomania poetului, Nicolae Manolescu a expediat în scurt, minimalizând, problema admi­nistrării eterului în poemul Un personaj eteroman : „Barbu îşi recu­noaşte atât patima pentru sex, cât şi aceea pentru eter (care era drogul studenţiei sale germane)” (5, p. 694).

*
*   *

Dar nici în ţară Ion Barbu nu reuşeşte să se smulgă de sub dominaţia narcoticelor, continuând să consume cocaină şi eter (poate, ocazional, şi morfină). În cursul anului 1924, însemnările lui Eugen Lovinescu în jurnalul cenaclului „Sburătorul” sunt relevante : „Reapariţie senzaţională, dar dezagreabilă : I. Barbu ! […] complet descompus sufleteşte” (3 martie 1924) ; „I. Barbu mă aşteaptă de la [ora]4 : îmi citeşte poezia unui eteroman [= poemul Un personaj eteroman] – o fumisterie care nu mai e balcanică” (10 aprilie 1924) ; „I. Barbu citeşte încă o zăpăcită poezie asupra cocainei [= probabil poemul Înfăţişare]” (4 mai 1924) ; „I. Barbu […] îmi povesteşte aventurile amoroase din Germania ce l‑au dus din desperare la… eter şi cocaină” (13 mai 1924) ; „Prin Cişmigiu, [cu Ion]Barbu – lungă convorbire. Era după o «stupefiare» şi îmi descrie senzaţiile «drogei»” (7 iulie 1924) (156, pp. 55‑85).

Depresia psihică prin care trece Ion Barbu se accentuează şi, la jumătatea lunii august 1924, poetul este internat pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare „la Mărcuţa”, spitalul de boli mintale amenajat în Mănăstirea Mărcuţa de lângă Bucureşti (506). În pofida pri­melor diagnostice, extrem de pesimiste, Barbu depăşeşte perioada de sevraj, se înzdrăveneşte şi părăseşte spitalul după jumătate de an, în ianuarie 1925.

Nu avem nici un fel de date documentare privind modul în care a traversat poetul perioada de dezintoxicare. Am putea totuşi să ne imaginăm chinurile sevrajului autoimpus privind portretul lui Ion Barbu realizat de Marcel Iancu în 1925, după spitalizare (vezi ilus­traţia 39). Un chip descompus, chinuit, brăzdat de ridurile unei grimase care denotă o imensă şi indefinită suferinţă neuropsihică. Probabil că a suferit enorm fără drogurile de care devenise dependent. Putem bănui sufe­rinţa lui Ion Barbu, asemuind‑o cu cea descrisă de opiomanul Jean Cocteau cu doar câţiva ani mai târziu, în 1928. Experienţa este cutre­murătoare : „Nevoia [de drog]năpădeşte totul, ca dragostea, ca răul de mare. N‑are rost să încerci să rezişti. Mai întâi, te ia cu un fel de rău. După care lucrurile se înrăutăţesc. Închipuiţi‑vă o tăcere care ar semăna cu zbieretele a mii de copii, cărora doicile au uitat să le dea să sugă. Neliniştea amoroasă exprimată în sensibil. O absenţă atotstăpânitoare, un despotism negativ. Fenomenele se precizează. Şerpuiri electrice, şampanie în vene, sifoane îngheţate, crampe, sudori la rădăcina părului, gură încleiată, muci, lacrimi. Nu insistaţi. Curajul nu vă foloseşte la nimic” (2, pp. 50‑51).

Descrieri ale suferinţelor sevrajului sunt şi în literatura română. De pildă în romanul – deja comentat – Între zi şi noapte, publicat de Henriette Yvonne Stahl în 1942 : „Dacă te‑ai învăţat o dată cu morfina, lipsa ei e atât de chinuitoare, încât nimeni n‑ar putea răbda moartea aceea lentă, abjectă. Fiecare minut îşi are chinul lui. Simţi cum inima bate din ce în ce mai rar, cum aerul pătrunde greu în plămâni, cum sângele se îngreuiază de o otravă pe care chiar el o face fără să se poată opri. O ameţeală dureroasă care clatină lumea întreagă, o vuire în sânge care te asurzeşte, ochii ţi se împăienjenesc, nu mai văd. O transpiraţie cleioasă, o urină deasă…, o durere into­lerabilă în tot corpul…” (134, p. 284).

*
*   *

Şi‑a mai administrat Ion Barbu substanţe stupefiante după ianuarie 1925, adică după terminarea tratamentului de dezintoxicare ? Se pare că da. În orice caz, eterul a rămas un provocator de poezie. În cursul anului 1926, Barbu a publicat în revista Contimporanul poezii din seria Ritmuri pentru nunţile necesare, pe care le va relua apoi în volumul Joc secund (1930). Nu întâmplător, poetul va alege ca motto o strofă anume din poemul Un personaj eteroman (1924), cu subtitlul Ca document pentru roman. Numai „sub lucid eter” pot fi meşterite cele „trei clare chei certe” care pot să deschidă tot atâtea „cercuri de mister” (157, p. 50).

Administrarea narcoticului îi provoca poetului o anumită labilitate comportamentală, care îl făcea pe E. Lovinescu, de pildă, să se întrebe dacă Ion Barbu „e poseur sau iremediabil ţicnit !” (8 septembrie 1937) (142, p. 113). Şerban Cioculescu îşi aducea aminte că în acea perioadă, în a doua jumătate a anilor ’30, poetul‑matematician nu mai îndrăz­nea să intre în farmacii să‑şi cumpere eter. Îl cunoşteau cam toţi farmaciştii şi nu îi mai vindeau dozele de care avea nevoie. De aceea Barbu îl ruga pe Cioculescu să intre el în farmacie ca să‑i cumpere flaconul de eter (43). Situaţia memorată de Şerban Cioculescu este diametral opusă celei traversate, cu un secol şi ceva înainte, de poetul romantic Samuel Taylor Coleridge. Vrând să iasă din cercul vicios al dependenţei sale de opium (laudanum), poetul englez anga­jase un om care avea sarcina să‑l oprească cu forţa să intre în vreo farmacie de unde ar fi putut să‑şi procure drogul (3, p. 33).

În epoca interbelică, eterul – fiind uşor de procurat şi uşor de administrat – devenise un drog uzual al lumii boeme şi artistice, în mai toate capitalele Europei. La Bucureşti, la Berlin, la Paris etc. Aflându-se la Paris în anii 1930-1931, pentru un doctorat eşuat, Mihail Sebastian a cunoscut eteromani. Ei apar în romanul său cu multe elemente autobiografice De două mii de ani…(1934). Medicul parizian Maurice Buret, prietenul protagonistului, are o iubită eteromană, Germaine: “La clinică n-am întâlnit decât cazuri de intoxicări grave [cu eter], iar în manuale numai generalităţi. Fără Germaine, eterul ar fi fost o abstracţie. Cu Germaine este o dramă” (598, p. 165).

Problemele lui Ion Barbu (şi ale altor narcofili români) de a‑şi procura stupefiante (chiar şi unele considerate „mai uşoare”, cum este eterul) s‑au amplificat la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30. În 1928 a fost promulgată Legea (nr. 58) pentru combaterea abuzului de stupefiante. Peste doar câţiva ani, prin Înaltul Decret Regal nr. 2111 din iulie 1933, s‑a aprobat Regulamentul monopolului de stat al stupefiantelor. În această reglementare erau definite şi listate toate produsele naturale şi sintetice cu conţinut stupefiant. „Importarea, depozitarea, fabricarea, debitarea, punerea în circulaţie şi comerţ în întreaga ţară a tuturor produselor şi substanţelor stu­pefiante” deveneau astfel drepturi exclusive ale statului.

Evident, cu excepţiile prevăzute de lege, era interzisă şi folosirea substanţelor stupefiante. Utilizarea lor în scopuri nemedicale a fost considerată „abuzivă” şi scoasă în afara legii. Societatea încerca astfel să facă puţină ordine în coordonatele etico‑juridice în care funcţiona. Percepţia folosirii drogurilor în plan etic a primit un corespondent şi în plan juridic. Percepută ca imorală, narcofilia a devenit şi ilegală.

Totuşi, într‑o ţară foarte coruptă cum era România epocii, aceste reglementări juridice puteau fi relativ uşor eludate. O zicală româ­nească spune totul în această privinţă : „Legea este o barieră pe sub care trec câinii, peste care sar caii şi la care se opresc boii”. Rămâneau, bineînţeles, soluţia procurării narcoticelor de pe piaţa neagră şi cea a coruperii farmaciştilor şi a medicilor pentru eliberarea unor reţete false.

Henriette Yvonne Stahl, de pildă, a descris în romanul Între zi şi noapte (1942) cum se putea procura ilegal morfină din farmaciile bucureştene în anii ’20: „De câte ori intra acum într‑o drogherie, simţea un fel de trac curios, o teamă. I se părea că de data asta va fi ultima oară şi că de acum înainte nu va mai avea curajul [să ceară morfină]” (134, p. 284). „S‑a întâmplat aidoma, în realitate ca în roman. Absolut tot”, a susţinut ulterior H.Y. Stahl (146, p. 121). Pentru situaţia din Rusia interbelică, procurarea stupefiantelor prin coruperea farmaciştilor a fost detaliat descrisă în Romanul cocainei, publicat în 1934 şi semnat de necunoscutul M. Agheev – probabil un pseu­donim al lui Vladimir Nabokov sau al unui alt scriitor rus (I. Bunin, Mark Aldanov, Mark Levi) (158).

 

Andrei Oişteanu este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Română), conferenţiar la Centrul de Studii Ebraice (Universitatea Bucureşti), preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor. Cărţi publicate: Grădina de dincolo. Zoosophia (1980, 2012); Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească (1989); Cutia cu bătrîni (roman) (1995, 2005, 2012); Mythos & Logos (1997, 1998); Cosmos vs Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (1999); Imaginea evreului în cultura română (2001, 2004, 2012) (Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Asociaţia Bucureşti; Marele Premiu al ASPRO); Das Bild des Juden in der rumänischen Volkskultur (2002); Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească (2004, 2013); Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (2007); Il diluvio, il drago e il labirinto (2008); Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Central-East European Cultures (2009) (Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Române); Konstruktionen des Judenbildes (2010); Narcotice în cultura română (2010, 2011) (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România); Les Images du Juif: Clichés antisémites dans la culture roumaine (2013); Rauschgift in der rumänischen Kultur (2013); Sexualitate şi societate (în lucru).


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger