“Prevenirea separării copilului de familie ar costa cât 40 de kilometri de autostradă”

Deşi România a făcut, statistic, progrese în ceea ce priveşte închiderea instituţiilor de tip vechi în care se marchează iremediabil destinele a nenumăraţi copii şi tineri, dezinstituţionalizarea este încă, în teren, un proces care şchiopătează grav, creând pe bandă rulantă adulţi neadaptaţi.

 

Foto: Andrei Lupu

Ştefan Dărăbuş: În primul rând, spunem cu subiect şi predicat că este un abuz crunt asupra copilului şi asupra drepturilor omului ca un copil să trăiască în centre de plasament. Spunem asta din 1998, nu de azi, de ieri, când dezinstituţionalizarea este un termen la modă. În 1998, în România existau 100.000 de copii în aproape 500 de instituţii. La ora actuală, mai sunt în instituţii de tip vechi aproape 8.000 de copii. Toţi ceilalţi sunt fie în asistenţă maternală (circa 20.000), fie în plasamente simple, familie existinsă sau familie proprie (21.000), fie în case şi apartamente de tip familial (18-19.000 de copii). În total, în sistemul de protecţie specială se află acum în România undeva la 65.000 de copii, cifră care, din păcate, în ultimii 8-9 ani s-a menţinut constantă. E ca un robinet deschis, astfel încât degeaba goleşti sistemul. Cu alte cuvinte, nu se face deloc prevenire: prevenirea separării copilului de familie, a abandonului şi stoparea intrărilor în sistem.

Ce ar presupune o politică serioasă şi eficientă de prevenire a abandonului şi a separării copilului de familie?

Un copil în sistem costă, în medie 2.000 de lei pe lună. De regulă, se întâmplă să intre grupuri de fraţi în instituţii, iar media de şedere este de 8 ani. Dacă ai un grup de 6 fraţi care intră în sistem, în 8 ani statul plăteşte  aproape 1,2 milioane de lei. În loc să investească în familie, statul preferă să cheltuie aceşti bani pentru a-i traumatiza şi distruge psihic pe copii, pentru a-i rupe de familii şi a-i predispune la eşec în viaţă. Probabil că, pe termen scurt, investiţia necesară este mai mare, dar ea nu e recurentă şi nu presupune costuri ulterioare, pentru că prin sistemul actual, copiii devin adulţi neadaptaţi, trăiesc din şomaj, fac la rândul lor copii care ajung în sistem ş.a.m.d.

HHC a făcut un studiu de proiecţie financiară pentru protecţia copilului, în care am analizat trei scenarii: ce s-ar întâmpla dacă sistemul rămâne cu arhitectura lui actuală; ce s-ar întâmpla dacă instituţiile existente se schimbă cu case şi apartamente de tip familial şi ce s-ar întâmpla dacă ar exista o reformă complexă care, pe lângă dezinstituţionalizare, ar exista cu adevărat prevenirea copilului de familie. Am constatat că acest din urmă exerciţiu de reformă complexă ar costa undeva între 160-180 de milioane de euro – adică atât cât ar costa vreo 40 de kilometri de autostradă. Aceşti bani ar fi acoperiţi din fonduri structurale.

Noi, ca simplă organizaţie, am prevenit intrarea în instituţii a 21.000 de copii, cu care am lucrat în mod direct. Acest lucru e posibil doar prin intervenţii concrete şi directe: prin asistenţii sociali care merg în teren şi văd care sunt nevoile familiei. Dacă mama nu are locuinţă, îi poţi plăti o chirie, îi poţi ajuta pe copii să aibă ce mânca şi ce îmbrăca, le cumperi rechizite şi le cumperi abonamentul de autobuz. Asta înseamnă prevenire: lucruri simple, dar necesare, fără de care nimeni nu poate exista. Aici credem că ar trebui să meargă banii, dar la ora actuală, banii din fonduri structurale se duc pe renovarea instituţiilor de tip vechi şi pe tot lanţul trofic de intermediere până la beneficiarul final, care este copilul. Se duc pe traininguri, pe formatori, pe hoteluri scumpe etc. S-a ajuns la o luptă pentru beneficiari şi la o luptă pe formări peste formări, în care aceiaşi oameni din grupul ţintă sunt chemaţi la nesfârşit la acelaşi tip de cursuri. E o nevoie uriaşă de schimbare de paradigmă, de la un sistem reactiv, care acţionează doar asupra consecinţelor, la un sistem proactiv, care să poată interveni în procesul de coacere şi încă nu e prea târziu.

 

Foto: Andrei Lupu

 

Câte servicii de tip familial a creat HHC în România până acum şi cu ce fonduri?

Am construit 91 de case de tip familial şi mai dezvoltăm chiar acum alte 6 case şi 4 apartamente de tip familial, am dezvoltat 8 centre de zi în ţară, de care au beneficiat 1760 de copii, 3 centre de primire în regim de urgenţă pentru copii abuzaţi sau care trebuie să intre în sistem în urma unor factori perturbatori majori, 2 centre maternale unde au stat până acum 360 de copii şi un centru de consiliere.

Fondurile pentru ridicarea lor ne provin din Marea Britanie, unde se află organizaţia-mamă. Noi scriem proiecte pe care le trimitem către diverşi finanţatori, fie că vorbim despre companii, trusturi, multinaţionale, persoane fizice, şcoli sau comunităţi. În România, facem fundraising de câţiva ani, dar merge mult mai slab: conştientizarea pe responsabilitate socială e mult mai scăzută, iar încrederea în organizaţiile neguvernamentale asemenea.

Cu ce instituţii ale statului aveţi parteneriate?

Avem parteneriate cu consiliile judeţene şi direcţiile de asistenţă socială din muncipii şi lucrăm doar în locuri unde autorităţile îşi asumă în şedinţe, cu cvorum, că vor să facă reformă, vor să desfiinţeze instituţii şi să creeze servicii bazate pe familie. Acum lucrăm în 21 de regiuni şi sectoare, deşi Ministerul Muncii şi-a asumat de curând obiectivul închiderii tuturor instituţiilor de plasament de tip vechi până în 2020.

Reforma care presupune înlocuirea centrelor de plasament clasice cu case de tip familial este în multe cazuri, din câte am observat, făcută doar la novel formal. Centrele sunt desfiinţate, dar noile case sunt construite fie chiar în curtea lor, fie în zone izolate, copiii şi tinerii fiind segregaţi de comunitate. Cum se poate evita înlocuirea instituţiilor cu instituţii mai mici, deghizate în servicii de tip familial?

La ora actuală, asta e pentru noi unul dintre cele mai problematice aspecte: metodologia prin care stabileşti ce înseamnă o casă de tip familial şi ce înseamnă, în fond, închiderea unei instituţii de tip vechi. Credem că ăsta e diavolul care se ascunde în detalii. Şi prin PHARE s-au închis instituţii, pentru că era necesar în vederea aderării la UE, dar în unele situaţii acest lucru s-a făcut mai mult ca într-o cursă contra cronometru, în care s-a pus lacăt pe uşa instituţiei, dar în realitate s-au ridicat nişte instituţii mai mici în aceeaşi curte. Noi luăm fiecare caz în parte şi-l analizăm individual, urmărind de unde provin copiii şi care sunt cele mai bune soluţii de plasament. Pentru cei care rămân în case de tip familial, e important ca acestea să fie construite în cartiere obişnuite, cu oameni obişnuiţi.

Un alt lucru important este relaţia copiilor cu membrii de personal. Departamentul nostru de monitorizare, care merge să vadă ce se întâmplă în cele peste o sută de servicii pe care le-am dezvoltat, la asta se uită: care este calitatea vieţii copiilor, care e comportamentul membrilor de personal şi care sunt condiţiile mediului ambiental. Rapoartele lor arată dacă există interacţiuni între beneficiari şi personal, dacă copiii sunt lăsaţi toată ziua în faţa televizorului, dacă au activităţi sau vegetează toată ziua în cameră, dacă personalul stă la cafele în bucătărie, dacă se fac temele şi dacă ţine cineva legătura cu diriginţii şi urmăreşte absenţele copiilor ş.a.m.d.  Acum credem că, din punct de vedere cantitativ, am trecut de un prag critic de la care nu mai există cale de întoarcere – instituţiile vor dispărea. Însă la calitate e problema.

În cele mai multe dintre instituţii, lipseşte adesea personalul bine pregătit, ceea ce amplifică problemele cu care se confruntă copiii. Ce e de făcut în această privinţă?

O problemă masivă în sistem este decalajul dintre posturile necesare şi posturile disponibile. La ora actuală, există un minus de 14.000 de locuri de muncă în sistemul de protecţie a copilului. Aceste posturi s-au pierdut din 2009, când s-au blocat angajările în sistem. Totodată, degeaba eşti pregătit profesional, dacă ai un salariu mizerabil. Mulţi dintre angajaţi sunt în competiţie chiar cu cazurile sociale, fiind ei înşişi cazuri sociale. Au salarii de 7-800 de lei, unii au acasă câte 2-3 copii, alţii sunt părinţi singuri, nu li se decontează nici biletele de autobuz dacă se duc pe teren, banii de combustibil s-au tăiat cu 25%, astfel că nu prea mai pot merge pe teren, banii de telefon s-au tăiat şi ei.

Din câte am observat, se aplică mereu principiul potrivit căruia omul sfinţeşte locul. Există manageri de servicii rezidenţiale unde se vede foarte clar diferenţa de calitate a vieţii pe care o au copiii din case manageriate de un om sufletist şi calitatea vieţii din case manageriate de cineva căruia nu-i pasă. Dar cum noi nu vrem doar să criticăm, ci mai ales să venim cu soluţii, am observat că la acest capitol se simte foarte tare lipsa profesionalizării managerilor de astfel de servicii, aşa că am făcut un pachet de formare care se adresează exclusiv acestor tipuri de manageri. În acest moment, disfuncţiile din sistem – insuficienţa personalului, salariile mai mici etc. – generează o mare frustrare în rândul membrilor de personal, iar această frustrare se răsfrânge asupra copilului. Desigur, un manager bun nu poate rezolva problema banilor, dar dacă el, de exemplu, are o altfel de relaţie cu angajaţii, pe care îi încurajează şi îi apreciază, acei oameni vor veni cu ceva mai mult drag la serviciu.

 

Foto: Andrei Lupu

 

Care e rata de reintegrare în familie pentru copiii tipici din instituţii?

Procentul e clar mai mare decât în rândul copiilor cu dizabilităţi. Rata de adopţie e mult mai mică, dat fiind că copiii din sistem sunt tot mai mari. Cei care rămân să crească în centre rezidenţiale bazate pe familie sunt fie cei prea mari pentru adopţie, asistenţă maternală sau plasament simplu, fie cei care au nevoi speciale. În urma auditului pe care l-am făcut în sistemul de protecţie a copilului, a reieşit că 60% din copiii care rămân în instituţii sunt cu nevoi speciale.

Urmărind monitorizări ale unor centre pentru copii cu dizabilităţi pshice şi mergând în astfel de centre, sunt înclinată să cred că multe dintre aceste dizabilităţi sunt dacă nu inventate, cel puţin favorizate de viaţa într-o astfel de instituţie. Credeţi că se întâmplă ca unii copii care ar putea fi consideraţi tipici să ajungă, din ignoranţă sau neprofesionalism, copii cu nevoi speciale?

Acum nu ştiu dacă mai e aşa de uşor, însă când sistemul era bazat pe instituţii, se întâmpla frecvent. De regulă, când copilul este separat de părinţi şi trimis într-o instituţie, suferă o traumă care este somatizată. Prin somatizare, se întâmplă, de pildă, ca unii copii să nu mai vorbească, pentru că sunt în stare de şoc. Ajung în sistem la 2-5 ani, când ar trebui să vorbească, dar ei tac şi se retrag în ei sau dezvoltă comportament obsesiv-compulsiv. Fac asta din disperare, fiindcă nu reuşesc să înţeleagă cu ce au greşit, de sunt pedepsiţi în asemenea hal. Toate aceste comportamente pot fi interpretate greşit ca fiind ale unor copii cu probleme psihice – „handicapaţi.”

Alt tipar era legat de leagăne care, din fericire, nu prea mai există, şi unde ajungeam copii între 0 şi 3 ani. Prima mea vizită într-o instituţie a fost în 1998, într-un leagăn la Cavnic: 86 de bebeluşi într-o tăcere de mormânt. Erau clar ignoraţi, pentru că erau doar 20 femei la câte 20 de copii, care abia apucau să-i schimbe şi să le dea ceva de mâncare. Nu-ţi imagina că le ţinea biberonul sau că îi atingea cineva; sticla era fixată în gura copilului, în pătuţ, iar copilul trebuia să stea cu capul într-o parte. Copilul bea, laptele curge şi îi ajunge în ureche, care se infectează. Nimeni nu ştie de ce, copilul nu mai aude. De aici, la a deveni surdo-mut e un pas.

Alt tip de abuz prin ignoranţă e legat de lipsa stimulării. Pentru un copil în dezvoltare, e absolut necesar să parcurgă un ciclu de ataşament, care include, printre altele, să-i acorzi atenţie, să-l priveşti, să-l atingi şi să-l expui la stimuli. Copiii din leagănul din Cavnic au plâns atât de mult, până şi-au dat seama că nu era nimeni care să le răspundă. Şi atunci au renunţat să mai plângă, o fază extrem de periculoasă pentru că înseamnă ruperea contactului cu lumea exterioară. Am văzut de nenumărate ori copii retraşi în lumea lor, care se joacă cu mâinile, sau copii care au devenit autoagresivi. Există în instituţii astfel de copii care sunt ţinuţi cu căşti pe cap, cu mănuşi de box sau de-a dreptul legaţi. Toţi au învăţat că singura formă de stimulare este cea pe care şi-o produc ei, prin lovire sau agresiune pe care ei nu o percep ca atare. Asta e reţeta prin care mulţi copii ajung să aibă nevoi speciale induse de instituţionalizare.

Ce se întâmplă cu tinerii atunci când ies din instituţiile unde au crescut şi s-au format?

Sunt în voia vântului. Anual, ies din sistemul de protecţie specială vreo 4.500 de copii şi tineri, într-o lume în care nu au nicio formă de sprijin. O problemă foarte mare este că statul încearcă să-i ajute mărind pragul de vârstă până la care pot sta în sistem. Juridic, un copil are între 0 şi 18 ani, dar în prezent, pot rămâne în sistem până la 26 de ani, dacă sunt într-o formă de şcolarizare. Mulţi încearcă să tragă de o formă de învăţământ, ca să rămână în sistem, unde măcar au unde dormi. Pe lângă crearea de servicii rezidenţiale, locuinţe sociale şi intervenţie în prevenire, sprijinul pentru tineri e a patra recomandare HHC. Noi propunem ca ei să fie consideraţi o categorie vulnerabilă aparte, să aibă drept la locuinţe sociale şi sprijin în primii ani de după ieşirea din instituţii. Altfel, avem de-a face cu o catastrofă: mulţi băieţi sunt carne de tun pentru lumea interlopă, iar fetele pentru proxeneţi. Nu au nimic de care să ţină, nimeni nu le simte lipsa şi sunt ţinte vii foarte la îndemână.

Până acum, am lucrat cu 800 de tineri ieşiţi din sistem, pe care i-am ajutat cu chirii, cu locuri de muncă, sprijin material şi alimente. Nu poţi să faci numai consiliere, mentorat şi mai ştiu eu ce, fiidcă la urma urmei, lucrurile sunt concrete. Cei care ies din sistem nu au nimic: nu au nimic de care să se sprijine, nu au unde să se întoarcă, nu-i ajută nimeni. Oricum sunt stigmatizaţi şi etichetaţi, pentru că, fiind crescuţi în sistem, sunt socotiţi indezirabili. Mulţi dintre ei ţin şi foarte greu de un loc de muncă. În momentul în care nu ai avut un model parental, să vezi că mama şi tata s-au dus la serviciu chiar şi atunci când i-a durut capul sau n-au avu chef, să vezi cum părinţii aduc salariul la final de lună şi îl drămuiesc până la salariul următor, ei nu percep cât e de important un loc de muncă sau, dacă ajung să ia salariul, se poate întâmpla să-l „spargă” pe un telefon.

Care sunt cele mai mari dificultăţi pe care voi, ca organizaţie, le întâmpinaţi?

Inerţia de sistem şi rigiditatea. Să nu uităm că, la ora actuală, un tehnician, un secretar de stat sau un ministru stau liniştiţi dacă nu fac nimic şi dacă continuă lucrurile aşa cum le preiau. În momentul în care cineva vrea să schimbe ceva şi perturbă liniştea din sistem, deja este eşti targetat şi ceea ce faci are o şansă să nu se termine cu bine. Atunci eşti extirpat din sistem – un fel de organism care se autoprotejează cu anticorpi. Când cineva vrea să iasă din rând, trebuie ejectat. Să luăm ca exemplu pachetul nostru legislativ pentru prevenirea separării copilului de familie, pe care de trei ani ne luptăm să-l implementăm şi care presupune o paradigmă total diferită de alocarea banului public. Deşi am venit cu dovezi, care arată că acest tip de prevenire funcţionează, şi am venit cu metodologia completă şi cu instrumentele necesare, pe care le-am oferit necondiţionat, ele tot nu sunt preluate. Asta ne frustrează cel mai tare: că venim cu soluţii şi lucruri demonstrate ca funcţionare, pe care le testăm ani şi ani, iar acest lucruri nu sunt folosite.

Foto stânga: Ştefan Dărăbuş