Am bătut Africa de Sud în lung și în lat timp de trei săptămâni, am schimbat diverse mijloace de transport, dar în principal ne-am văzut de drum într-un hatchback alb, înghesuiți între haine, corturi și mâncare. Am stat și în gazdă, acolo unde nu am putut campa, și am trăit doar pe lângă localnici, de la care am încercat să aflăm cât mai multe despre viața de zi cu zi din Africa de Sud. Atât cât poți să afli în trei săptămâni. Am trecut prin toate stările posibile, de la curiozitate, la uimire și indignare, până la acceptare și înțelegere.
Text de Elena D.
Fotografii de Sergiu Mihăescu
Este marți 24 decembrie, iar în aeroportul din Johannesburg sau Joburg, așa cum îi spun localnicii pe scurt, ne așteaptă într-un 4×4 argintiu gazdele noastre pentru următoarele patru zile, Sue și Michael. Doi afrikaans care ne-au arătat Pretoria prin ochii lor, ne-au împărtășit trăirile lor zilnice. Africa de Sud este țara unde trebuie să fii mereu vigilent: dacă ești în natură, trebuie să fii cu ochii în patru după animale periculoase. Dacă stai în oraș, trebuie să eviți zonele cunoscute pentru violențe sau cele unde se sparg în mod frecvent casele.
De vreo 10 ani, Sue și Michael locuiesc într-o casă cu trei camere din Pretoria, împrejmuită cu un gard de cărămizi roșii, gard electric și sârmă ghimpată. Despre sistemele lor de siguranță, ne-au spus două lucruri esențiale, pe care nu sunt în măsură să le comentez și despre care nu vreau să dau verdicte: sud-africanii sunt obsedați de siguranță și toți negrii sunt consideraţi hoți și leneși. Nu ne-a mirat atitudinea ușor rasistă, având în vedere că bancul preferat al socrului mic spune că nu poți să amesteci albi cu negri, pentru că este ca și când ai amesteca lapte cu ulei.
Aceste reminiscențe rasiste de la părinți există încă în unele familii tinere, iar asta nu ne-a mirat când am aflat că Sue a crescut la o fermă unde tatăl ei mai biciuia negri când leneveau prea mult. Este unul din motivele pentru care nici nu au prieteni de culoare. Când am cerut o explicație mai clară, ne-au întrebat simplu: voi aveți prieteni țigani? Ieșiți cu ei la bere? Și cu asta ne-au închis gura. Nu avem prieteni țigani și nu că nu am vrea, însă nu frecventăm aceleași baruri și nici nu aveam chef să intrăm într-o polemică. După care ne-au mai pus o întrebare: care este diferența între un turist și un rasist? Trei săptămâni în Africa, au spus ei, noi am așteptat şi am dat din umeri înțelegători.
Prin ochii unui european care a trăit toată viața lui într-un cartier din București, întreg orașul pare o pușcărie imensă, în care oamenii s-au închis de bună voie. Ca să vă faceți o părere mai exactă, cei mai mulți locuiesc în complexuri rezidențiale care însumează fiecare 50 – 60 de case, îngrădite exact așa cum povesteam mai sus și care poartă nume prețioase: Casablanca, San Loren, Silver Lake, Blueberry. Fiecare casă are o grădină mică cu gazon și plante (aloea şi palmierii sunt aici cum sunt la noi plopii și corcodușii), garaj propriu, iar piscina și locul pentru grătar sunt la comun pentru toți locatarii complexului.
Din păcate, nu am avut noroc de niște gazde prea sociabile. Repetau încontinuu că nu este sigur să ieșim la plimbare de capul nostru prin Pretoria, să nu ne aventurăm până în Joburg și nici nu prea aveau inspirație pe unde să ne ducă. Statuia lui Mandela a fost prima vizită, iar a doua a fost la groapa de gunoi a orașului, Garsfontein Dump. 7.000 de oameni mișună zilnic pe aici, reciclează, separă gunoiul, iar apoi merg cu obiectele cele mai valoroase prin diverse colțuri ale orașului, să le vândă. Miroase ca naiba și nu ai vrea să fii aici nici măcar în mașină. Totuși, unii trăiesc aici.
Moartea lui Mandela a însemnat pentru toată țara pierderea celui care, metaforic vorbind, a transformat închisoarea în libertate și ura în dragoste. Statuia imensă ridicată în Pretoria în fața Union Buildings (locul unde se află guvernul și birourile prezidențiale) a devenit rapid un fel de mecca pentru toți oamenii de culoare din Africa de Sud, care vin aici să se pozeze în cele mai diverse poziții. Nu vreau să intru prea mult în detalii sensibile, însă trebuie să știți că, pentru oamenii de rând, Mandela a însemnat simplu: salvarea. Poze cu el vezi la tot pasul, indiferent că ești pe stradă lângă o clădire de sticlă sau într-un magazin obscur, unde se vând materiale tradiționale și magneți de frigider.
Dacă tot eram în această zonă cu mare încărcătură politică, Sue și Michael au ținut să ne precizeze că ei nu merg la vot. În linii mari, sunt 8,9% albi vs 79,2% negri, 2,5% asiatici sau indieni, 0.5% alții. Deci votul lor nu ar avea rost. Nu prea îi interesează situația politică, atâta timp cât își pot crește copilul în liniște și își găsesc locul de muncă pe care și-l doresc. Spun asta pentru că la angajare prioritate au femeile negre, apoi bărbații negri, creolii, femeile albe, iar, în final, bărbații albi. Asta a fost una dintre soluțiile găsite de guvern pentru a impulsiona comunitatea predominant de culoare, rămăsă foarte în urmă şi izolată în timpul apertheidului. Bărbații albi au privit situația ca pe o provocare și cei care nu au emigrat în Noua Zeelandă sau Australia imediat după apartheid, au rămas aici și au fost obligați să fie mai creativi și să-și deschidă afaceri proprii.
I-am lăsat pe Sue și Michael în urmă și ne-am continuat drumul prin țară. După câteva nopți petrecute în rezervații, am ajuns pentru o zi în Durban. Și a fost de ajuns. Cel mai mare oraș de pe coasta de est a Africii de Sud are 3,5 milioane de locuitori – majoritari negri, dar și albi și creoli. Aici se află cea mai mare comunitate de indieni din afara Indiei, iar chinezii sunt și ei bine reprezentați. În anii 70, era o destinație turistică foarte populară, însă în prezent orașul pare blocat în anii 80. Arhitectura, restaurantele, plajele, tarabele cu suvenire sunt exact așa cum erau acum aproape 30 de ani. Sâmbăta, plajele se aglomerează până la refuz, dar puțini se încumetă să intre în apele agitate ale oceanului. Când zic că se aglomerează vorbesc serios: în fiecare weekend sunt raportate, în medie, 360 de cazuri de copii pierduți pe plaje.
Ne-am continuat drumul cu destinația finală Cape Town. Însă până aici, am trecut prin diverse orășele unde se pare că, din lipsă de inspirație sau din dorința de a nu uita de unde au plecat, coloniștii le-au pus nume precum Amsterdam, London, New Castle. Alții, un pic mai egocentrici, au ales să-și pună propriile nume orașelor pe care le-au întemeiat: George, Grahamstown sau King William’s Town. Orice nume ar purta, toate forfotesc de oameni și au aerul acela colonial pe care l-am văzut doar în filme până acum.
Destinația finală a fost Cape Town, unde pesajul social se schimbă semnificativ și de unde vă voi spune povestea de la un meci. Bafana Bafana, echipa Africii de Sud, joacă cu Mozambicul. În primă fază, cu gândul la unele meciuri un pic mai agresive de la noi, m-am dus cu inima mică. Însă când am ajuns pe stadionul național și am ținut toți un moment de reculegere în memoria la Nelson Mandela, mi-am dat seama că sufeream doar de idei preconcepute. Africa de Sud a câștigat cu 3-1 meciul, iar ce a urmat după este greu de descris. Cu siguranță o fac mai bine imaginile.
Lăsând la o parte rasismul, diferențele între bogați și săraci, care nu diferă de cele de la noi, sau alte probleme sociale, ce ne-a șocat probabil cel mai tare a fost problema HIV/SIDA. Dintre toate țările continentului, Africa de Sud are cei mai mulți oameni infectați cu HIV, iar marea majoritate sunt negri. Vestea bună este că, în rândul adolescenților, infectările sunt în scădere. Unul din patru oameni de pe stradă are HIV, iar bannerele din orașele prin care am trecut îi invită pe oameni să se testeze și anunță victoria: am reușit să ajungem la 20 de milioane de oameni care s-au testat. În spațiile publice, se împart prezervative gratuit, însă calitatea lor îndoielnică este cunoscută și oricum nimeni nu se sinchisește să ia vreunul. Guvernul le bolnavilor medicamente gratis, iar cele mai noi tratamente îi pot ajut să ajungă chiar şi la 60 -70 de ani.
După trei săptămâni de Africa, nu am ajuns nici rasiști şi am înţeles, astfel, bancul spus de gazdele noastre. Ne-am dat seama de cât de greu le-a fost acestor oameni de rase și culori atât de diferite să se accepte între ei și cât de ușor o fac acum, de fapt. Pe stradă nu mai vezi violențele care erau acum zece ani, dar nici nu au ajuns prieteni la cataramă. Dacă trebuie, se ignoră între ei pur și simplu. Dacă au afaceri profitabile de făcut sau îşi găsesc perechea, se anturează fără să țină cont de culoarea pielii. După cum știam, percepția ține de educație și ne-am dat seama, de fapt, că au un grad de acceptare mult mai ridicat chiar și față de alte țări vest europene. Am înţeles ulterior de ce i se spune Rainbow Nation.
Elena D. este editor coordonator la revista “Casa și grădina” și project manager la www.moodboards.ro. Sergiu Mihăescu este fotograf și producător video.
Puteţi citi şi:
“285 de zile în căutarea verii”: Jurnal despre America văzută de pe motocicletă