Am făcut în două zile cât alţii în două săptămâni. Am ajuns în Real de Catorce, oraşul pe care-l credeam a fi “fantasma” din sufletul semi-deşertului, şi nu am stat locului nici cinci minute. După mai bine de cinci ani de călătorii prin jungle exuberante şi plaje pustii am luat calea peyote-lui, cactusul euforic şi ilegal în orice alt loc din lume, o plantă magică despre care se spune că îţi răspunde la cele mai ascunse şi temute întrebări.
Text şi fotografii de Ana Topoleanu
Real de 14 se află la peste 2.000 de metri alitudine, iar intrarea în orăşel se poate face ori cu un 4×4, pe un drum de munte prapăstios şi extrem de periculos sau, prin modalitatea turistică şi “de încredere”, străbătând un tunel de 2.300 de metri lungime, inaugurat în 1901. Zona a fost incredibil de bogată în argint, lucru care a atras mulţi mineri sau aventurieri în căutarea avuţiei. Spaniolii sunt cei care au organizat şi dominat locul/minele pentru multă vreme. Indigenii din Real de 14 au sute de poveşti despre cei 14 mexicani care furau argintul spaniolilor şi-l dădeau sărmanilor; de aici, spun ei, vine şi numele. Un fel de Robin Hood colectiv, made in Mexico. Şi despre tunel se spune că este bântuit, că prin gurile lui de aer au căzut mulţi oameni care nu au părăsit niciodată locul morţii. Ce-i drept, e destul de înfricoşător să intri într-un tunel şi să ai timp să-ţi faci 5.000 de cruci.
În afară de Real de 14 şi un alt sătuc la 8 kilometri depărtare pe drumul periculos, nu mai e nicio altă localitate populată în jur. De când pământul nu a mai dat rodul argintului, oraşul supravieţuieşte prin turism. Şi zău dacă nu e cel mai magic loc din Mexic. Natura seacă o oglindă a naturii subacvatice, zeci de mici aşezări abandonate şi îngurgitate de sălbaticii cactuşi, unde caii cuminţi şi flămânzi sunt unicul mod de transport.
După 12 ore de mers pe un cal care preferă să vadă prăpastia sub picioare, am ajuns în mijlocul semi-deşertului unde am căutat sub un soare crunt cactusul magic. Se spune că nu tu găseşti peyote-le, ci el te găseşte pe tine şi am înţeles acum că vorba asta are mult înţeles, întrucât această plantă rară creşte la baza pământului, e un cactus moale şi fără ţepi.
Pilo, localnicul care ne-a închiriat caii şi ne-a promis o aventură, ne-a îndrumat în ritualul cel mai de preţ din zonă. Odată găsit cactusul, trebuie să te conectezi cu pământul, să-i vorbeşti şi să ceri permisiunea de a-l proba. Apoi trebuie găsită o piatră ascuţită prin apropiere, cu care îl tai şi laşi apoi o monedă de ofrandă. Peyote-le se mănâncă acolo, în locul unde îl găseşti; are un gust de pământ amar, iar Pilo spune că mâncăm sufletul pământului. Trebuie să recunosc că nu am luat doza propice pentru ca toate întrebările mele să primească răspuns. M-am relaxat teribil, am râs şi m-am armonizat pentru prima oară în viaţă cu Muneco (Păpuşel), calul meu tânăr.
Şi ca ritualul să fie complet, am mers pe Cerro del Quemado (Muntele Ars). Pe drum, Pilo ne spunea poveşti despre fiecare plantă întâlnită, fiecare sătuc părăsit, fiecare vale şi fir de apă. Muntele Ars se vede din depărtare ca un elefant, lumina apusul ne ajută să ne imaginăm drept reale toate istoriile lui Pilo. Sus, după încă vreo 600 de metri urcaţi la picior, am ajuns la centrul de energie din Real de Catorce. Aici era o linişte ca de vis, deşi mai erau alţi turişti în mijlocul labirintului de pietre. Peste tot se zăreau lucrurile pe care oamenii le lăsau drept ofrande, de la sticle de suc, la fotografii, de la pachete de ţigări la cămăşi. Alte zeci de istorii şi, cea mai cea, faptul că acolo, în vârful muntelui, în mijlocul cercului de pietre, eram fix pe partea cealaltă a pământului centrul de energie din India, despre care Pilo spune că cel mai puternic din lume.
Am fumat o pipă a păcii şi a doua zi am ieşit prin tunelul magic cu gândul că mă voi întoarce cât mai curând, că şmanii vor fi în oraş, că voi mai mâna peyote şi voi mai asculta alte atâtea poveşti de la alţi oameni ai locului.
Puteţi urmări un alt fotoreportaj al Anei Topoleanu:
FOTO La drum prin Mexic: Statul Liber şi Suveran de Chiapas