Adrian Schiop își caută medicamentele

Despre Schiop cam toată lumea cu gust și suflet știe că e unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun prozator tînăr (are 40 de ani dar arată de 32). Ce-l deosebește apăsat de alți scriitori e concentrarea fanatică, melancolică, pe fundamente. Schiop nu scrie pe teme, pe idei, pe canoane, pe frază (deși are un stil excelent, dur și pur și o voce inconfundabilă) – el scrie numai pe emoție reală, cum ar trebui să facă toți scriitorii și povestește, o dată și încă o dată, nevoia lui bazală de contact uman, epidermic și lumea care i-o refuză și personalitatea lui care se refuză pe sine.

 

 

Prima sa carte, pe bune/pe invers, deși mai intelectualistă – dar amuzantă și autentică – transmitea aceeași nevoie dar oarecum diluată. În timp, literatura lui s-a acutizat și curajul de a se expune a crescut, deși se zice că vîrsta ni-l castrează. Pentru asta a plătit cu o viață personală de însingurat și tangențele sale cu socialul castrator (doctoratul în manele) nu sînt decît pauze de odihnă, de care are nevoie orice om. Dacă la următorul său roman, care, la cît de ardelean e autorul, îl va lăsa să apară în vreo 15 ani, nu primește atenția pe care o merită, cred că românii care se dau iubitori de literatură ar putea să se lase liniștiți de citit, că nu li s-ar simți lipsa.

 

Medicamente

Chiar dacă am plecat din Auckland pe 28 februarie și o să călătoresc în jur de 36 de ore în timp real, schimbând 3 avioane, o să ajung în România tot pe 28, din cauza paradoxurilor de fus orar, îmi explică vecinul meu de scaun, un traveller danez. Din Singapore, el urmează să se îmbarce spre Bangkok, eu spre Frankfurt.

Știe aeroportul, e huuge, unul din nodurile de trafic între Asia și partea sudică a globului – și, înainte de aterizare, îmi dă ponturi de traveller, “să nu mănânci la vreunul din restaurante, fiindcă există un minimarket la etajul 1 cu preţuri foarte bune, aştepţi 6 ore? este un cinematograf gratis dacă te plictiseşti”. Îl ascult cuminte, cu mâinile întinse pe genunchi; e amabil, dar nu-l pot crede, cunosc în detalii amabilitatea asta degajată și rece, care nu te implică cu nimic.

Aeroportul e gen Heathrow, cu terminale foarte lungi. Mă ia puţin cu ameţeală, vastitatea impersonală a locului mă derutează. Pereţii minţii sunt încă fragili, dar în buzunar am pastilele, de două feluri, tranchilizante şi somnifere. Le țin într-o punguliţă pe care o strâng în răstimpuri, dar nu vreau să iau nici una până nu mă văd urcat pe avion – în spate, am o cădere nervoasă, urmată de stări prelungite de febră la creier și, la sfârșit (adică acum 2 zile), un atac de panică întins pe 14 ore; în față, am 25 de ore de călătorie şi două continente de traversat.

Caut un loc de fumat și dau peste niște cuşti cu pereți de sticlă, în care lumea fumează repede o ţigară şi se cară. Sunt câțiva europeni care discută cu gesturi degajate și reci, și asiatici cu figuri autiste, posace, spre care mă trag din reflex.

Rulez o ţigară. Fumez şi ameţesc, mă deprim vag și o iau imediat din loc; ideea e să nu stau, să mă mișc, mișcarea dă siguranță şi te scoate din stări.

Şi iată-mă cautând minimarket-ul danezului. La rafturi, caut ceva ieftin şi vag comestibil. Prețurile sunt inabordabile, de stat turistic de lumea 1; într-un fund de raft descopăr nişte biscuiţi urâți și ieftini ca-n comunism, din care cumpăr 2 pachete. Mă mişc printre rafturi, compar preţuri, fac calcule febrile, observ cu sagacitate că mărcile internaţionale sunt mai scumpe decât pe aeroportul din Auckland. Încerc să-mi țin mintea ocupată, îi dau să mestece gânduri cretine ca să nu se sperie și s-o ia razna.

Mai am de așteptat 5 ore și 15’. Mă plimb printr-un kitsch chinezesc, un fel de părculeţ cu natura din Singapore, palmieri, ferigi, un podeţ, totul artificial, mai puţin apa şi peştii din ea. Foarte curat, aseptic, palmierii şi ferigile sclipesc de parcă ar fi lustruite. Obosesc, simt nevoia să mă las pe o băncută. Pipăi o frunză de palmier, e uscată, deshidratată, pe sub plastic se simte materialul textil.

În fața mea, pe podeț, se oprește un cuplu roșcat de englezi, ca să privească peștii. Arată cu degetul spre apă, exclamă chestii cu voci joase – dar limba, atitudinea, accentul, tot ce vine de la ei mă apasă şi îmi face rău la creier; doar șase ore fragile mă separă de țara aia în care am trăit scufundat mai mult de un an – și nu pot să-i mai aud, gata, mi-a fost de ajuns.

Mă ridic și plec. Mă îndrept spre restaurantele de la etajul superior, decelez mirosul chimic al unui restaurant chinezesc. Ies în fața lui, mă uit la firmă – m-am înșelat, e vietnamez.

Explorez spaţiul, încerc să mă umplu cu imagini şi gânduri. Sunt lipicios, încep să caut un duş. Găsesc destul de repede unul, dar e scump, 15 lei de-ai lor, adică, fac un calcul, în jur de 20 USD. Caut un WC pentru handicapaţi, dar se află chiar în buricul aeroportului şi n-am tupeu să intru și să-l folosesc pe post de spălător, aș leșina dacă o uniformă albastră din personalul aeroportului m-ar vedea intrând. Rămân cu următoarea mişcare în aer, nu ştiu ce să fac mai departe.

Pentru 2’ stau. Mă legăn de pe un picior pe altul.

Caut o toaletă. În cabine descopăr WC-uri turceşti, cu tălpici, ca în autogările româneşti de acum 30 de ani. Anacronismul mă înduioşează, copilăria de la țară, drumurile cu autobuzul la Sibiu, mirosul de motorină arsă din autogară… Ce rupe cu duioşia e un furtun exotic cu robinet ataşat, pentru ablațiuni musulmane. Furtunul e destul de scurt, îmi ajunge până la burtă, dar poate fi folosit pentru spălat. Mă spăl metodic, ignorând bărbații care se aud intrând.

Încă 4 ore și 50’ de așteptat. La Bucureşti mă aşteaptă verişoară-mea cu mașina, iar din Frankfurt o să călătoresc cu români – pe avion românii se-mbată, spun bancuri, pun manele, sunt practic acasă și deci nu mai are de ce să-mi fie frică. Orele alea nici n-are rost să le mai contabilizez, prin urmare sunt 21 de ore în cap.

Cinematograful: o sală laterală și micã, separată de restul aeroportului printr-o draperie groasă – unde filmele sunt difuzate pe un ecran plat de 1 pe 1 ½. Doar câteva scaune, în față, sunt ocupate; iau loc pe unul din fundul sălii.

E linişte, chiar dacă de afară se aude, atenuat, foşgăiala oamenilor şi anunţurile plecărilor. Mestec biscuiţi şi casc ochi rotunzi spre ecran. Biscuiţii sunt la limita comestibilităţii, numai făină şi sare, iar filmul e idiot, cu mult albastru – dar îmi țin mintea lipită de el, cât mai lipită.

3 ore și 10’. Caut poarta la care urmează să apară avionul. O găsesc, verific pe monitor numărul zborului şi ora. Mă aşez pe o bancă din faţa sălii de îmbarcare, ochii mei se mişcă vioi și rotunzi dintr-o parte-ntr-alta, examinând fețele care trec pe banda rulantă, din fericire asiatice.

O familie se așează pe banca de lângă mine, 5 metri mai încolo. Sunt trei, probabil japonezi sau coreeni, sunt îmbrăcați bine și respiră stabilitate, prosperitate calmă. Băiatul e adolescent și are un obraz ireal de fin, mă gândesc melancolic că asiaticii sunt infinit mai graţioşi decât caucazienii între care o să-mi duc viața.

Întorc capul spre peretele de sticlă care mă desparte de sala de așteptare – s-a umplut ochi cu asiatici. Erau mulți și în Noua Zeelandă, dar acolo nu făceau regula – la fel ca mine, trăiau scufundați într-o realitate străină… Stau nemișcați pe scaune, copiii se joacă tăcuți cîțiva metri mai încolo. N-am văzut niciodată atâția asiatici la un loc și nici c-o să mai am ocazia să văd. Țara mea e falită, eu mai falit decât ea, mă duc să mă-ngrop acolo; o să îmbătrânesc fără să fi văzut nimic din ce mă interesează din lumea asta.

Nu e indicat să mă gândesc la de-astea, așa că mă pun iarăși în mișcare. Terminalele sunt legate de centrul aeroportului prin benzi rulante foarte lungi, ca-n Asimov. Mă urc pe una, mă opresc la o cușcă de sticlă din centru să fumez o ţigară, apoi mai dau o tură prin parcul de chinezării; nu-mi iese în cale nici un englez să-mi facă bau, dar tot nu-mi găsesc locul.

Așa începe, ca o nerăbdare fără obiect, o agitație care îți mănâncă nervii ca o ulcerație, o mâncărime de care n-ai cum să scapi fiindcă e pe interior. Caut o traiectorie să mă pun din nou în mișcare.

Mă întorc pe banda de acces din sens opus terminalului de unde am plecat, e mai intim acolo. În sala de aşteptare asiaticii au făcut coadă și se îmbarcă în avion, scotocesc după figuri interesante: puști, personalul albastru care lucrează pentru aeroport, băiatul care, cu gesturi precise, profesionale, controlează lumea de metale.

Băiatul e grăsuţ şi scund, îmi ajunge undeva la piept. Îmi place, are figură de ursuleţ, cu obrajii rotunzi, doar ochii oblici nu se prea integrează în peisaj.

Lumea se termină de îmbarcat, dincolo de peretele de sticlă animația încetează brusc, se face liniște, îmi vine greu să mă obișnuiesc cu vidul care s-a lăsat. Rămâne doar ursulețul cu o fată albastră din personalul aeroportului. Băiatul s-a relaxat, a ieșit din uniformă și a devenit – nu știu cum să zic altfel – ”persoană”, existență privată. Dă capul pe spate, gesticulează din încheieturile mâinilor, merge legănând din șolduri, explicându-i nu știu ce fetei.

Clar, e pe invers. Interesul meu scade, dar tot mă mănâncă să-l privesc, mă deprimă vidul care s-a lăsat dincolo de peretele de sticlă.

2 ore și 50’. Îl fixez insistent și obraznic în timp ce vorbeşte cu fata albastră; în răstimpuri priveşte spre mine, dar n-are curaj să-mi susțină privirea.

În fine, se desparte de fata albastră şi pleacă spre centrul aeroportului. Merge încet, de câteva ori întoarce capul, privind înapoi. Să mă bag, să nu mă bag – mi-e clar că nu-i sunt indiferent, problema e dacă mă țin nervii la de-astea.
Îl ajung din urmă, întreb dacă are ceva timp liber. Mă întreabă de ce – nu mă mai încurc în perifraze sau glume şi îi spun direct că fiindcă îmi place de el.

Îl bag în prima cafenea care-mi iese în drum. Îmi sugerează că ar fi mai bine dacă am pleca de acolo, fiindcă e în timpul serviciului şi poate fi văzut de vreun şef. Are doar 20’ libere. Răsuflu uşurat, 20’ e puţin pentru o treabă mai sexuală. Apoi mă gândesc că băiatul mă duce undeva să-mi ia o muie scurtă, la botul calului, și asta mă panichează. Mi se face brusc chef să fiu singur, să dezertez din povestea asta, în definitiv nicăieri nu e așa de safe ca între propriile gânduri.

Mă conduce spre o colivie pentru fumători şi, surpriză, unul din geamuri e de fapt o uşă care ne scoate pe o terasă exterioară.

Răsuflu uşurat, deci nu e vorba de sex.

E noapte, ora locală 9.35, și cu toate astea trecerea de la aerul condiţionat din interior la clima ecuatorială de afară e grea – cu toate instalațiile care aruncă aer înghețat, respir abur cald, e ca-ntr-o seră fierbinte şi umedă. De la tv se văd doar imagini de paradis colorat, însă tv-ul acoperă doar 2 simţuri din 5 posibile. Cu restul simţurilor, descopăr că realitatea e complet diferită, înecăcioasă și nelocuibilă.

Sunt palmieri pitici în ghivece, mese înalte și câteva bănci pe margine. Mă așez pe o bancă izolată între două ghivece, el rămâne în picioare. Îl întreb dacă îi fac probleme, am prejudecata că mă aflu într-un stat asiatic sclavagist, unde oamenii sunt disciplinaţi şi muncesc ca roboţii. Răspunde că nu, colega lui o să-l acopere. Vreau să-i aflu din nou numele, nu am înţeles din prima. Mi-l spune din nou, de data asta pe silabe, Naz-ri, reluăm amândoi în cor, Naz-ri. Sunt fermecat.

Hai lângă mine, îi zic răgușit, brusc inundat de căldură; nu se poate, clatină cuminte și grav din cap, I’m not allowed to sit down dacă există pasageri care stau în picioare. Sunt o mulțime de europeni pe terasă, sprijinind mesele înalte, prinși în discuții degajate și reci – iar băncile au rămas libere. Atunci, vino măcar mai aproape, te rog; când se apropie, fac cu genunchiul un contact imperceptibil cu coapsa lui.

Mă ridic, îmi vine să-mi frec obrazul de obrazul lui pufulete, fără păr. Spun cu voce tare asta, că aș vrea să-l mângâi pe obraz. Râde, ochii i se fac şi mai oblici, acum sunt două linii: linie punct linie.

Dintr-un carnețel, scoate o poză decupată cu o fată grăsuţă şi cu picioare groase. Vrea o opinie – ce cred, e drăguță? Nu înțeleg, dar răspund politicos că e ok. Eu sunt, se mândreşte, mă travestesc când merg la chefuri de gay. Am oroare de travestiți, mă oripilează la mațe, dar nu pot să i-o zic; încerc să-mi păstrez zâmbetul și dau din cap, dar de fapt nu-l ascult.

Îi sună telefonul; devine altul, serios, respectuos, spune de 2 ori yes sir şi închide; aflu că în Singapore se vorbesc trei limbi şi lumea o dă pe engleză ca să se înțeleagă.

Apoi redevine el însuşi, se plânge că nu are prieten, că iubitul l-a părăsit acum o jumătate de an și de atunci e singur. I’m fat, suspină. Și ce dacă, îl încurajez, ești cute. Câți ani ai?, întreb, 23. Tu? 30. Îmi cere paşaportul, examinează fotografia, se uită la mine, apoi la fotografie, “arăţi mai bătrân în poză”, comentează. Aveam cioc, de aia.

Mă întreabă dacă am făcut armata – da, am făcut-o, dar a fost o glumă, de-abia dacă am învăţat să trag cu puşca. Da? – și pentru el a fost la fel, a învârtit ceva hârtii şi a jucat jocuri pe un telefon mobil. Râde, pare fericit că îmi place de el. E grăsuţ şi are dificultăţi să-şi găsească pe cineva.

Au trecut mai mult de 20’, n-ar mai pleca şi la fel simt şi eu, că l-aş tot ţine pe lângă mine. La cât pleacă avionul tău? La 12.00. E ok, la 11 o să termine jobul şi pentru o jumătate de oră o să fie liber.

Bine, dar trebuie să mă îmbarc cu o oră înainte de decolare, zic. Lucrez aici, ai încredere, zâmbește.

Îl însoţesc spre poarta 15 de pe celălalt terminal, unde îşi are jobul.

Când trecem pe lângă un atelier foto hi tech, îl întreb dacă putem face o poză amândoi. Nici o problemă, râde profesional, asta e permis. Facem poza, care iese în 15 secunde – e un fel abțibild ca de bâlci, încadrată în inimioare și un nor de steluțe mov. Îi dau una și lui, apoi ne despărţim.

Rămân singur. Sunt stresat că lucrurile ar putea să-mi scape de sub control – sunt 20 de ore de zbor și, dacă am nevoie de cineva, am nevoie ca de un medicament, iar sexul nu e medicament.

Mă mai plimb prin aeroport, revin pe terasa exterioară – n-o să mai am vreodată ocazia să iau contact cu clima de la ecuator. Aerul e sufocant și parcă insuficient, ca-ntr-o încăpere cu prea multe respirații. Plouă dens, cu stropi foarte fini și lipicioși, un fel de ceață caldă, lichidă – și deasupra începe să bâzâie silențios o copertină care, lent, acoperă cerul negru. Îmi pun coatele pe o masă de la marginea terasei, ca să pot vedea ceva din peisaj – plan și insipid, cu neoane lăptoase, depozite albe și utilaje galbene, totul aliniat la dungă.

La masa alăturată sunt niște englezi – dar nu-mi pasă, limba lor invazivă nu-mi mai face rău; suntem pe un teritoriu neutru, nici al lor, nici al meu, unde suntem anonimi și egali. Mă scobesc în nas, fac bobițe pe care le arunc cu bobârnace degajate peste terasă, afară.

Revin la terminalul unde Nazri plimbă detectorul de metale pe trupurile oamenilor. Îmi place să-l privesc, pare altul, un profesionist anonim cu zâmbet politicos pe chip, neutru sexual; mi se pare ciudat că o să-l ţin în braţe peste câteva minute.

Întârzie, termină treaba cu 10’ mai târziu – ne rămân deci 20’.

Întreabă dacă suport clima de aici, că acolo unde mergem nu e aer condiţionat. Da, e ok, deodată mă simt puternic și anything goes.

Luăm un lift, în cabină ne sărutăm și îmbrăţişăm. Nu am de unde să ştiu ce se întâmplă în spatele fantelor oblice dar, cu toate astea, îl simt cald, curat, transparent. Coborâm la parter, căldura ecuatorială mă izbeşte din nou în simțuri, mă conduce pe nişte coridoare, apoi urcăm nişte scări – sunt scările de incendiu, mă lămurește, nimeni nu urcă pe aici.

Ne oprim undeva între etaje. Se întoarce spre mine şi îngheață în poziția aia, așteaptă. Îl iau în braţe, îl pup și, în şocul îmbrăţişării, mi se scoală. Pantaloni sunt largi și pe dedesubt nu port chiloți, așadar mă aștept să pună mâna – dar n-o face, doar stă să-l pup și să-l drăgălesc.

Mă simt safe cu el, nimic agresiv și sexual. Încerc să-l deschei la şliţ, dar se opune speriat. E stresat și îmi place că e stresat, îl mângâi pe faţă ca să-l liniştesc. Continui să-l mângâi cu dosul palmei pe obraz și cu cealaltă mână îl deschei la pantaloni – de data asta nu se mai opune, îl aud cum răsuflă ușor, regulat.

Are coaie mici, nedezvoltate – dar nici urmă de pulă. Sunt intrigat, mă uit în jos și văd doar un fel de gland circumcis – are o puță minusculă, aproape bidimensională, un rudiment atavic al unui organ care și-a pierdut funcția.

Stă docil cât timp îl examinez și-mi trec absorbit buricul degetului peste rudimentul ăla de puță îngropat în grăsime – așa, erectă, e dură şi plată ca un nasture. Mi se face milă, în jur se încheagă imaginea unui băiat nefericit și blând căruia, la 14 ani, îi e ruşine să se pişe cu alţii de faţă, un băiat care, chiar născut hetero, trebuie să învețe să-i placă băieții fiindcă n-are de ales, trebuie să devină un fel de femeie fiindcă n-are altă șansă.

Încearcă să mă desfacă la şiretul de la pantaloni, dar îşi încurcă mâinile în nod. Îl desfac – el se lasă în genunchi și o ia în gură. Dar nu vreau asta, suntem contracronometru şi am nevoie de el ca de un medicament, iar sexul nu e medicament.

Îi pun o mână sub bărbie, îi ridic uşor capul şi îi spun că nu vreau sex, că mi-e bine aşa și nu am nevoie de mai mult. Nu întelege din prima, se încruntă, dar apoi obrazul i se luminează, aaa, I see.

După ce se ridică, îi iau obrazul în palmă. Faţa lui e convexă, bombată, cu ochii mici şi pielea întinsă, fără pic de păr – de fapt doar câteva fire de păr se răzleţesc din bărbie și un puf negru marchează locul unde ar trebui să fie mustaţa. Îi studiez absorbit chipul: ochii sunt maţi, nu se poate citi nimic în ei – contracţiile temătoare ale pupilei sunt înecate în negrul mat al irisului.

Mă lasă să-i fac ce vreau şi poate asta îmi place la el, că stă, e fericit cu afecțiunea pe care i-o dau şi nu cere mai mult. Îl înconjor cu brațele și-l ridic de la pământ – şi corpul mi se pare incredibil de dens; suntem contracronometru şi lucrurile se precipită, au mai rămas câteva minute.

Se desprinde din îmbrăţişare, gata, trebuie să pleci, o să pierzi avionul. Intrăm pe aeroport, îmi aud vocea, întretăiată, răguşită, contracronometru aş face orice pentru băiatul ăsta, contracronometru l-aş lua cu mine în țara mea săracă şi aş avea grijă de el toată viaţa, contracronometru aş munci 12 ore pe zi ca să-i fie mai bine.

Ajungem la poartă, lumea s-a îmbarcat de mult. Nu, nu şi-a făcut cont de e-mail, nu le are cu internetul şi calculatoarele. Scoate carneţelul de serviciu, scrie un număr de telefon și deja știu că n-o să-l sun, sunt falit și mă duc să stau pe banii alor mei. Vrea să rupă foaia, dar se răzgândeşte, ţine-l, zice, pe coperta interioară are o poză cu mine.

Mă uit la poză, mă uit la el, e drăguț și inofensiv, așa cum ar trebui să fie oamenii, ca să te simți în siguranță printre ei. Vino să te îmbrățișez, zic, dar clatină din cap că nu, e în timpul serviciului și nu are voie să interacționeze afectiv cu pasagerii, not even relatives. Ne strângem cu putere mâna, întârzâind o secundă mai mult.

Pe avion, adorm rapid, un somn aerisit, odihnitor, imponderabil, şi mă trezesc la fel, limpede şi uşor. Nici o dambla, nici o nesiguranţă. Oriunde m-aș fi simţit acasă, în starea asta (nu și-n Noua Zeelandă).