Doi băieți buni – o povestire de Ionuț Chiva

2

După romanul de debut, 69, care arăta un talent ieșit din comun, Ionuț Chiva a făcut o pauză de aproape un deceniu de la publicare, cu excepția unui volum de versuri foarte bine primit de critică și cititori. Proza e însă dragostea lui adevărată și săptămîna aceasta a ieșit în librării cu o carte de povestiri fermecătoare, Boddah speriat, din care vă oferim o mostră.

 

 


Doi băieţi buni

Nu se pot spune foarte multe lucruri despre familii – sunt cum sunt („the infinite separate houses, how they all went on, each with its meals and minutia of daily usages”, vorba poetului) şi puţini, poate doar cei bolnavi într-un anume sens, sunt cei care pot pretinde că s-au scuturat de praf şi au mers mai departe fluierînd atunci cînd, aşa cum se spune, au părăsit cuibul. Oamenii inteligenţi sau poate doar cei inteligenţi într-un anume sens sunt foarte atenţi la anumite lucruri atunci cînd se hotărăsc să facă pasul, cum se spune – „We marry families.”

Dar se pot spune oare mai multe lucruri despre vineri seara, începutul de week-end? Cultura pop pare să creadă, ca şi cu familiile, că da – sunt cîntece, filme de comedie întregi despre vineri seara, seară în care ne luăm o pauză de la muncă pentru a petrece şi pentru a ne reîncărca bateriile, cum se spune.

Nu aveau încă, sau poate că cel mare avea conştiinţa faptului că, cel puţin acolo şi pentru oamenii săraci ca ei, week-endul era făcut mai degrabă să-ţi încarci bateriile decît să petreci. Oricum, avea să mai treacă ceva timp pînă ce asta avea să înceapă să-l melancolizeze şi să-l scoată din minţi.

Se ţineau cu greu după bărbat, mergînd dezordonat, împiedicaţi în salopetele groase de schi, ca doi pui de urs.

– Da mişcă-te bă Radu odată! îi spuse repezit celui mic, fără să-l privească atunci cînd trecu pe lîngă el punîndu-i o piedică.

Merse mai departe ridicînd greu picioarele din zăpada care, cel puţin acolo, în cîmp, îi trecea cu mult de glezne.

Cel mic, Radu, se întoarse întîi pe o parte şi îi privi o clipă de acolo cum se îndepărtau, răsturnat, cu obrajii fălcoşi şi roşii, mijindu-şi ochii. Apoi se sprijini ca bătrînii într-o mînă şi îndoindu-şi piciorul drept se ridică greu. Îşi trase gluga mai spre ceafă. Undeva în stînga se vedea un pîlc de brazi, apoi cîmp mai departe şi în faţă pădurea întunecată deja la ora asta. Mai aproape, în dreapta erau şinele de tren care duceau în staţiune. Zăpada începuse să ia o nuanţă vînătă. O luă brusc la fugă după ei, cît putea de repede în salopeta de fîş murdar, umflată pe el.

– Milu! strigă scurt, strident, ca un lătrat de vulpe. Milu!

Cel mare se întoarse o clipă dar nu-l aşteptă, îşi încetini doar abia vizibil pasul. Se îndreptau spre pădure. Milu se mai uită o dată înapoi, după care îşi mări iar pasul privind în jos, ca un om îngîndurat.

– Bă! strigă dintr-o dată, ca trăznit de o idee rară, după bărbat. Bă, -n-auzi! mai strigă odată (imitînd o vorbă a tatălui, care avea obiceiul ăsta, să spună „bă, -n-auzi” foarte des, de parcă ar fi trăit într-o lume nu de surzi, ci de proşti înceţi care doar parcă ar fi surzi, toţi îl ştiau cu vorba asta, şi în hală, şi la bufet). Bă, nu mergem mai bine la un film?

Tatăl se întoarse brusc spre el, păşind repezit. Între timp Radu ajunsese şi el şi acum se pusese în fund gîfîind.

– Ţi-am zis mă să nu mai vorbeşti cu „bă”, să nu mai zici „bă”? Cum ţi-am zis eu să-mi zici?

– „Tată”, răspunse Milu ferindu-şi privirea de ochii tatălui, care se plecase într-o parte mult, aducîndu-şi capul la nivelul lui şi privindu-l de acolo cu capul într-o parte, ca o pasăre.

– Şi acum zi ce vroiai.

– Nu mergem bă, tată, şi noi la un film? îl întrebă sucindu-şi capul brusc la loc, cu ochii rîzînd, ca şi cum ar fi ştiut că nu are de fapt de ce să se teamă.

– Ai bani?

Cel mic îi privea cu ochi mari de jos, uimit.

– Păi n-ai zis că trecem pe la capcane? reuşi să articuleze printre gîfîieli de acolo de jos, dintre ei.

– Şşşşt că mă omori! mai apucă să şuiere tatăl înainte de a-l ridica fulgerător de subsori pînă deasupra capului, prefăcîndu-se că dă cu el de pămînt. Se uită speriat în jur şi merse mai departe către pădure fără să-i mai bage în seamă.

Băieţii se luară după el, aproape fugind ca să ţină pasul. Îi auzea şuşotind în spate, de fapt doar pe Milu. Prinsese nişte frînturi de cuvinte, atît cît să-şi dea seama că l-a luat iar la frecuş pe ăla mic, foarte bine. Auzi la un moment dat un foarte distinct „pula mea”, însă se decise să treacă cu vederea avînd în vedere că Milu făcea de fapt un lucru bun.

– …da şi ce dacă, făcu Radu după ce părea că ascultase tot ce i s-a spus.

Milu se opri în loc trăznit, cu aceeaşi expresie pe care o avea taică-su cînd îi spunea cuiva vorba aia a lui.

– Păi nu ţi-am zis fratele meu că-l bagă la puşcărie? se repezi ca din arc spre frac-so şuşotind ameninţător.

– Lasă că nu-l bagă.

– Păi dacă zici pe toate drumurile. Deci nu mai fi prost şi, pula mea, nu mai vorbi – vrei să-l vezi la puşcărie? Din cauza ta? Să-l bată acolo pînă…moare!?

– Îl evadăm, răspunse Radu, alb deodată la faţă, scormondind cu bocancul în zăpadă.

– Evadezi pe pizda mă-tii dă-te-n sînge de prost! strigă Milu exasperat, cum toată viaţa avea să fie exasperat, ca şi taică-su, de oamenii lenţi, grei de cap şi de îndărătnicia lor în a nu respecta pactul comunicării, de a nu încerca să spună măcar ce dracu merge aşa de greu în capul ăla absurd, jignitor.

– Bă, dacă mai înjuri o singură dată…

– Păi nu-l auzi pe prost? „Te evadează”. Îi luăm pe Tică şi pe Mihai de la el din clasa a 3-a be, mi-l iau şi eu pe boul de Manuel şi te evadăm. A, mi-am adus aminte, stai mai încet să-ţi zic ceva. Bă, tu n-auzi să stai?

O luă la fugă spre bărbat, iar Radu, care rămăsese în spate după ceartă, se repezi şi el fluturînd larg din mîini şi apoi trăgîndu-şi din mers gluga mai spre ceafă.

Erau aproape de buza pădurii, unde copacii erau încă rari, negri şi contorsionaţi.

– Bă, deci m-asculţi? întrebă Milu privind cruciş la aburul pe care-l scotea respirînd.

– Zi.

– Deci iar mi-a zis doamna să vii la şcoală neapărat. N-am făcut nimic, rosti dintr-o suflare, e tot cu aia cu darul.

– Ce dar mă, că m-aţi înnebunit. Nu i-ai zis că n-am timp?

– Cică suni duminică şi ea vine la şcoală să vorbiţi.

– Ce să vorbim, Milule, se opri bărbatul din mers privindu-l cu ochii uşor bulbucaţi. Vrea daruri, ce să vorbim? Ce dar?

Băiatul aşteptă să termine, agăţat de ochii bărbatului, mişcînd din buze în gol, formînd cuvinte fără să le rostească, după care se apucă să-i explice din nou, uşor grăbit:

– Deci, eu am un dar. Şi vrea să mai vorbiţi despre asta. Că e o şcoală mai specială la Bucureşti şi nu ştiu ce. Adică nu e specială, e ca toate şcolile dar atîta că o termin mai repede.

– Păi învaţă singur mai repede. N-auzi că n-am bani?

– Nu tre bani. Adică nu prea mulţi. Că îmi dă şi ei.

– I-auzi Radule, profită bărbatul de sosirea celui mic, mîine gata, pleacă Milu la Bucureşti ca să înveţe mai repede.

Radu se opri privindu-l pe sub sprîncene, nu ca şi cum nu l-ar fi crezut, pentru că înţelegea foarte bine ce face tatăl lui, dar nu ştia încă cum să procedeze cu jocurile astea de măşti, ce să zică şi ce mimică să ia.

– Zi bă mutule şi tu ceva, se exasperă tatăl, zi-i şi tu „la revedere, Milule, du-te de-nvaţă repede ca să poţi să vii mai repede înapoi, să nu ne laşi aşa, ai nimănui, fii ploii.”

Intraseră în pădure. Din spate, de pe cîmp, veneau valuri-valuri de ceaţă albă.

Sus pe coastă se vedeau ca nişte strigoi trunchiurile albe, sure în lumina serii, ale mestecenilor. Intraseră într-un pîlc de brazi şi aici era deja beznă. Prin fereastra unei case prăpădite pe care scria „Bufet” se lăsa lumină murdară pe zăpadă şi mai era şi un felinar la cîţiva metri în faţa intrării.

Bărbatul se ridică din poziţia aia de ghemuit şi-i spuse lui Radu să meargă puţin ca să vadă dacă i-a prins bine minischiurile. Erau bine. Se întoarse apoi spre Milu, care-şi şi dăduse drumul pe panta mică dar sinuoasă, cu două curbe mişto.

– Milu! strigă cînd băiatul ajunse jos. Bă, Milu! Să staţi aici, auzi?

– Da domne, aici stăm.

Radu îşi dădu şi el drumul pe pantă, alunecînd uşor în întuneric pe tălpicile mici, portocalii. Milu urca cu paşi laterali. Simţind că o să-i pună piedică, cel mic, Radu, se aruncă singur într-o parte, unde zăpada era afînată, şi începu să rîdă cu poftă, săltîndu-se cu greu în capul oaselor ca să se poată bate cu mîinile pe burtă de atîta rîs.

– Prost mai eşti, parcă eşti din desene, şuieră din viteză Milu, prăvălit acum în a doua tură.

Luă curbele frumos, lăsîndu-se pe o parte şi încheie cu o cristiană.

Se întoarse şi se uită imediat la Radu:

– Ai văzut coae?

Radu venea din spate cu un zîmbet larg pe faţa roşie şi se opri printr-o metodă mai particulară, întinzîndu-şi braţele şi înfigîndu-le bine în umărul fratelui mai mare. Căzură amîndoi şi începură să se zvîrcolească pe jos. Îi plăcea să îl imobilizeze şi să-l tragă de obrajii moi şi roşii, de fălci. Se ridicară, Radu sprijinindu-se întîi bine în mîna dreaptă şi gemînd.

– Hai pîn la capcane, făcu Milu şi o şi porni.

Cel mic rămase puţin în genunchi , privind peste umăr înspre fereastra luminată obosit a bufetului. Se ridică în picioare, îşi trase gluga mai spre ceafă şi porni după Milu strigîndu-l din cînd în cînd.

Cînd îi simţi sări în sus de cîteva ori, aproape vertical, după care se întoarse iar frenetic spre capcană.

– Hai coae să vezi! făcu Milu oprindu-se în marginea luminişului mic.

Vulpea începuse să latre subţire privindu-l fix cu ochii ca ambra cînd Radu îşi făcu şi el loc printre două tufe veştede şi se opri lîngă el, aproape lipit.

– Ce frumoasă-i, să-mi bag pula, făcu cel mic. Hai să-i spunem repede lui tata să vină s-o ia.

– Lasă că nu-i spunem azi.

– De ce?

– Că se îmbată şi pe urmă iar umblă cu mîna goală pe la capcană. Ţi-am mai zis.

– Păi, şiii…

Se uita serios în ochii lui, pregătit parcă, la nevoie, s-o scoată el cu mîna lui.

– O lăsăm pînă mîine, îi spunem cînd se scoală şi venim s-o ia.

– Păi mîine nu pleacă la servici? Cînd să vină s-o mai şi ia? Eu mă duc şi-i zic.

Palma veni odată cu ultimul cuvînt şi simţi parcă cum i se mişcă creierul în cap. Se trînti în zăpadă cumva în continuarea mişcării imprimate de lovitură şi începu să plîngă.

Dăduse mai tare decît ar fi vrut şi asta avea să-i facă mereu neplăceri, lipsa de control ducîndu-l spre o viaţă intempestivă, în care evenimentele se derulau cu repeziciune şi consecinţele erau amare. Se întinse lîngă el şi începu să-l gîdile şi să-l tragă uşor de fălci.

– Mîine e sîmbătă, îi spuse, n-are servici. Îi spun cînd se scoală şi venim toţi s-o luăm. Hai să ne uităm la ea.

Vulpea se lăsase pe burtă, cu picioarele strînse sub ea, şi îi privea fix, gîfîind. Cînd se apropiară se repezi înnebunită parcă în trei părţi deodată, clănţănind în gol, după care se lăsă în fund şi căscă. Radu îşi trase nasul şi apucă o creangă de pe jos. Vulpea îşi ridică uşor piciorul din faţă cînd se apropie de ea. Din partea cealaltă veni bulgărele aruncat de Milu, care i se sparse în cap. Se-ntoarse scurt spre dreapta şi atunci Radu o plezni cu creanga pe spate.

Vulpea se răsuci în mijlocul saltului, jignită parcă, şi se întoarse spre cel mic fără a reuşi să ajungă la el.

Stătea întinsă pe burtă în zăpadă, parcă obişnuită şi resemnată cu prezenţa lor. Dintr-o dată încercă iar frenetic să se smulgă.

– Fii atent, Radule, ce spume a făcut!

Cel mic apucă din nou creanga de un capăt, îşi întinse mîna stîngă în faţa ochilor mijiţi şi apoi aruncă cu mîna dreaptă creanga, prinzînd-o direct în cap.

– Să-mi bag pula ce i-am tras-o! strigă şi, apucat de o frenezie ciudată, făcu trei ture de luminiş, cu mîinile ridicate în aer, imitînd vuietul galeriei de pe stadion, după care se aruncă direct cu faţa aprinsă în zăpadă.

– Nu-i mai da cu creanga, c-o strici, îl auzi pe Milu.

Îşi întoarse capul spre el.

– Strici blana, adăugă cel mare.

Vulpea se întinsese spre un ciot pe care-l mirosea acum foarte determinată. O pală de vînt scutură într-o perdea fină, argintie, zăpada de pe un brad. Era senin, luna se vedea mică şi argintie, stelele erau strînse parcă toate deasupra luminişului, în rest cerul era negru. Vulpea se întinsese iar cu picioarele sub ea şi nu-i slăbea din ochi. Cînd se ridicară sări şi ea în picioare.

Băieţii se îndreptară spre marginea luminişului în salopetele lor de schi, cu glugile trase pe cap, ridicîndu-şi mult picioarele cînd păşeau prin zăpadă. După cîţiva metri, Milu se întoarse brusc, se îndreptă alergînd spre vulpe şi cu un şut îi aruncă zăpadă în cap. Din spatele lui, o creangă neagră se învîrti de cîteva ori în aer şi căzu pe spatele animalului. Scheună lung şi apoi sări iar aproape direct în sus.

– Bă, bă-n-auzi – nu ţi-am zis să nu mai dai cu crengi? se-ntoarse Milu spre cel mic.Vrei să te bat iară? Hai să mergem, făcu supărat şi se pierdu printre copaci.
Vulpea lătră scurt şi se întinse iar pe burtă, privind fix în faţă, printre copaci.

Îl văzuse că-i cam alb la faţă şi nu prea mai are chef.

– Ce-ai bă? îl întrebă a treia oară.

Radu nu-i răspunse. Îşi dădu drumul pe pantă, luă curbele cu aceeaşi plăcere şi cînd ajunse jos strigă din nou la el:

– Ce-ai bă? Nu te mai dai?

– Nu, făcu Radu de pe buşteanul pe care se aşezase.

I se dusese toată roşeaţa din obraji.

– De ce?

– M-am plictisit, nu mai am chef.

– Zi bă ce ai? îl întrebă iar gîfîind după ce urcase panta.

– Am făcut pe mine.

– Bă eşti nebun! sări Milu în picioare. Ce?

– Pipi.

– Bă, Radule, -n-auzi! Cîţi ani ai tu bă?

Se învîrtea pe loc cu mîinile ridicate în aer, ca un inginer care are tot felul de probleme într-o uzină, de la aparate şi materie primă, la materia mai complexă şi mai delicată din care sunt alcătuiţi oamenii din hală, sufletele lor.

– Cum să faci bă pe tine la vîrsta ta? se-ntoarse spre el încercînd să-l ia cu binişorul.

Cel mic deschise gura fără să reuşească să spună nimic, se chirci doar pe buştean strîngînd din dinţi.

– Acum ce ai, te doare ceva?

– Nu.

– Dar?

– E cleios.

Milu începu să rîdă.

– Hai să-i spunem lui tata, zise cel mic.

– Ce să-i mai spui, îl mai şi enervezi. Acum mai stai aici că-i tot aia. Hai să ne dăm.

Radu sări sprinten de pe buştean dar cînd atinse pămîntul se îngălbeni iar la faţă şi se chirci puţin.

– Ce-ai bă, te doare?

– Nu, domne, e cleios! strigă cel mic exasperat şi începu să plîngă uşor, fără zgomot.

– Vrei să te duc?

– Nu. Hai să ne dăm.

Se lăsă vijelios pe pantă. La prima curbă uită să ocolească rădăcina care ieşea din pămînt şi se duse peste cap. Milu se repezi după el. Cînd ajunse la locul în care rămăsese întins pe zăpadă se aruncă şi el într-o parte, lăsîndu-se să se rostogolească de trei ori. În aceeaşi idee se repezi la frate-su, se aşeză lîngă el şi apoi îi luă capul şi şi-l sprijini pe genunchi.

– Ce-ai păţit bă, te-ai lovit?

Nu se lovise.

– De ce nu te-ai dus în pula mea să te pişi? îl întrebă rîzînd cîteva minute mai tîrziu.

Se învîrti cu mîna dreaptă întinsă demonstrativ către pustietatea înzăpezită din jur.

Ştia, de fapt. Salopetele alea aveau un cordon care mergea mai greu şi după aia trăgeai fermoarul şi după aia ridicai ploverele cu o mînă şi cu cealaltă te căutai de izmene şi le trăgeai în jos sau ţi-o scoteai mai şmechereşte prin deschizătură şi după aia se strîngeau toate pe tine, nu mai puteai să te închizi la salopetă şi ţi se ridicau ploverele pînă în cap de simţeai fîşul rece direct pe piele.

– Ţi-a fost lene, ă?

Radu dădu din cap amărît.

– Da cum poţi fratele meu să faci totuşi pe tine la vîrsta ta că ţi-e lene să te pişi, tu nu te-ai gîndit că pînă la urmă tot o să faci pe tine? începu să peroreze cuprins de un nou val de indignare, gesticulînd cu mîna dreaptă în timp ce cu stînga îl cuprinsese pe după umeri conducîndu-l spre Bufet şi aşa aveau să fie toată viaţa, Milu gesticulînd mereu dispus să-ţi dea un sfat şi să-ţi ţină o predică, Radu încurcat în nişte gînduri niciodată duse pînă la capăt, dar care duceau la acţiuni de neînţeles, mai mult decît ciudate, întortocheate ca natura lui.

– Vezi că s-a pişat ăsta pe el, spuse împingînd uşa cu piciorul şi intrînd în Bufet ca într-un saloon.

Îl împinse pe frate-su înspre bărbat, să se spele cu el pe mîini şi el se aşeză de cealaltă parte a mesei, lîngă Nelu, barmanul Bufetului.

– Ia uite-i mă, ca brazii, făcu Nelu şi, sprijinidu-se cu o palmă de tăblia mesei şi cu alta ferm de bancă, se întinse împiedicat spre Milu să-i lipească o ventuză.

Radu se aşeză posomorît lîngă taică-su.

– Hai bă la baie, nu sta aşa aici, făcu bărbatul.

Se ridică şi îndreptîndu-se spreWC se lovi de colţul mesei.

– Da ridică-te bă de banca aia, nu vezi că n-am loc? se întoarse spre Radu.

Milu îl lovi pe sub masă cu piciorul şi îi făcu semn să se ridice repede. Se duseră la WC.

– Ce-ai mai citit Milule, întrebă barmanul turnîndu-şi nişte vodcă în pahar.

– Deci erau doi într-un bar, în America. Şi intră alţii doi, cu paltoane, pălării, mă-nţelegi? şi încep să facă pe şmecherii pe acolo…

– Să se ia de ăia doi care erau…

– Da. Şi la un moment dat te plictiseşti dar scot două pistoale şi-i bagă pe ăia în bucătărie, în afară de barman…

– Ca mine, barman, făcu Nelu sculat brusc din adormire, cu ochii aprinşi.

– Da şi de fapt pînă la urmă iese că ăia veniseră să-l omoare pe unu dar care în seara aia nu venise în bar. Că venea mereu acolo, de aia s-au dus şi ăştia, mă-nţelegi?

– Da.

– Şi după aia nu mai ştiu cum ajunge unu la ăla de vroiau să-l omoare, unu Ole sau aşa ceva.

– Ce, să-i spună că-s ăia în bar şi să nu vină? se întoarse Nelu mai spre băiat, cu ochii aprinşi de data asta de o mîndrie rar mărturisită familiei şi prietenilor, că de la un moment dat ştie dinainte ce o să fie într-un film.

– Da.

Nelu se întoarse cu privirea spre geamul din spatele celeilalte bănci. Pufni uşor şi se aşeză parcă mai greu pe bancă, după care luă o gură de votcă şi pufni din nou, mai tare.

– Zi mai departe, spuse apoi deschizînd parcă mai greu gura, parcă cu mai puţin chef.

– Păi ăla cică stătuse toată ziua în pat…

– Ştia!

– Nu se zice…

– Îţi zic eu că ştia!

– În fine şi asta e vorbeşte cu ăla şi pleacă.

– Aha…

– Nu-i prea bună.

– Ba da, e interesantă, sări Nelu amabil. Bei un Quick?

– Păi, nu ştiu…

– Lasă că dau eu.

Între timp se întorseseră şi ceilalţi doi de la WC şi se aşezară la masă.

 

 Ce-ai bă iară? spuse bărbatul exasperat cînd îl văzu pe Radu că stă cu sticla de Quick la gură şi plînge.

– Zi bă ce e, se aplecă şi Milu peste masă ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva la ureche celui mic, dar exagerat pînă ajunse de se băgă cu totul între cei doi.

– Nu s-a dus…bine… e cleios, se smiorcăi cel mic. Mi-e frig.

– Hai bă să-l ducem acasă pe ăsta, se întoarse Milu spre taică-su şi din felul cum începuse să se bîţîie pe bancă şi din felul cum îi luceau ochii în cap ai fi putut înţelege că-şi pregătea deja febril argumentele.

 


2 comentarii

  1. E ciudat, dar nu-mi place. Şi nu e vorba de povestire, ci de scriitură. E abruptă, preţioasă pe alocuri, dificilă. N-are suflu, în descriere – aproape didactică. Şi cu “accidente” pe care nu sînt sigură că le pot atribui vreunei intenţii precise. Cum sînt repetiţiile din primul paragraf.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger