Poate pentru că a luat Alice Munro Nobelul sau poate pentru că au devenit mai esteți și mai rafinați, cititorilor români începe să le placă și proza scurtă. Pînă de curînd, editorii au evitat-o în favoarea literaturii la kilogram dar în 2014 Polirom va publica o serie de cărți de povestiri ale unor scriitori români tineri. Prima dintre acestea e Escapada de Lavinia Braniște, din care vă prezentăm un text.
Tatăl meu mă aşteaptă la fântân
Când am ajuns la Brăila sâmbătă dimineaţă, simţeam c-abia m-am trezit. Trenul plecase la şase din Bucureşti. Am ajuns pe la nouă acasă. Îmi place trenul ăsta care pleacă în creierii nopţii în zile de weekend, e mereu aproape gol şi-n orice anotimp, undeva între Bucureşti şi Urziceni sau Urziceni şi Făurei sau Făurei şi Brăila, undeva pe acolo, pe un câmp din ăla, răsare soarele. În trenul ăsta, între şase şi nouă prinzi mereu răsăritul.
Stăm aproape de gară. De obicei vin cu o valiză cu rotile după mine şi trag de ea şi scol de prin curţi de fabrici abandonate câini care-şi trag corpurile pe sub garduri schelălăind şi după primul corp apare o haită de corpuri, mie mi se face frică, iau valiza pe sus, zic Tatăl Nostru în gând şi-mi fac cruce cu limba, deşi n-am înţeles niciodată prea bine care-i mişcarea şi-n treizeci de ani nu m-am învrednicit nici măcar o dată să-ntreb o babă cum-se-face.
Acum n-am mai avut valiză, am venit cu mâinile în buzunare, păstrând totuşi în spate un mic rucsac plin cu caserole de plastic goale.
Mama m-aştepta în poartă. M-a pupat pe obraji şi m-a apăsat la măsea, unde mă durea.
– Au…, am zis. Te-ai dat cu parfum?
A început să râdă. Părul îi mirosea a parfum, iar restul hainelor a mâncare, se trezise cu noaptea-n cap, să se pregătească. După-amiază urma să plec înapoi la Bucureşti.
M-am dus în camera mea să mă schimb. Am deschis larg două uşi ale şifonierului, era plin cu haine, ale mele toate, şi totuşi am constatat că nu am cu ce să mă îmbrac. Nu mai aveam nimic purtabil, niciun pantalon de trening, niciun pulover în care să mă simt confortabil. Am sfârşit într-o pereche de pijamale. Mama a venit după mine, a stat şi s-a uitat cum mă schimb, când mi-am dat jos sutienul m-am întors cu spatele, deşi mi l-am scos pe sub maieu.
– Cum eşti? m-a întrebat şi a venit înspre mine, mi-a apucat faţa în mâini, s-a înălţat un pic (e puţin mai scundă decât mine) şi mi-a tras în jos cu degetul gros colţul stâng al gurii. Buzele mi s-au desfăcut şi au lăsat să se vadă gaura cusută din gingie. Mama a focalizat prin ochelari. A tras mai tare de buză în jos.
– Au…, am zis din nou. Au.
Îmi dăduse ea banii. Implant. Direct implant, pentru că nu vrem halenă.
– Te doare?
Da, mă durea. Cu două zile în urmă, după trei anestezii, doctoriţa îmi înşurubase în os, cu o bormaşină medicală, un ţăruş din titan.
– Mi-a zis c-o să stea bine. O să prindă. Că sunt tânără şi am dinţi buni.
– Bravo. Bine că ai… Nu ca noi.
Pe linie maternă, avuseseră dinţii proşti. Dar fuseseră frumoase la viaţa lor, toate. Iar eu semănam leit cu tăică-meu. Adică ieşisem din fabrică cu dinţi buni. Dar atât.
– Ce dantură luminoasă! a exclamat la un moment dat doctoriţa.
Eram cu ochii închişi, strângeam în pumn şerveţelul mototolit şi plin de scuipat roşu. Când îmi dădeam seama că-l strâng prea tare, relaxam un pic degetele, să nu râdă de mine că mi-e frică.
Aveam gura plină de bale roşii, şerveţelul se făcuse un cocoloş mic şi umed, asistenta întârzia să observe că nu mai e apă în paharul de plastic.
Nu trebuia să-mi fie frică, nu mă durea nimic, doar simţeam manevrele. Durerea a început după aia. Pe la jumătatea zilei, când a trecut anestezia, am simţit cum se întinde în maxilar, apoi în sus, în toate oasele craniului, în orbite, în urechi.
Urma să ţină o săptămână. Dacă te umfli, mă suni, a zis doctoriţa.
Sensibilitate la cald şi rece şi gustul sărat de sânge, nu mă puteam abţine să nu sug din gaura din gingie. Simţeam un capăt al firului cu care mă cususe. Îl verificam mereu cu limba, o algă mică şi subţire, înfiptă în mâl. Nu vrei să tragi de ea, cine ştie ce e la capătul celălalt.
Mama a fost sensibilă la suferinţa mea. Când am ajuns acasă, mixerul era pe masa din bucătărie, gata băgat în priză, legumele fierte, aproape dezintegrate, aveau să devină imediat piure. Felul celălalt era o supă cremă.
– Mă duc să le fac.
Am întrebat-o unde erau pozele vechi. Aveam o sacoşă mare de hârtie plină cu poze vechi. De fiecare dată când veneam acasă, diverse obiecte, printre care chiar mobile, îşi schimbau locul. Nu le mai găseam. Şi parcă nici nu mai erau ale mele.
Sacoşa devenise un sertar de sub televizor, plin ochi, când am tras de el, am simţit că îndoi şi poate chiar distrug ceva la capătul celălalt. Dar am tras.
Mama la şase ani cu un acordeon în braţe, bunicii la defilare, un vapor în portul Brăila, din care cineva făcea cu mâna.
Şi părinţii mei.
I-am văzut pentru prima dată atât de frumoşi pe amândoi încât am fost sincer mirată de ce n-am ieşit şi eu mai frumoasă. La aşa combinaţie de gene.
Când spun părinţii mei, la plural, spun mama până la maxin 28 şi tatăl meu până la maxim 30, atât aveau fiecare când s-au despărţit. Eu aveam un an. N-am nicio amintire cu ei împreună. Tatăl meu n-a făcut niciodată parte din viaţa mea.
L-am cunoscut în clasa a opta, când a venit într-o zi să mă aştepte de la şcoală, împreună cu a treia lui nevastă. Am mers la o cofetărie, unde el a început să-mi povestească ce viaţă grea a avut cu mama, până m-am simţit vinovată că exist. În vacanţa care a urmat, i-am făcut o vizită, în oraşul în care locuia. A treia lui nevastă m-a cotrobăit în geantă. După aceea nu s-a mai întâmplat nimic, pentru că nu ne-am mai întâlnit, şi nici n-am mai păstrat nicio amintire din puţinul timp petrecut împreună. Nu cred că vreodată un om s-a simţit mai străin de alt om decât m-am simţit eu atunci de tatăl meu. De parcă fiecare dintre noi era altă specie, altele decât cele care populau spaţiul în care ne aflam.
Îmi spusese mama la un moment dat c-a sunat-o. Nu erau sărbători, nu era o zi cu o semnificaţie anume şi nu-şi dădea seama pe ce filieră ar fi putut să-i afle numărul de telefon. El i-a spus c-au fost fericiţi împreună. Ea a bănuit că e beat.
Într-unul din drumurile acasă, m-am uitat în telefonul ei şi i-am copiat numărul. I l-am salvat sub o iniţială.
Am tras sertarul din comoda de sub televizor şi am început să întind pozele pe jos. Stăteam în fund să mă uit la ele. Mama a intrat şi m-a lovit cu uşa.
S-a aşezat pe marginea patului fără să spună nimic, mijea ochii parcă să distingă persoanele, să-şi amintească situaţii.
Era o suită de vreo patru poze cu ei doi la o onomastică. Pe spatele fiecăreia, scrisul îngrijit al mamei, scrisul geometric, scrisul ei de bacalaureat-la-desen-tehnic, 12-III-1980. Mai tineri amândoi decât eram eu acum. Mai frumoşi. Mai împliniţi.
Mai ales mai frumoşi.
Într-una din poze, tăică-meu se strâmba. Avea în spatele lui o vitrină cu bibelouri aliniate unul lângă altul, pescarul, cocoşul, calul, leul, porumbeii, calul, ţinea în mână un pahar de ceva, se uita cruciş şi limba îi atârna într-o parte. Era o poză care emana o stare de bine. Te-ai fi uita la ea şi ai fi zis cu drag, doamne, ce nebun…
Am întors-o către mama. Nicio cută de pe chipul ei nu s-a deplasat cu vreun milimetru.
– Da, lumea avea impresia că suntem fericiţi. Dar când ajungeam acasă, numai eu ştiam…
Cum să-l pun eu pe omul ăsta să scuipe într-o eprubetă pentru mine?
Găsisem un laborator în Statele Unite care făcea analize genetice pe bază de probe de ADN din salivă. Îţi făceau o hartă a strămoşilor şi deplasarea lor pe continent şi-ţi dezvăluiau ce boli ai putea să faci mai repede decât alţii. Numai că pentru fete, pentru o hartă completă a genelor strămoşilor, era nevoie şi de o mostră de salivă din partea tatălui sau de la o rudă de-a lui de gradul întâi, de sex masculin. Tata nu mai avea fraţi, iar tatăl lui murise imediat după nunta alor mei. Mama a fost convinsă multă vreme că dacă ar mai fi trăit socru-său, tata ar fi ştiut de frică şi s-ar fi ţinut de casă. Poate n-a zis chiar frică, poate a zis ruşine sau respect când mi-a mărturisit asta, dar bunicul era un om care l-ar fi putut stăpâni. L-ar fi adus pe calea cea bună, fiindcă el rătăcea pe la femei.
Deci nu mai era decât el, iar eu îmi doream – fără să am vreun argument solid – să am acea hartă completă. Să ştiu dacă venim din nord sau din Balcani sau dacă am fost aici dintotdeauna şi dacă am fost aici, cu cine ne-am amestecat. Speram să găsesc ceva deosebit, ce merita spus în discuţii la onomastice cunoştinţelor noi.
Plătisem pe internet pentru cele două analize genetice, a mea şi a tatălui. Speram să ajung cumva la el. Costaseră câte două sute de dolari fiecare, o avere pentru mine, dar am făcut-o. Banca la care aveam cardul tocmai introdusese un nou sistem de securizare a plăţilor pe internet, n-am înţeles cum se formează codul secret, l-am scris greşit de două ori şi mi-au blocat cardul. A trebuit să plec mai devreme de la lucru într-o zi, să ajung la bancă în timpul programului lor şi să-l deblochez. A fost un efort, dar l-am făcut şi, la două săptămâni după ce-am comandat analizele, mi-a venit la uşă într-o seară un agent Fedex cu o cutie ce conţinea două truse pentru prelevarea salivei. Spit kit, zic ei. Să-ţi explorezi ADN-ul mai zic, să-ţi afli originile globale.
Cred că oricare ar fi fost rezultatul, senzaţia pe care o aşteptam era cea de krill în marea de plancton şi, odată cu ea, liniştea că nimic nu contează de fapt. Că putem fi decimaţi, specia e în siguranţă. Dar mai ales liniştea.
Fiecare kit conţinea o eprubetă cu un aer SF, în care trebuia să scuipi câţiva centimetri. Apoi s-o sigilezi şi s-o trimiţi înapoi în State. Nu eram sigură că tatăl meu va fi de acord să scuipe câţiva centimetri pentru mine, că va înţelege că nu-mi bat joc de el.
Îl sunasem cu o săptămână înainte să vin la Brăila, să văd dacă putem aranja o întâlnire. El locuia cu a treia nevastă într-un orăşel nu departe de noi, avea o afacere cu confecţii metalice şi avea o funcţie în administraţie, dobândită în urma unei migrări politice de la un partid la altul. Asta cu migraţia mi-o spusese pe cel mai natural ton, în cele şase minute pe care le-am petrecut la telefon şi ne-am pus la curent unul pe celălalt cu viaţa fiecăruia.
A acceptat să ne întâlnim mai uşor decât mă aşteptam. Dar am simţit la el o curiozitate de mahala, mai mult decât orice altceva. M-a întrebat când îl chem la nuntă. Să fie socru mic.
Urma să vină sâmbata asta, să mă aştepte undeva, aproape de gară, să stăm acolo la o cofetărie o oră-două şi după aia eu să iau ultimul tren spre Bucureşti, pe la şapte.
Pentru ca saliva să fie în regulă, trebuia să nu mănânci nimic cu jumătate de oră înainte. Nu-i spusesem asta. Nu-i spusesem de ce vreau să ne vedem, el avea impresia că doar vrem să recuperăm ultimii cincisprezece ani.
L-am rugat să vină singur, gura mea a recitat fără mine la telefon un text repetat de multe ori înainte, în care îi explicam că eu sunt copilul lui, chiar aşa, copilul, al lui şi nu al ei, să vină singur, să vorbim liniştiţi. Sânge din sângele tău, i-am zis dramatic, decupând această expresie dintr-un „sânge din sângele lui şi nu dă doi bani”, repetat de mama în copilărie şi mie şi altora, până ne-am plictisit cu toţii şi am uitat de tatăl meu vreo cinşpe ani.
– Bine, hai că vedem, fetiţă. Deci la cinci, acolo în părculeţ, la fântână, da?
– Vii singur, da?
– Abia aştept să te văd.
A zis el, cu accentul moldovenesc, care-mi dădea impresia că-i murdăreşte exprimarea şi aşa precară. Sî ti văd.
– Ce să spun, a continuat mama ca pentru ea, privind în gol, dincolo de poza cu el cu limba scoasă şi ochii daţi peste cap, acum treizeci şi trei de ani. Mirosul de legume fierte din păr şi din haine i-a reamintit de ce venise după mine: Sunt gata alea, hai să mănânci.
– Nu vreau chiar acum, lasă că vin eu mai încolo.
– Vrei să-ţi aduc aici?
– Nu, mă, vin eu.
– Supiţa mi-a ieşit o bunătate, îţi dau şi la tine într-un borcan.
– Nu, mă…
A ieşit din cameră cu grijă, să nu mă atingă cu uşa, apoi din curte mi-a strigat la geam:
– Vii, da?
M-a crezut pe cuvânt că există un tren la ora cinci şi n-a insistat să vină cu mine la gară. Dacă n-am valiză cu rotile nu mi-e frică de câini, n-are rost să vii.
– Mai zici şi tu un „Tatăl nostru” în gând.
Nu mă credea când îi spuneam că uneori chiar zic.
Mi-am luat în spate caserolele cu ce făcuse mama: şniţele moi, salată de boeuf, un chec. Borcanul cu supa cremă. Am protestat la chec, ea mi-a zis dacă nu-l vrei, taie-l şi du-l la lucru la fete, dar niciodată nu fac asta, nu risipesc pe apa sâmbetei munca ei, prefer să mă umflu eu până mi se face rău, iar pentru fete să cumpăr ceva.
Deasupra am pus cu grijă punga cu bule în care venise cutia cu eprubeta.
Tatăl meu mă aştepta la fântână. Stătea în picioare lângă o bancă neocupată, învârtea pe degetul mic inelul cheii de la maşină.
Aveam emoţii. Mă gândeam că n-o să reuşesc să-l conving să stăm la masă la cofetărie şi să nu ne atingem de prăjituri o jumătate de oră. Dacă se repede în ceaşca de cafea înainte să începem să vorbim? Dacă-şi înfinge linguriţa în prăjitură înainte să-mi găsesc cuvintele să-i spun ceva?
M-a recunoscut de la distanţă. Cap tăiat ta-su, mai ziceau unii, şi şi-o fi zis şi el când m-a văzut, cu faţa rotundă şi grasă, ca a lui, cu părul rar şi lins, ca al lui, cu ochii spălăciţi, ca ai lui. Dinţii strălucitori încă nu se arătaseră, îmi ţineam buzele strânse, de emoţii şi de durere, pironul ăla din mandibulă avea să mai trimită multe zile de acum încolo valuri de durere în toate oasele capului. Cu tot nurofenul din lume.
Eu urma să scuip în eprubetă mai încolo, hăt, la multe zile după antibiotice. Mai întâi să scuipe el.
Când m-am apropiat, l-am văzut cum încearcă, încurcat, să-şi scoată inelul cheii de pe degetul mic, cum nu reuşeşte, cum se dă bătut repede şi-l lasă acolo, blocat pe la jumătatea degetului. Îmi apucă faţa în mâini şi mă pupă zgomotos pe ambii obraji, sub falca dreaptă simt degetul cu cheia şi brelocul.
Se străduieşte să pară bucuros. Îmi zice că ce mare m-am făcut, iar eu răspund că la treizeci eşti într-adevăr cam mare. Cam aşa rămâi. Cam aşa sunt de mult, şi simt deja că se strecoară tensiuni.
– A venit şi Diana, dacă vrei s-o saluţi…
Şi-mi arată spre maşină. Mi-e greu s-o identific printre maşinile aliniate la marginea părculeţului, dar până la urmă reperez un Passat argintiu, din care această Diana, a treia lui nevastă, îmi face semn cu mâna. E la volan.
– Ai zis că vii singur.
– M-a cam înţepat inima zielele astea, nu puteam să vin singur. N-am avut curaj să conduc. Dar lasă, că stă acolo şi ne aşteaptă, nu vine cu noi.
Dintr-odată mă simt foarte obosită, mă doare deja spatele de la rucsacul cu mâncare, mă dor toţi dinţii, simt că vorbesc poticnit, de parcă aş avea un defect de vorbire. Am în continuare emoţii, nu-mi dau seama de ce, dar mi-e clar că schema cu eprubeta n-o să se întâmple. Încerc să calculez ce mişcare să fac mai departe, astfel încât să economisesc cât mai multă energie. Nu mai pot să mai fac risipă. Nu mă simt în stare să-i explic de ce întorc spatele şi prefer să stau în gară două ore, pe un scaun de tablă roşie, pe un peron între linii. Să mă bată vântul şi să mă amuşine câinii.
Aşa că nu întorc spatele, ci-mi dau jos rucsacul şi-l rog pe el să mi-l ducă.
– Nu vrei să-l lăsăm în maşină cât stăm de vorbă?
Începe să mă îngrozească iminenţa statului de vorbă.
– Miroase a mâncare.
Am zis şi i l-am luat din mână.
Niciunul dintre noi n-a spus nimic vreme de secunde bune.
– Îmi cer scuze că ţi-am zis să vii. Voiam altceva. Te rog să nu vii după mine.
– Da’ ce s-a-ntâmplat?
O iau înspre casă. Ştie şi el că într-acolo e casa. A locuit în ea câţiva ani. Stăm foarte aproape de gară, la vreo zece minute de mers pe jos. Mă duc la mama şi-i spun c-am pierdut trenul.
Mi-e ruşine şi sunt vinovată că exist şi simt cum mă doare fiecare oscior din craniu, sunt un craniu care trebuie purtat spre casă, nu-mi doresc decât să mă înghită pământul, pe mine sau pe el, dar nu-l înghite nimeni, el rămâne în urma mea şi strigă:
– Stai, mă, că ea nu coboară!
Mai citiți de Lavinia Braniste si “Sclavagismul universitar”