Uniformizarea de la Hala Matache

Înfășurată într-un giulgiu de sârmă și cârpe, Hala Matache așteaptă. Cerul e alburiu întunecat, ca un fum. Brațul macaralei se apleacă peste Hală. Uniformele întunecate stau de strajă.

Text de Maria Adriana Popa, ActiveWatch

– Oricum nu vedea ce număr e, că nu se vede nici ziua, d’apăi noaptea! (Râsete de uniforme.)
– Arătați-mi și mie un număr de identificare! Da, mulțumesc! Și dumneavoastră…? Mulțumesc… Ați venit să păziți noaptea, ca mafioții, lucrarea unor mafioți!, le spusese mai devreme bărbatul cu profil de Abraham Lincoln.
– Eu nu sunt mafiot, pe cine faci dumneata mafiot?, întreabase o uniformă.
– Păi, dom’le, eu ce am zis?
– …
– Păziți ca pe vremea lui Ceaușescu. Într-o zi poate o să vi se trezească și dumneavoastră conștiința pentru ce ați făcut în noaptea asta. Trebuia să fim cu toții acasă, să dormim, la ora asta.
– Păi și de ce nu dormiți? Mergeți să dormiți liniștit, sugerase în surdină o altă uniformă.
– Culmea, tot dumneavoastră întrebați de ce… O seară plăcută! (Și-a plecat.)
– Plăcuță? A zis ceva de o plăcuță?, a întrebat o a treia uniformă, în urma lui, mai mult pentru urechile celorlalte uniforme, care începuseră să râdă.
– Oricum n-a văzut nimic cu lanternuța aia a lui, adaugă o voce pițigăiată, după o lungă tăcere, de parcă ar fi vrut să umple un gol stânjenitor.
Între timp, se ivește un cuplu de tineri.
– Bună seara! Nu vă supărați, știți ce se petrece aici?, întreabă el.
– Nu știu, răspunde o uniformă.
– Dar dumneavoastră de ce stați aici?, insistă fata, către alt uniform.
– Eu știu doar că trebuie să fiu aici, vine răspunsul.
– Dumneavoastră ce știți?, reintră primul întrebat în discuție, după ce a avut răgaz să se mai gândească.
– Știu că demolarea nu are aprobare de la Ministerul Culturii. Iar dumneavoastră, dacă tot urmați ordinele fără să le gândiți, sper să fiți trimiși pe front. Poate și muriți. (Pleacă.)
– Nu e bine să dorești nimănui moartea!, se aude o voce în urmă.

Uniformele fac cu schimbul, care să stea în mașini să se încălzească și să bea ceai cald și care să stea afară, pe post de paravan. Unul dintre uniformii pe care a picat ghinionul să rămână afară îi spune altuia:

– Auzi, mă, când o să o dărâme cred că o să fiu cel mai fericit om din orașul acesta! (Se întoarce spre Hală și privirea îi sticlește de ură. Hala aproape că se topește sub ochii tuturor.)
– Se consemnează, îi suflă celălalt uniform, cu o precauție prost măsurată.
– Din partea mea, i-aș da foc!

Discuția e întreruptă de o uniformă cu părul lung și blond, care iese din mașina cu motorul pornit și-și încheie în grabă geaca. Vine spre mine.

– Așteptați ceva anume?
– Aștept să văd ce se întâmplă, spun.
– Păi, nu e frig?
– Ba da.
– Și are rost să stați așa în frig să vedeți ce se întâmplă?
– Da’ pentru dumneavoastră ce rost are ce face Oprescu?
– … (Fața i se smochinește. Pleacă înapoi la mașina încălzită.)

Revine cuplul.

– Dacă nu e panou pe care să scrie că e șantier în lucru, e ilegală demolarea, știați?, zice el către uniformi.
– Mergeți la biroul de presă, nu avem voie să dăm declarații, le declară unul dintre uniformi.
– Nu avem atribuții vis-a-vis de avize în construcții, adaugă alt uniform.
– Dar e ilegal și sunteți complici la asta dacă nu e nici un panou! (Tinerii insistă, urmează un schimb de replici neinteligibil din cauză că toată lumea vorbește în același timp.)
– Competență au cei de la Primărie, nu mă interesează, nu sunt arhitect, își reia primul uniform rolul în serios. Noi am fost sesizați la 112 pentru că s-a încercat deranjarea liniștii publice. (Se aude un hârâit metalic ascuțit, de la un utilaj. Apoi se face liniște.

Descumpăniți, tinerii pleacă. Într-o oră va începe ploaia. Sau ninsoarea. E unu și ceva noaptea și e cod galben de ger. Uniformii veghează demolarea Halei Matache, la ordinele Primăriei Capitalei.)