Satul în care ultimii sași au adus mii de turiști și au salvat o lume

Caroline abia încheiase o întâlnire cu un jurnalist din București, când am intrat înfrigurați în bucătăria ei de iarnă, care e și birou și stube și loc de primit vizitatorii. Soba din teracotă cu modele albastre tronează în încăpere, iar noi cedăm tentației și ne lipim de ea. În timp ce ne servește cu mere și nuci din grădină, Caroline spune în glumă că turiștii sunt cei care au stricat drumurile de care ne plângem.

 

 

de Roxana Bucată

Fotografii de Mihai Stoica

300 de turiști pe zi și un bilanț total de 15.000, doar anul acesta. Cifre impresionante pentru un sat cu puțin peste 200 de case, situat între Brașov și Sighișoara. Nu e însă orice sat, ci Viscri, unde trăiesc câțiva dintre ultimii sași rămași în România după 89, un adevărat brand al țării și aproape o utopie: oamenii câștigă și 30-40 de mii de euro anual din turism și doar trei familii au ajutor social. O rețetă ale cărei ingrediente sunt moștenirea săsească, oamenii fără locuri de muncă și prințul Charles.

Caroline Fernolend este unul din ultimii 15 șasi care au rămas la Viscri și e cea în jurul căreia s-a reinventat comunitatea, după ce, la foarte scurtă vreme după Revoluție, au plecat aproape toți locuitorii din sat. În 1989, erau aproximativ 300 de sași în Viscri, iar în cele mai bune timpuri au fost vreo 500-600 de persoane. Acum, neoficial, 80% din populația satului este romă. “În trei luni, au plecat 200 de oameni. (…) Mergeam cu Ursula (fiica ei n.r.) după lapte în fiecare seară și treceam pe lângă casele închise. Tot îi spuneam Ursulei Tu ești ultima săsoaică, tu trebuie să știi cine a stat aici și repetam mereu cu ea cine a stat aici, cine a stat aici etc. Avea 5 ani, poate de asta a și făcut Istorie. Foarte greu a fost. Foarte greu să pierd toți vecinii, prietenii”, își amintește Caroline.

“Și noi tot am visat să plecăm, să fim liberi, am visat să trăim în democrație, dar chiar m-am simțit responsabilă să rămân și să încerc să păstrez ce am moștenit. Am crezut, în al doilea rând, că e o oportunitate de a face ceva. Am fost un pic cam idealistă. Nu am crezut că a distrus comunismul chiar așa de mult în capul nostru, să nu avem inițiativă. Pentru mine e o mare șansă să trăiesc acum, când poți să faci ceva”, spune Caroline cu un zâmbet larg pe buze.

 

 

Și nu s-a oprit din zâmbit o oră, vorbind despre cum s-au integrat romii în comunitate, cum au învățat meserii, cum i-a educat ca învățătoare la școală, deși ei nu știau nici culorile, iar acum are 16 elevi care au ajuns la liceu. “Aici la noi, romii nu sunt mândri de cultura lor. Nu vorbesc limba lor, nu poartă hainele, nu dansează. E păcat, dar s-au pierdut. Ei nu vor ca noi să vedem că ei au originile astea. Anul trecut – eu am fost mândră, dar mama nu a fost -, au venit copii romi la colindat cu laibăr săsesc și i-am întrebat dacă știu despre aceste haine și au știut că sunt de la sași. Atunci, foarte bine, să le poarte, e mai bine decât să stea într-un dulap. Slujba de Crăciun, de pe 24 seara, la români nu este, e o tradiție săsească pe care încep să o facă și otodocșii. Copiii de romi spun biserica satului, nu a sașilor. Toți romii vin la noi la colindat, dar înainte nu veneau; românii mergeau la români, sașii la sași. Eu simt că asta e o transmitere”, spune Caroline despre comunitatea de astăzi a satului, odată cu care a crescut și ea. Fostă contabilă la CAP, apoi învățătoare în sat, Caroline este astăzi directorul Fundației Mihai Eminescu Trust și consilieră locală din partea Forumului German.

 

 

“Am crescut odată cu totul, nu am avut un plan clar, nu am făcut o strategie. Știam că avem oamenii și patrimoniul. Am combinat aceste două lucruri”, povestește Caroline. Și ce a ieșit: un sat care arată mai bine ca oricând, reconstruit pe moștenirea strămoșilor. “Avem un patrimoniu pentru care am rămas aici. Credeam că e datoria noastră să încercăm să conservăm. Pe de altă parte, mulți oameni nu mai aveau un loc de muncă, nu mai existau CAP-uri, IAS-uri. Din aceste două nevoi, s-a născut fundația. Eu m-am gândit la oamenii fără loc de muncă, că, dacă învață o meserie, ei contribuie la restaurare, câștigă bani și nu vor mai distruge acest patrimoniu care nu a fost al lor, dar de care sunt mândri. Asta s-a întâmplat la Viscri. Când spune o femeie romă Nu e bine că parchează toți mașinile în fața caselor, că nu se mai văd casele noastre frumoase, înseamnă că și-au însușit patrimoniul. Desigur, motivația lor este economică, nu ca la mine”, spune Caroline.

 

 

Fundația Mihai Eminescu Trust a luat naștere în 1998, primele proiecte fiind de învățare a meseriilor tradiționale pentru restaurarea caselor din Viscri. Din cele 205 de case, trei au căzut și au fost refăcute două. Acum satul arată mai bine ca înainte de Revoluție. Pentru că implicarea oamenilor fără loc de muncă în restaurarea patrimoniului a funcționat la Viscri, Caroline duce reteța în alte 29 de sate, unde e nevoie de locuri de muncă. Cei de la fundație organizează întâlniri cu oamenii, identifică nevoile, fac proiecte și scriu aplicații pentru fonduri. Așa au ajuns la 300 de colaboratori în sate, pe care îi ajută să își deschidă propria afacere.

Doar trei familii au ajutor social

La Viscri, lucrurile merg din bine în mai bine. Doar trei familii din sat au ajutor social, spre deosebire de alte sate din comuna Bunești, unde sunt și 70, 100 de familii care beneficiază de acest ajutor. Din cele 205 case, 111 sunt conectate la canalizare, 60 de case sunt nelocuite, 20 de case au apă curentă, iar restul au apă de la fântână prin pompă. Viscri are singura stație proprie de epurare a apei din țară și e singurul sat care are toaletă publică. Toți oamenii au vaci, una sau două, dar și câte 30, au pământ ori sunt fierari, cărămidari, tâmplari, cinci familii au albine și trăiesc din vânzarea mierii, femeile fac șosete și papuci din pâslă. “Am putea trăi foarte bine și fără turism”, spune Caroline, dar adevărul e că turismul aduce cei mai mulți bani.  Începând din 2000, când Viscri a fost inclus de francezi în Guide de Routard, numărul doritorilor de autentic a crescut în fiecare an. Cele 95 de locuri de cazare, care reprezintă capacitatea satului, sunt ocupate mereu. Majoritatea familiilor rome au căruțe și fac bani organizând tururi. Peste 3.000 de turiști au mers cu căruțele în acest an.

 

 

“Ceea ce oferim noi turiștilor este numai autenticitate, case cu mobilier tradițional săsesc, dar și mâncare numai cu produse din grădină și carne de la animalele din grădină. A fost foarte nostim anul trecut, când am avut o întâlnire cu cei care conduc casele de oaspeți și m-au întrebat ce facem în octombrie, când nu se ouă găinile și nu avem ce să le dăm turiștilor. Cineva a spus Păi facem papară și nu se vede că e oul cumpărat. Dar nu e voie așa ceva și soluția a fost să le dea zacuscă. Chiar nimic din ce oferim nu e cumpărat”, spune Caroline.

Oamenii din sat se bucură de turiști și de banii câștigați, dar Caroline nu vrea ca turismul să devină principala activitate în sat. Ea lucrează la o strategie pentru a diminua turismul la Viscri și a-l direcționa către celelalte sate săsești. Nici pentru turiști nu e bine. Cei care vin aici vor autentic, nu vor să se calce în picioare cu cei care vin să vadă casa Prințului Charles.

Dacă nu rămâneam, cum era biserica?

Familia Fernolend este una dintre cele mai vechi din Viscri, trăind aici cel puțin din 1699. Deși a avut ocazia să plece după Revoluție odată cu cea mai mare parte a sașilor din Viscri, după cum voia soțul ei, Caroline a rămas în România, alături de părinți. Sora ei a plecat, însă, atunci, dar s-a întors acum opt ani, pentru că nu s-a simțit niciodată acasă în Germania. Acum mai sunt 15 sași în sat, ultimii păstrători ai tradițiilor, care încă vorbesc între ei în germană, dialectul luxemburghez, deși la școală se studiază în română.

 

 

Cea mai în vârstă este Sara, mama Carolinei, care de ani întregi se ocupă de biserica sașilor din Viscri. Am găsit-o chiar acolo, la Biserica Albă, împreună cu o altă echipă de jurnaliști, cealaltă categorie care a invadat satul, după turiști. Doamna Sara are 72 de ani și este nostalgică după vremurile când biserica era neîncăpătoare pentru cei aproximativ 600 de enoriași sași. “Când o ai, nu o prețuiești, crezi că e normal, acum stăm 12, maxim 15 în toată biserica. Dar tot fiecare pe locul lui. Aici avem trei domnișoare, eu stau acolo, fete de școală nu mai avem, mai avem un fecior de 37 de ani, stă acolo. Aici cei mai vârstnici”, ne arată doamna Sara. “Ne lipsesc oamenii când stăm aici… Dar ei stau mai rău ca noi cu dorul. Nouă ne-a rămas sătucul, ne-a rămas biserica, ne-a rămas cimitirul, amintirile sunt vii. Nici unul din familiile care am rămas nu regretă vreodată că a rămas. Stăm pentru ceva important. Cum ar fi fost satul, cum era biserica dacă nu rămâneam?”, se întreabă femeia.

În cristelnița din biserică au fost botezați copiii sași timp de 800 de ani. Ultimul botez a fost acum 21 de ani, al unei fetițe. “Noi nu prea ne-am mixat, atunci era stricat. Eram evanghelici și nu puteai să iei ortodox sau catolic. Nu îți boteza copilul. Am trăit după pământ. Din ce să trăiești, dacă nu iei unul din sat ca să rămână pământ. Cine era din familie cu mai mulți copii se uita la unu care avea mai puțini frați, ca să primească un pic de pământ. Dragostea nu e cel mai necesar în măritiș, ci să ai ce trebuie, așa era pe vremea mea. Acu, să mai zicem asta la nepoți…”, povestește doamna Sara.

 

 

Femeia e mândră de munca fetei ei, Caroline, datorită căreia satul arată așa bine, poate mai bine ca întotdeauna. Ce o deranjează este că romii își însușesc obiceiurile sașilor, dar e mulțumită, totuși, că au respect și că nu vin la biserică. Turiștii nu o deranjează pentru că sunt o sursă de venit pentru oameni, dar nu ar vrea nici să vină autobuz după autobuz, să nu mai poată trece animalele pe drum.

După ce am vizitat și muzeul, am plecat înghețați de la biserică, dar ne-am dezghețat în bucătăria Gerdei, una dintre cele mai lăudate bucătărese din Viscri pe Internet – pe bună dreptate. În timpul ospățului, am aflat ce înseamnă turismul în Viscri. Gerda și soțul ei, Nicolae, au pierdut șirul turiștilor pe care i-au primit în casa lor. Cei mai mulți sunt străini care caută experiența săsească autentică. Au avut și 50 de turiști la masă câteodată. Pentru cazare au două camere, dar unii turiști nu țin cont și vin în număr mare, ajungând să doarmă pe unde apucă. La masă, meniul nu e discutabil. Gerda îi servește doar cu legume și verdețuri din curte și cu carne din producția proprie.”Mai sunt care vor mezeluri la micul dejun, dar noi nu mâncăm carne dimineața, nu servim așa ceva. Sau vor nu știu ce brânză galbenă, dar noi servim doar ce avem în gospodărie”, spune Gerda.

 

 

Curtea e plină de găini, curcani, din drum se aud gâștele și rațele, în coteț sunt doi porci mari de mangalița, doi medii și cinci purceluși. În dreptul șurei, domnul Nicolae ne arată cu mândrie o carte despre Viscri, scrisă de un englez, pe coperta căreia e chiar o poză cu șura lor. Au primit mulți cercetători, scriitori, profesori, jurnaliști – nu mai vorbim. Gerda se simte în largul ei în fața camerelor video și a obiectivelor foto, mai ceva ca o vedetă. Gerda și Nicolae au început deja să își reducă activitatea. De la 1 noiembrie, pe toată durata iernii, nu mai primesc turiști.

Din 1999, Viscri se află pe lista UNESCO. Pentru Caroline, e o mare recunoaștere și un avantaj, deși primarii localităților în aceeași situație văd numai îngrădirile care decurg din asta. “Satul arată poate chiar mai bine ca în copilăria mea. Peste 100 de ani, vor fi doar romi, dar va fi tot așa frumos. O să văd de acolo de sus”, spune Caroline. “Ei au înțeles că pot trăi din asta, de asta nu o să strice. Mi-am făcut datoria”.