Managerul, medievistul și picturile din biserica dispărută a Devei. O poveste despre politizarea patrimoniului românesc

În anii de pe urmă, România parcă a dat cultura pe mâna minerilor. Nu, nu vă voi vorbi iarăși despre Roșia Montană; Roșia nu e decât cazul terminal pe care îl cunoaștem toți. Lucrurile au început demult, în 1990, cu plantarea unor panseluțe. De atunci se răspândesc tentacular și subteran prin caracatița vechiului FSN. Mai mult nu vă spun. Cel puțin pentru moment. Voi începe, ca de obicei, cu o poveste. Una medievală.

 

 Biserica reformată a Devei așa cum se păstra la mijlocul secolului al XIX-lea, înainte de a fi dărâmată. Ilustrație de Ludwig Rohbock.

 

de Alter Ego și Vladimir Agrigoroaei

 

***

Abia trecuse Nașterea Botezătorului. Dumitru umbla prin târg scuturându-şi punga goală. Bătuse uliţele Devei în lung şi în lat, dar lumea nici că venise la târg. Era greu pentru toţi, nu era mare lucru de mâncare. Nu prea aveai de ce să mergi la Deva. Dădeau pe-acolo numai săracii, iobagii cetăţii şi alţii de la care nu era nimic de furat.

Curat lucru, îl prinsese vremea în locul nepotrivit. Dar văzu doi cnezi urcând dealul cetății laolaltă cu prostimea. Se gândi că poate e rost de căpătuială, aşa că urcă și el, lăsându-l pe Fridrih la poale, să dea târcoale bisericii. Cât îi fură el pe cnezi, poate găseşte şi sasul ceva de-ale gurii.

În cetate se va alege cu ceva. O să-i înghiontească în mulțime. Când văzu poarta, trecu de străji ascuns printre țăranii cu boccele, se fofilă pe lângă ziduri și ajunse în fața sălii mari. Acolo stăteau la rând un cârd de oameni. Fiecare cu jalba şi necazul lui. Străjerii nu-i lăsau să intre decât după rând. Iar pe cnezi nu-i mai vedea. Cică intraseră, aşa zicea unul din faţă. Degeaba se suise până în cetate.

– Dar cine-s cnezii? Ai habar?

– Băiatul lui Laţcu şi văru-su, Petru.

– Ăia de pe Strei?

– Ăia. Dar n-au stat la rând, s-or dus înainte. Cic-au venit numai după-un zapis.

Mare păcat. Pe ăștia nu-i putea fura. I se făcea frică, că-l puteau dibui. Dar ce căutau la voievod? Că doar aveau zapisele de trebuință. Aveau pământ, aveau și sate. Or fi făcut rost de altele? Dacă da, atunci de care-anume?…

 

***

Ajunși în partea aceasta a poveștii, cititorii vor fi rugați să și-l imagineze pe Autor scărpinându-se cu mâna dreaptă în cap. Se uită la ce a scris până acum și se întreabă de ce vă spune povestea asta. E cam lunguță pentru o pagină de internet. Nu prea are legătură cu subiectul. Și-apoi o veți putea citi altădată, întreagă, în alt loc.

Ar fi trebuit să vă spună câte ceva despre biserica dispărută a Devei, dar despre aceea are autorul o poveste în care se numără chiar el printre protagoniști. E mult mai interesantă decât scornelile cu hoţi medievali umblând prin cetatea și orașul Deva. E cu oameni contemporani, din clasa noastră politică. Cei care iubesc atât de mult patrimoniul, încât s-au urcat pe dânsul şi-l administrează ei.

Tot cam pe aici autorul voia să vă spună că nu are talentul lui Calvino, că nu-și poate curma subit povestea şi nici dialoga nestingherit cu cititorul. Așa că s-a uitat în oglindă, s-a dedublat și mi-a lăsat mie sarcina de a scrie restul.

 

Acuarelă a lui Szinte Gabor după două fragmente de pictură murală din biserica reformată a Devei. Biserica nu mai există astăzi, dar cele două fragmente sunt tot ce ne-a mai rămas din ea. Ele se află astăzi spre păstrare în depozitele Muzeului din Deva.

 

Autorul, pe numele său Agrigoroaei, scrie de ceva vreme o carte. O cercetare pe care nu o va termina prea curând. Și pentru că în ea are de-a face cu niște picturi medievale de prin părțile românești, se mai plimbă ocazional prin patria mumă și face fotografii. Pentru a-și documenta cercetarea. Mai lucrează ocazional și cu alte surse. Strânge și el tot ce poate.

La unele picturi e mai greu însă să ajungă. Așa că încearcă din timp să contacteze persoanele care l-ar putea ajuta. Cam la fel a făcut și pentru a vedea picturile din biserica dispărută a Devei. A scris un mail către muzeul de acolo. Puțin avea să bănuiască în ce scandal s-a putut băga.

 

12 septembrie 2012, 13:24

Stimată Doamnă, Stimate Domnule,

Mă numesc Vladimir Agrigoroaei, sunt doctor în studii medievale şi cercetător pe lângă [centrul de afiliere] (Franţa) și vă scriu pentru a afla date despre cum aș putea vedea fragmentele decapate de pictură murală din biserica reformată a Devei, care se află spre păstrare în Muzeul dumneavoastră. Am trecut prin Deva în august anul acesta, în speranța de a le putea vedea, dar la muzeu nu era decât o doamnă ghid, foarte amabilă, dar care nu m-a putut ajuta. Am nevoie sa văd aceste decapări pentru o carte pe care o scriu în acest moment, despre cult și popular în picturile murale de secol XIV-XV din Hațeg, Valea Mureșului și Zarand.

Vă mulțumesc foarte mult.

cu drag,

Vladimir Agrigoroaei

 

Așa cum se aștepta, autorul a primit și un răspuns:

 

17 septembrie 2012, 10:03

Bună ziua,

Am primit mesajul dvs. şi vă comunicăm că suntem de acord cu cererea dvs. şi vă aşteptăm să ne anunţaţi când sunteţi dispus să veniţi pentru a putea vedea picturile.

Tel. contact 0254/[xxxxxx] – [Numele reprezentantului]

O zi bună!

 

Până aici, nimic mai simplu. O poveste ca toate poveștile din lumea cercetătorilor academicoși. De o banalitate cruntă. Vă întrebați probabil de ce v-o mai spun. Ei bine, pentru că Autorul s-a enervat. Iar ca să vă lămuriți din ce anume s-a enervat, va trebui să citiți mai departe. E o poveste care se umflă de la un detaliu la altul. Se pleacă de la niște picturi medievale și se ajunge la caracatița politică.

 

Acuarelă de Groh după un alt fragment de pictură din biserica de la Deva (astăzi dispărut, laolaltă cu monumentul).

 

Aşa că atunci când a ajuns în țară, înainte de Crăciunul anului 2012, Autorul a sunat la numărul acela de telefon, a plecat într-o călătorie scurtă în Hațeg (să fotografieze grafitele scrijelite pe niște picturi), a tras noaptea la un hotel din Deva, iar de dimineaţă, în ziua fatidică de 17 decembrie 2012, s-a înfiinţat la muzeu.

Oamenii de acolo au fost mai mult decât amabili. I-au zâmbit, au vorbit frumos, i-au recomandat să scrie o cerere către direcțiune, așa cum Autorul mai scrisese de vreo câteva zeci de ori (către alte direcțiuni) și au scos din depozit picturile prinse pe niște plăci groase de gips.

Autorului i se făcu milă de muzeografii care se opinteau la chintalele pe care erau prinse picturile. Le-a mulțumit de câte ori a putut. Dar muzeografii au zâmbit și i-au spus că n-are pentru ce. Era datoria lor. Autorul se simțea într-o lume frumoasă, așa cum ar trebui să fie cea academică, în care spiritul de colegialitate și respectul reciproc sunt punctul de plecare al oricărei cercetări.

Dar stați, nu vă plictisiți, tot el îmi șoptește la ureche să vă spun că fotografiile au fost făcute între ora 10 şi 10:20. Insistă să includ aceste detalii în cazul în care vor fi de ajutor unui anumit domn judecător.

Un judecător? De unde-a apărut în poveste judecătorul? Ei bine, judecătorul era subînțeles în textul unui mail pe care autorul l-a primit abia o lună mai târziu.

 

17 ianuarie 2013, 12:19

Stimate domn, 

Consiliul ştiintific al Muzeului din Deva, a hotărât astăzi 17.01.2013 că dumneavoastră nu puteţi publica imaginile frescelor pe care le-aţi fotografiat din colecţia noastră (Sf. Diacon/41819 si Sf. Arhiereu/41820), în caz contrar veţi fi acţionat în instanţă! Vă recomand să luaţi legătura cu managerul instituţiei pentru detalii!

Muzeograf

[Numele reprezentantului]

 

Pentru prima oară în mediul academic, Autorul se simţea luat de hoţ. Simțea cum urlă Consiliul Științific prin semnele de exclamație. Acţionare în instanţă? Pentru ce? Pentru două poze? Pe care le-ar fi putut publica în vreo revistă de medieviști? Era evident că ceva nu fusese în regulă cu cererea lui.

După umila sa părere, precum şi după cea a amicilor academici sau profani, acel ceva fusese cuvântul „Franţa”. La citirea lui, ochii Managerului au sticlit probabil în euro. Nu degeaba un amic rezuma elocvent întreaga poveste într-un: „Da’ nouă ce ne iese?!” De aceea se recomanda ca Autorul să ia legătura cu Managerul. Să-i iasă şi Managerului ceva.

Numai că Autorul se întreba, obişnuit cu relaţiile umane din străinătate: de ce să ia legătura dacă oricum i s-a spus că pozele nu pot fi publicate? Ehei, pentru că situaţia era cea pe care o cunoaştem din Caragiale: „…să se revizuiască… dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască… dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale…”

 

La vremea aceea, i-am spus Autorului să nu insiste, și anume din două motive.

– Ai neapărată nevoie de acele fotografii?

– Nu!

– N-are fotografii şi E., de la Budapesta, care a fost mereu drăguţă cu tine?

– Că bine zici. Pot să le public pe ale ei.

– Şi-apoi nu uita de acuarelele vechi, mult mai importante, după picturile care nu mai există astăzi.

– Perfect! Așa facem.

Așa a și făcut.

Al doilea motiv era că nu avea bani de dat Managerului.

Iar Consiliul Științific, cel care îl trimisese pe Agrigoroaei la Manager, nu se gândise că iniţiativa Autorului era una personală. Că străinii pe lângă care se aciuase nu îl plăteau să facă cercetare în folosul culturii române. Așa că Agrigoroaei a răspuns strecurând şi o uşoară notă umoristică:

17 ianuarie 2013, 15:15

Stimată doamnă,

Nu este nicio problemă. Nu le voi publica. Voi publica însă desenele făcute la Budapesta, o dată ce voi obţine permisiunea, şi voi specifica că muzeul dumneavoastră NU îmi dă voie să public fotografiile în cauză. O voi scrie de câte ori voi avea ocazia. Ţin însă să vă precizez că Sf. Diacon nu este diacon, ci apostol, iar Sf. Arhiereu nu este arhiereu, ci rege mag. Mă gândesc că aceste precizări ar putea ajuta specialiştii în iconografie ai muzeului. Puteţi transmite de asemenea conducerii muzeului cordialele mele salutări.

Cu stimă,

Medievist
Vladimir Agrigoroaei

 

În 29 ianuarie 2013, pe la ora 13:32, a venit şi un PDF cu hârtia de refuz parafată. O puteţi admira în poza de mai jos. În textul mailului era din nou invitat să ia legătura cu misteriosul Manager. N-a luat-o. Pe lângă cele două motive expuse mai sus, de data aceea Autorul nu mai avea chef.

 

Răspunsul oficial primit de Autor la banala cerere adresată direcțiunii muzeului.

 

Urmară apoi veşti indirecte că cei care se purtaseră frumos fuseseră învinuiţi că au „primit atenţii”. Că s-au vândut diavolului care dorea să se înfrupte din patrimoniul muzeului. Acuzator era însuși Managerul, adicătelea doamna Liliana Țolaș, șefă pe atunci a organizației femeilor PSD din Hunedoara. Nu va fi fost familiarizată cu relaţiile din mediul academic. Nicidecum cu cercetarea. Autorului îi stătea pe limbă să îi scrie și să îi spună că ele nu implică strecurarea pe sub masă a unui pachet de cafea sau Kent. Dar nu i-a scris, pentru a nu pune gaz pe focul sărmanilor oameni.

A fost apoi contactat de către alți cercetători care au avut de a face cu biserica de la Deva, i-au fost trimise cărţi, ilustraţii, articole, materiale de tot soiul. Lumea încerca să repare prostia Managerială şi tuturor le răspundea (Autorul) că ştie foarte bine că nu e vina lor.

A postat în schimb actul pe Facebook. Au urmat comentarii savuroase. Dintr-unul intr-altul, Autorul află câte ceva despre doamna Manager. Unii spuneau ca ar fi tehnician minier, alţii că-i director de muzeu. Dar nu era director, amicii se înșelau. Managerul era numai Manager. Dar o scurtă vizită pe site-ul muzeului clarifica imediat dilema: Managerul era mai tare decât Directorul. Directorul ocupa de fapt poziția numărul 2!

Asta i-a atras Autorului atenţia. Nu era numai o snoavă stupidă, menită să te amuze şi să treci peste ea. Era însăşi rădăcina relelor din România. Era motivul pentru care plecase de acasă acum aproape zece ani. Și culmea: era vorba despre alți mineri!

 

Ecologia discută cu patrimoniul. Întâlnire din timpul festivalului DACFEST 2012, cu două-trei luni înainte de povestea Autorului (fotografie din site-ul www.lilianatolas.ro).

 

Mineri, minerit, experți. Cuvinte atât de des auzite în ultimul an. Cuvinte de care ajungi să te saturi la un moment dat. Nu e așadar de mirare că Autorul întrebă, nițeluș ofuscat, cine-i Managerul. Și de îndată primi o sumedenie de răspunsuri.

Albinuțele sârguincioase de pe Facebook au început să adune mierea din florile de la Deva. Una îi tot spunea că doamna Manager nu ştia la ungerea în funcție câte Sarmizegetuse are în judeţ (răspunsul corect fiind două), sau că a făcut tricouri cu dacul Decebal (după o statuie locală) pentru a populariza Ulpia Traiana romană. Că și-a băgat codița printre arheologii care lucrează la aceeași Sarmizegetusă romană pentru că nu urmau să fie cheltuite cinci milioane de euro așa cum dorea ea. Ori că alți arheologi au state de plată complicate în campaniile de salvare pentru bucățile de autostradă Deva-Orăștie, Orăștie-Sebeș, iar mai nou și Deva-Ilia. Numai că despre toate acestea nu existau dovezi; umblau numai zvonuri purtate de albinuțe.

Așa că l-am luat pe autor deoparte și i-am spus că nu trebuie băgate în seamă, iar el mi-a dat dreptate pentru un timp. N-a durat însă mult, pentru că albinuțele nu conteneau cu hărnicia. Îi spuneau că, orice expoziție se organiza la Deva, beneficiar al lucrărilor de amenajare era una și aceeași firmă. Care avea din întâmplare legături familiale, sau familiare, cu Managerul. I-am spus Autorului să stea cuminte în banca lui, dar el îmi spunea că aflat și alte snoave, anume că Managerul folosește mașina instituției cu combustibilul aferent pentru a se deplasa de la și către domiciliul personal.

– Pe asta chiar nu o poți folosi!

– De ce?

– Pentru că-i la fel ca-n bancul cu Nikitin.

– ?

– …când l-au acuzat că se duce în fiecare vineri cu Volga întreprinderii la baia publică. Să facă baie. E riscant.

– Și care-i riscul?

– Păi la anchetă s-a dovedit că-i calomnie. Nikitin nu se spăla decât o singură dată pe an.

Așa am reușit să-l domolesc pe Autor. Cu glume vechi și nesărate. Pentru o vreme n-a mai dat crezare zvonurilor venite de la albinuțe. A refuzat să dea crezare poveștii celor două contabile care au demisionat una după alta; snoavei cu cele 1500 de globuri de iarnă, de 24 de lei bucata, care s-au metamorfozat în numai patru sute; sau altor isprăvi care o implicau pe doamna respectivă. Știa că asemenea lucruri nu puteau fi adevărate.

Aflase între timp și despre furnicuțele care lăudau aptitudinile de manager ale doamnei… Manager. Umbla vorba că anumiţi subalterni erau mai mult decât mulţumiţi. Aducea bani în și mai ales de la muzeu. La urma urmei, toată lumea e fericită dacă lumea își iubeşte şeful. Iar șeful avea grijă de furnicuțe. Le păzea de jivinele mari și rele. Cum ar fi jivinele politicești.

 

Pagina principală a site-ului www.lilianatolas.ro.

 

Nu mai știu dacă de la o furnicuță sau de la o albinuță a aflat Autorul că firma de pază a muzeului era una deținută de ginerele domnului Vasile Blaga, deși acea firmă nu ar fi avut multe motive să câștige licitația la care participase. Autorul și-a dat repede seama că-i un zvon fals. Și-apoi, chiar dacă era un zvon adevărat, nu era bine ca muzeul să fie păzit de partidul adversar? Era absolut normal (dacă ginerele dulăului PDL n-ar fi fost de fapt un ginere PSD; vezi mai multe aici).

Tot fals era și zvonul cu o anumită firmă Ambient, de la care și-ar fi cumpărat periodic muzeul tot ce avea trebuință. Nu avea cum să fie firma flăcăului zămislit de vice-le Consiliului Județean Hunedoara (Ioan Rus, PSD). Și zvonul ăsta era cu siguranță o calomnie.

Curat lucru, albinuțele facebookiste erau de fapt niște drăcușori. Bâzâiau ele că presa din Hunedoara e înregimentată politic, că nimeni nu scrie despre lucrurile astea, pentru că toată lumea se teme de un anumit Moloț. Marele Moloț. Mai Marele Consiliului Județean. Cel căruia conții și ducii locului îi datorează consiliu și auxiliu.

Și… ca un făcut, unele bâzâituri se mai și adevereau. Ar fi vrut autorul să nu le creadă, dar nu putea. L-am avertizat că intrăm iar în categoria bancurilor, de astă dată a bancurilor cu Bulă, dar el îmi aducea probe din ziarele locale.

Mai întâi aflase despre cănile cu poza lui Traian Vuia care trebuiau să îl omagieze pe Aurel Vlaicu. Și despre celebrul discurs al frezei și mustății ținut cu acel prilej de doamna Manager Liliana Țolaș. La fel și despre rolul esențial jucat de decizia Consiliului Științific în clarificarea problemei legate de poza disputatului aviator (citiți mai multe aici). La cererea aceluiași Manager. Același Consiliu Științific care clarificase și problema pozelor făcute de Autor. Amenințându-l cu acționarea în instanță.

A urmat apoi gluma suprarealistă cu românii care se trag din daci și japonezi (link aici). Au fost atunci trași la răspundere un angajat al muzeului, care făcuse o glumă în urmă cu ceva ani, și vechea conducere, deși nici angajatul în cauză și nici vechea conducere nu erau responsabili pentru prostia cu pricina. În fapt, ilustrația care afirma răspicat rolul luptătorului de sumo Yokozuna Asashoryu Akinori în fondarea capitalei Daciei romane fusese culeasă de pe internet de o serie de redactori harnici ai Consiliului Județean Hunedoara, angajați probabil pe pile, care au făcut ceea ce s-au priceput. Au făcut o carte cu poze furate de pe Google, o nouă Eternă și fascinantă Românie, fără să se uite la descrierea ilustrațiilor sau la copyright.

Autorul aproape că mă convinsese. A trebuit să-l cred când îmi spunea că poveștile astea nu sunt izolate. Era perfect convins că, la fel cum fuseseră plătiți niște neica-nimeni să ilustreze o carte despre care nu aveau habar ce conține, tot așa se întâmplase și cu clasificarea picturilor decapate din biserica dispărută de la Deva.

Îi spuseseră alte albinuțe că știu ele de ce regele mag, pozat de Autor, devenise arhiereu. Iar apostolul devenise arhidiacon. Cei doi fuseseră de când se ştiau apostol şi mag în colecţiile muzeului. Schimbarea a survenit numai în urma unei reevaluări a colecţiei, făcută de un expert de la Timişoara. Un expert care a luat bani pentru această reconversie de titluri. Alți bani aruncați în vânt, în buzunarul unui alt habar-n-am-ist.

Eu am râs și i-am spus Autorului că e prea înverșunat. Că astea sunt coțcării și găinării locale, că n-are de ce să-și bage nasul în ele. Dar Autorul striga că tot o astfel de coțcărie e și felul în care fusese tratat şi el. Și că așa se adunau peste tot banii în România pentru campaniile electorale sau pentru avuțiile diverșilor potentați locali. Cu țârâita, din găinării aranjate acolo unde nu se uită nimeni. Din globuri, din licitații, din pază și protecție. Iar la sfârșit se turna peste ele făină și ulei. Dacă se întâmpla să fie într-un an electoral.

 

Cam în vremea asta, albinuțele se făcuseră prea periculoase. Îi bâzâiau Autorului în ureche că trebuie să spună povestea doamnei Liliana Țolaș. Cum a ajuns Manager de muzeu, ce pregătire profesională are… Așa că, din nou, am pus piciorul în prag. I-am explicat că nu se poate, că nu e bine să prezinte povestea dintr-o singură perspectivă. El a cedat și am putut să dau glas și celeilalte părți.

Pentru a vă prezenta portretul doamnei Țolaș, Autorul și cu mine am decis să însăilăm numai informațiile culese de pe site-ul personal al dumisale (www.lilianatolas.ro).

Am aflat de acolo că dupa absolvirea facultatii, în 1990, Liliana Tolas a acordat un mare interes pregatirii sale profesionale, fapt dovedit de numeroasele diplome de absolvire a diferite cursuri de perfectionare. In 2005, a absolvit cea de-a doua facultate, Facultatea de Stiinte – Sectia Finante Banci din Petrosani. Timp de patru ani, Liliana Tolas a activat în cabinetul sau de consiliere. O munca istovitoare, dar despre care marturiseste ca i s-a dedicat întrutotul.

Absolventa a Institutului de Mine Petrosani, sectia Preparare, Liliana Tolas si-a început cariera ca inginer stagiar la Uzina de Preparare din Teliuc, unde si-a desfasurat activitatea în diferite functii pâna în 1999.

Liliana Tolas si-a început activitatea politica în 1997.

…paraseste domeniul mineritului pentru Inspectoratul Teritorial de Munca din Hunedoara, unde ocupa postul de Sef Birou Teritorial Hunedoara. 

După care a ajuns rând pe rând:

2005-2007 – Senatul României. Sef Birou Senatorial – Senator Adrian Paunescu, PSD

2009 – Presedinte – Director General CJAS Hunedoara

2009 – Expert Strategii, Metodologii, Norme – CNAS Bucuresti 

2011 – prezent: Managerul Muzeului Civilizatiei Dacice si Romane Deva

În paralel, a reusit sa fie aleasa doua mandate consecutive ca reprezentant al PSD în Consiliul Judetean Hunedoara. Desi considera ca a facut pasul în acest domeniu un pic cam târziu, marturiseste ca a ales sa urmeze aceasta cale pentru a aduce o schimbare si din dorinta de a putea face ceva pentru cei din jur.

Totodata Liliana Tolas este presedintele Organizatiei pentru Femei a PSD din Hunedoara unde reprezinta peste 6.500 de femei.

Era. De-acum nu mai este. Site-ul n-a fost de multă vreme împrospătat.

 

« noaptea muzeelor 055 », o fotografie de pe site-ul www.lilianatolas.ro.

 

Carevasăzică ne-am lămurit… Gurile rele de albinuțe spun că nu se putea ca un om să treacă prin atâtea domenii: inginerie minieră, servicii de cadre, șef de birou senatorial pe lângă bardul național, expert la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar de acolo direct în patrimoniu, istorie și cultură, la Muzeu. Dar gurile rele nu au terminat două facultăți și, în orice caz, nu s-au dedicat întru totul unei munci istovitoare.

Probabil de aceea, pentru că deplâng strugurii că sunt acri, albinuțele aduc în discuție prietenia doamnei Țolaș cu Marele Moloț de Hunedoara, cel cu niscavai probleme la ANI și nu numai. Dar domnul Moloț, președinte al Consiliului Județean Hunedoara, e de la PNL, nu de la PSD. Doamna Țolaș e de la PSD; iar domnul Blaga, dulăul al cărui ginere are în pază și protecție muzeul, e de la PDL. Albinuțele strigă în gura mare „aceeași mizerie!”. Dar nu se poate să reducem povestea noastră la niște simple lozinci. Nu vedeți că totul e curat? …și constituțional, coane Fănică!

 

La urmă, Autorul a fost nevoit să admită că nu a demonstrat nimic. Numai calomnii, minciuni și gelozii care înconjoară figura luminoasă a Managerului Muzeului de la Deva. Ceea ce voia Autorul să spună era că situația e atât de groasă în România, încât corupția a coborît în niște locuri la care nu o așteptai. Că a noastră caracatiță politică a crescut atât de mare, încât nu mai ciugulește doar din autostrăzi și drumuri naționale. Nici măcar din cele județene. Caracatița e de-a dreptul înfometată. Privatizările de întreprinderi vechi au început să se împuțineze. În scurt timp, nu mai rămâne nimic de vândut la fier vechi.

Autorul visează teorii ale conspirației, trăiește cu iluzia că tentaculele au început să se întindă peste multe alte lucruri. Degeaba i-am spus că nu e adevărat. Albinuțele îi împuie zilnic capul cu prostii.  A uitat că la început se enervase numai pe un necaz cu niște poze, cu două picturi și cu un Manager-inginer minier. Nu-l mai interesează pozele. Nici măcar dacă le poate sau nu publica.

 

Sfânt apostol, fragment de pictură murală păstrată în depozitele muzeului din Deva. Sau sfânt diacon, după clasificarea de la Timișoara.

 

De acum se gândește numai la stup în ansamblu. Se teme că-s mai mulți trântori și regine decât pot duce în spate albinuțele. Se uită îngrozit la felul în care „feudalismul bastard” al baronilor locali, bazat pe furatul a tot ce se poate, a început să atace și albinuțele care-i erau simpatice. E îngrijorat că șefii muzeului de la Deva vor să devină independenți, să nu depindă de alte muzee sau de alte colective de cercetare. Carevasăzică să nu-i poată nimeni verifica.

E îngrijorat că același muzeu e nelipsit de la masa Consiliului Județean. Că Muzeul devine reprezentantul acestui Consiliu în chestiuni de patrimoniu. Și că el singur, Muzeul, vrea să taie și să spânzure peste patrimoniul din județ.

Că primarii care scoteau până acum bani din te miri ce au început să prindă o dragoste nemaivăzută pentru patrimoniu și turism cultural. Că au dat în febra restaurărilor, a licitațiilor pentru restaurări și mai ales a firmelor de pază și protecție. Că paza și protecția sunt nelipsite din discursurile oficiale legate de turism, că însoțesc înfeudarea baronilor pe monumente. Și că iluzia turismului își pune iarăși masca subțire a locurilor de muncă.

Degeaba i-am spus Autorului că doamna Manager are intenții perfect onorabile. I-am arătat până și motto-ul de pe site-ul ei: Pentru mine, politica inseamna sa-mi PeSe De oameni! El îmi spune că e un calambur îndoielnic și că dinăuntru-i leopardul.

Degeaba i-am arătat și un interviu lung cu doamna, cu realizările ei, cu felul în care îi pasă de oameni. Autorul tot nu mă crede. Convingeți-l voi dacă puteți.

 

 

P.S. În eventualitatea unei acționări în instanță sub pretextul materialului ilustrativ prezentat în acest articol, același Autor a dorit să semnaleze că fotografia ultimă, cea reprezentând un detaliu din picturile din biserica dispărută a Devei, nu a fost făcută între orele 10 și 10:20 ale zilei de 17 decembrie 2012. Consiliul Științific al Muzeului va putea desfășura o anchetă pentru a clarifica această „ghici ciupercă când”.

 

De acelaşi autor puteţi citi:

Monumentul-manea. Despre moartea recentă a cetăţii de la Mălăieşti

Necazurile fratelui Mihăilă. Despre dezastrul de “restaurare” de la Mânăstirea Colţ

Mântuirea prin muncă. O poveste despre Sălaşu de Sus

Păcatul cel mai mic. O poveste cu biserica romanică de la Cricău

Cum a cunoscut-o Ferenţ pe Maria. O poveste despre Chimindia

Un dar peste veacuri de la doamnele Cherepovici. Povestea bisericii de la Bârsău (în aval de iazul de decantare de la Certej)

Când eşti mic, te papă popii (Partea a II-a). Unde au dispărut bisericile de la Cinciş şi Răchitova

Când eşti mic, te papă popii (Partea I). Ce-a mai rămas din bisericuţa de la Ostrov

Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru

Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe margina unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior