Reportaj haihui. Poveste din acceleratul 1746

Drum la Bucureşti cu acceleratul 1746, care vine de la Satu Mare. În Cluj, nimeni la coadă. “Nu am la clasa I”, mă informează doamna de la casa de bilete. Asta este, iau la clasa a II-a. Deşi bănuiesc ce mă aşteaptă, că îmi amintesc de lungile drumuri către casă din vremea studenţiei. În tren, îmbulzeala clasică, mirosuri grele şi culoarul plin de romi care stau pe bagaje şi de fumători pe la uşi (semnul că nu se fumează este doar pentru fraieri, se pare).

de Camelia Jula

În compartiment, dau să mă aşez, ridic un nor de praf din banchetă, îl văd cum îşi împrăştie particulele pe mine şi ce mai prinde în cale. Nici draperia nu se prezintă mai bine, aşa că încerc să nu o ating. Mizerie cruntă pe jos, iar geamurile arată de parcă nu ar mai fi fost spălate de la facerea lor. Un peisaj clasic pentru multe dintre trenurile noastre.

Femeia din faţa mea îmi spune brusc că „îi place de ochii mei, că seamănă cu ochii la fata ei”. Nu apuc să mă mir cu voce tare de imaginea închipuită a unei fete de rom cu ochi albaştri, că femeia continuă: „Da, am doi copii, unul e rom aşa ca mine, negru la piele, dar fata e albă şi cu ochi albaştri şi păr roşu, că aşa şi-l vopseşte. Mi-a dat Dumnezeu doi copii diferiţi şi nu ştiu de ce, că nu mi-am înşelat bărbatul”, îmi explică femeia. Zic că poate a avut bunici cu pielea mai deschisă la culoare şi de aia. Femeia îmi aprobă explicaţia, bucuroasă: „Da, a avut o străbunică aşa, cu piele albă, că era română”. Mister dezlegat. Femeia trece la alt subiect. „Fata mea se vopseşte roşu la păr. Nu-mi place, da’ ei da. I-am zis să îşi facă castaniu şi cu şuviţe blonde, că e la modă. Nu vrea. Are 14 ani şi îşi face unghiile toată ziua, are unghii frumoase. A vrut la liceu, da’ eu nu o las. Acolo te pierzi de cap, te învaţă prietenii la prostii, dacă pune vreun băiat mâna pe ea? Am dat-o să repete clasa a opta, ca să nu o dau la liceu”. Întreb dacă fata a avut medie bună. „Peste 6, că nu a repetat niciodată nimic. Da’ acu am dat-o eu înapoi. I-am zis că e ca să înveţe mai bine şi să ia medie mai mare şi atunci o las, da’ am minţit-o. N-o las”.

Îi spun că tot va trebui să o lase, că doar n-o s-o ţină toată viaţa acasă. „Ba o ţin. Fac eu totul pentru ea. Nu am lăsat-o nici la tabără niciodată. Nici la privatizat nu merge, să cumpere ceva. Eu merg. Şi dacă am ceva pe foc şi ea vrea un suc sau băiatul o ciocolată, opresc focul şi mă duc eu. Dacă păţeşte ceva când trece drumul? Dacă e să plece, să se mărite cu unul cu bani. Care să nu tragă prea tare de ea, să o ţină bine, că merită”. Povestea cu lăsatul fetei la liceu se întinde, mai intră în conversaţie şi alţii de prin compartiment, se invocă argumentul accesului la educaţie, să aibă şi fata poate o viaţă mai bună, o şansă, cine ştie, cu diploma de liceu te mai angajezi etc. Dar femeia aduce argumentul suprem, pentru ea: „La noi e mare ruşine să nu te măriţi virgină. Dacă merge la liceu şi nu mai e virgină, atunci eu trag ruşinea pentru asta, că nu am ştiut să o cresc”. Cerc închis, fata de rom cu piele albă nu va merge niciodată la liceu, ca să nu facă sex.

Mahalaua conectată la Internet

Romii din vagon, vecinii mei de compartiment, sunt dintr-o mahala din Ploieşti. Vin de la un festival de la Baia Mare. Sunt comercianţi. Bagajele uriaşe le sunt pline cu marfa pe care nu au reuşit să o vândă. Femeia se plânge cât e de greu. „Eu n-am muncit niciodată. M-a ţinut mama, apoi m-am măritat şi m-a ţinut bărbatul. Da’ pe bărbat l-au dat afară din servici şi acu’ umblăm să vindem jucării prin ţară”. Îmi explică sfătoasă că pleacă joia din Ploieşti spre te miri ce colţ al ţării şi se întorc duminica, lunea uneori. Unde mergeţi?, întreb. „Peste tot în ţară”. Pentru că timp de 15 minute m-a tot încredinţat că nu fac comerţ ilegal şi merg numai la târguri, o întreb cum află de târguri. „Din ziare şi de pe internet”, spune nonşalant femeia. „Şi de pe teletextul de la televizor. Băieţii intră pe internet, vede unde e festival, apoi dă telefon la primărie ca să verifice şi plătim locul, trimitem prin fax hârtia şi pe urmă mergem”. Explicaţia ei naturală mă lasă fără glas. Internetul, faxul, teletextul – parcă nu îşi aveau locul în mahalaua pe care mi-o tot descrisese, în culori cenuşii, viaţă grea, lipsuri etc. Schimb subiectul şi o întreb ce fel de romi sunt ei, ce meşteşuguri au, cum de trebuie să facă comerţ cu jucării (nu de ei lucrate) ca să supravieţuiască. „Nuuu suntem meşteşugari. Noi n-avem niciun meşteşug, cum sunt ăia, aurarii sau căldărarii. Noi suntem romi românizaţi”, zice femeia mândră. „Suntem ca voi, nu ştim să facem nimic, numai că suntem mai amărâţi”.

Până la Ploieşti, am aflat de la ea şi cum a fost în campaniile electorale la ei în mahala (cu concerte şi bere, cum „i-a dus” cu autobuzele la cuvântări şi la concerte, cum l-au văzut cândva pe primar (care o fi fost) coborând în mahala, pentru prima şi ultima dată, „şi dacă mai vine acuma cu pietre îl luăm”) şi cât de bine ar fi să fie capitala României la Timişoara. „Că acolo e frumos şi curat şi oameni cu bani”. Ar vrea şi locuri de muncă, doar au venit ONG-uri la ei, multe, dar toţi „le dă hârtii”, nu locuri de muncă. „Avem băieţi care e sudori, şoferi, mecanici, ştie meserie. De ce nu îi ia nimeni? Avem ospătari. Dar cine ia un rom să îl servească la masă? Tot românul are loc în faţă!”.

O precizare necesară: întâmplarea nu este foarte recentă, dar o altă călătorie cu un tren încremenit în timp mi-a amintit de această poveste din acceleratul 1746 şi de faptul că o scrisesem, ca să nu o uit. Nu i-am aflat niciodată numele femeii rome, nu s-a prezentat (de fapt, în tren, de cele mai multe ori vorbeşti cu străinii ca şi când ţi-ar fi prieteni, dar habar nu ai cum îi cheamă, nici tu nu te prezinţi); am povestit multe pe drum, mi-a descris viaţa ei şi drumurile familiei pe la târguri, pe unde vindeau diverse obiecte. La un moment dat, începusem să iau notiţe în timp ce povesteam, dar nu m-a întrebat ce fac sau de ce. De multe ori, privea în gol şi vorbea ca şi când ar fi fost singură, depănându-şi amintirile şi necazurile. Compartimentul s-a golit, la un moment dat, rămăsesem doar eu cu ea şi plasele pline de jucării, înghesuite peste tot. Nu ştiu ce s-a ales de fata ei, dar îmi închipui că a măritat-o, între timp, cu cineva care să îi poarte de grijă, aşa cum îşi dorea.