Street Delivery: Când apare un blocaj în trafic pe trotuar, jandarmii dirijează distracția

15-17 iunie 2012, strada Verona din București: câteva mii de oameni încearcă să nu se calce în picioare și nici măcar pe picioare, în cea mai mare aglomerație pietonală pe care ar putea-o vedea orașul ăsta. E deja al șaptelea an când, pe vremea asta a anului, triburile urbane se adună la livrarea de stradă, însă de data asta e mai evident ca niciodată că un traseu atât de scurt nu mai e de-ajuns. E, de altfel, și prima dată când, pe lângă schimburile spontane de jocuri, arte, muzici și păreri, apar și mesajele sau acțiunile cu miză socială și politică

 

de Andra Matzal

 

Se pare că cei care și-au petrecut adolescența la edițiile trecute ale Street Delivery au început să se implice pe bune în viața orașului. Faptul că jandarmeria a descins de câteva ori pe strada ocupată de oameni, la vânătoare de bannere ”instigatoare” și depistare de grupuri ”reacționare” nu face decât să confirme că, încet, încet, frica intră în oasele instituțiilor, chiar și la cel mai mic semn de exerciții civice.

Un bătrân invalid e luat la dans, cu tot cu cărucior cu rotile, de un tip amețit de soare și bere, în fața scenei de lângă Icoanei, pe beat-uri de dubstep. * O măicuță vine și bate la mașina de scris de la Casa Jurnalistului c-ar fi bine să avem grijă de Roșia Montană, căci e de la Dumnezeu. * Două fete plimbă grațios o pancartă despre ”Copulare, nu poluare”, iar mai încolo se pictează bannere de protest, din care nu lipsesc cauzele care i-au scos și-i vor scoate în stradă pe oameni: de la ”Democrație la firul ierbii,” la ”Suținem ICR”. * ICR-ul e, de altfel, un subiect viral de discuții la Street Delivery, iar pe cei interesați îi puteți recunoaște prin banderole albe cu logoul Institutului. * În cele trei zile, vezi o mulțime de brațe bandajate cu însemnul instituției a cărei libertate e amenințată în numele jocurilor politice, iar cei care s-au adunat la petrecerea de pietoni generalizată îl tot invocă pe Poneiul Roz în apărarea uneia dintre puținele zone de libertate: cultura. * Grafferi cocoțați pe schele care desenează conturul unui oraș distopic, ale cărui forme le poți recunoaște din drumurile zilnice, dar care s-ar putea transforma la cea mai mică neatenție în fantoma lui întunecată. În ”Bucureștiul beton”, un monstru aurit și lacom ronțăie copacii, iar cei câțiva turiști rătăciți fotografiază singura rămășiță verde a ”Parcului Natural București.”

 

 

Un tip mai alternativ vine la canapeaua-redacție a ziarului ”Trotuaru”, de unde se-aude o manea remixată. Ne face morală și se declară dezamăgit că ne găsește acolo pe noi, ”cocalarii”. Reacția nu întârzie să apară în treacăt și cineva care se pierde-n mulțime spune-n bărbie :”avem hipsteri civili printre noi.” * ”Hipsteri”, de altfel, e unul dintre cele mai circulate cuvinte, moneda de schimb identitar în marea adunare pestriță, unde eticheta trendestterilor e pasată de la o gașcă la alta. * Din când în când, se mai aude un megafon a cărui rezonanță îi trimite pe mulți cu gândul la Piața Universității, iar din el ies refrenuri de folclor protestatar, despre site-ul de cultură băgat în dubă și despre România, stat polițienesc. * Cum fumul nu prea iese fără foc, jandarmii nu se lasă prea mult așteptați și, în plină amiază vin să-i ia la bani mărunți pe cei care ”instigă la violență” și ”degradează” imaginea instituției pe care o reprezintă. ”Dom’le dubă e o metaforă!”, încearcă cineva să-i explice, dar cei în uniformă se încăpățânează:  ”dubă e o mare jignire”. Ca un scenariu demn de ”Polițist, adjectiv” – nu mai lipsea decât DEX-ul. * Sensibilitatea forțelor de ordine la ”grupări reacționare” nu se oprește aici: patrula vizitează, pe lângă standul Roșiei Montane, și pe cel al Miliției Spirituale, unde trecătorii își pot face poze cu un banner care surprinde una din scenele recent amprentate în memoria celor care și-au făcut la începutul anului mâna democratică în Piața Universității. * E „ordin de sus”, nu se știe cine a fost trâmbițașul – sau whistleblower-ul, dacă e să ne adaptăm la jargonul global.

 

 

Între timp, alte sute de oameni se bălăcesc în piscina improvizată, stau la soare în oazele de verdeață care au invadat asfaltul, dau din cap ca la un mic Woodstock, împletesc, jonglează, colorează (iar lista de activități e lungă), fără să-i bage în seamă pe musafirii în uniformă. * Undeva în Icoanei, un robot învață să meargă și, deschizând o lume paralelă hi-tech, o imprimantă 3D printează din ”spaghete” de plastic chipurile trecătorilor care se lasă scanați. * Niște tineri și-au lăsat longboardurile de-o parte și s-au suit în cărucioare cu rotile, să testeze bordurile care fac din transportul celor cu dizabilități un sport extrem. * Un taximetrist accelerează nervos pe trecerea de pietoni ticsită de oameni, ”că doar n-o să stau la stop pentru douăj’ de mii de oameni” – nu și-a ales bine momentul, pentru că cei care și-au luat strada-n primire după atâta vreme reacționează. ”Unde te crezi, frate? Chill!”.

 

Și tot așa, activiștii cu de-ale activiștilor, jurnaliștii independeți cu de-ale scrisului, feministele cu mesajele lor, hippioții cu semnul păcii în fiecare mână, romii cu problemele lor, grupurile psy cu simbolurile mistice arborate, pensionarii treziți din amorțeala turelor zilnice la piață și teleportați pe strada înviată, copiii chirăind între roata olarului și peisajul colorat de rastamani, alternativi, tocilari, hipsteri și cocalari. Toți îngrămădiți pe strada neîncăpătoare, organizată deja la rândul ei pe ”cartiere” sau ”stațiuni”, cum spunea cineva din mulțime: ”Acolo e ca la Neptun, mai mulți familiști, mai încolo ca la Vama Veche.” O societate imporvizată timp de trei zilei, care-i adună pe toți cei care, explicit și tacit, pun umărul la o altfel de lume, după skillul și orientarea fiecăruia: comunități de ONG-iști, designeri, ziariști, street artiști, muzicieni sau activiști hiperactivi, grupurile care până nu demult au fost ignorate de vizorul puterii. Acum însă, până și cuvântul ”dubă”, strigat sau afișat în public, e de-ajuns să-i mobilizeze pe jandarmi. Indiferent de opțiunile politice fiecăruia și indiferent dacă l-au votat sau pe Nicușor Dan, cei mai mulți dintre acești oameni își găsesc locul în jurul ”celor 9%”,  procentul pe care ne sprijinim în estimarea unei solidarități în jurul orașului și, prin extensie, al unei țări care a ajuns să se muleze prea mult după chipul și asemănarea lor.

 

 

Din redacția improvizată în stradă a ziarului ”Trotuaru’”, pe care Casa Jurnalistului și Think Outside the Box l-au asamblat din textele pe care pietonii le-au bătut la mașina de scris instalată lângă Biserica Anglicană, pulsul Street Delivery s-a întregistrat destul de bine, chiar și prin vrafurile de mesaje demne de ”trollii” și ”postacii” trotuarului. Oamenilor le e dor de oameni alături de care pot face diferența, indiferent între ce triburi urbane s-ar face alianțele. O singură stradă nu mai e de-ajuns, e timpul să facem loc. E timpul să scoatem cultura din dubă.