Downshifting. După doi ani

25

De Crăciun am împlinit doi ani. Doi ani de când am ales viaţa la ţară în locul celei urbanizate. Am pornit la drum cu un experiment temporar, de iarnă, botezat, simbolic, “iarna pe uliţă” (şi, în iarna cu pricina, am nimerit-o cu titulatura, chiar am avut zăpadă, spre deosebire de iarna trecută sau cea de acum). Dar lucrurile au evoluat înspre o situaţie permanentă şi mă trezesc, după doi ani, că trăiesc şi muncesc (de) la ţară. Dintr-un sat mic, pe valea Crişului Alb, din Ţara Zarandului, unde oamenii încă se minunează că poţi avea o slujbă prin internet. Dacă m-aş mai întoarce acum în agitaţia unui oraş, fie el şi unul mai mic? Sincer, nu. Chiar dacă aici căldura nu vine pe ţeavă, iar roşiile nu apar singure în grădină.

 

 

de Camelia Jula

 

V-am povestit, timp de doi ani (la început, în episoade mai dese), despre ce a însemnat regăsirea simplităţii la ţară, a tihnei, despre redescoperirea forţelor proprii prin munca în grădină şi într-o gospodărie care trebuie îngrijită şi chiar puţin adaptată nevoilor de confort cu care, vrând – nevrând, ne obişnuim odată cu evoluţia societăţii şi mai ales dacă locuim o vreme îndelungată la oraş. V-am povestit despre redescoperirea gusturilor şi despre satisfacţia de a avea pe masă hrană cultivată cu mâinile proprii, despre mâncare sănătoasă, despre oameni a căror viaţă se identifică cu pământul pe care îl lucrează şi cu animalele de care au grijă. V-am povestit şi despre dezavantajele vieţii la sat, comparativ cu cea de la oraş (dezavantaje care, desigur, depind de perspectiva din care privim lucrurile), despre costuri de întreţinere, despre posibilul viitor al unui copil de downshifter, în privinţa şcolii, mai cu seamă şi v-am povestit şi despre alţi downshifteri care şi-au regândit şi reorganizat viaţa pentru a trăi în mijlocul naturii. Între timp, un alt membru al echipei TOTB, Andra Matzal, s-a mutat din Bucureşti într-o zonă rurală (e drept, nu atât de departe ca mine) şi a început propriul ei jurnal de downshifter, cu peripeţii pe care, mărturisesc, şi eu abia aştept să le citesc.

Dacă anul trecut a fost unul de (re)descoperire şi (re)învăţare, anul acesta, al doilea, a mers aproape de la sine. Anumite activităţi nu se schimbă, dar pot fi îmbunătăţite – şi m-am bucurat să văd că am tras poveţele necesare şi le-am pus în practică. Iar când lucrurile merg bine, faci planuri noi şi proiecte de viitor. Aşa am ajuns să ne gândim la cultivarea de plante medicinale, la a planta o livadă pe dealul din spatele casei (am pornit anul acesta cu câţiva piersici, la anul punem nuci, mai sus de ei) şi am învăţat cum să desluşim sistemul de plăţi pentru agricultură, de la plăţile pentru deţinerea de teren şi munca acestuia până la cele posibile în virtutea unor proiecte de dezvoltare a unei afaceri agricole. Anul acesta, trei tineri din satul în care locuiesc au primit aprobarea finanţării pe proiecte agricole (sere cu legume, fermă de porci şi fermă de vaci). În ciuda poticnelilor sistemului, a cerinţelor de multe ori absurde, dar cărora li te conformezi, dacă vrei să obţii ceva, în ciuda drumurilor pe care le ai de făcut între autorităţi, mai cu câr, mai cu mâr, dar sistemul poate funcţiona. Desigur, dacă ai numai câteva bucăţi de pământ, nu te vei îmbogăţi din banii primiţi ca subvenţie de la APIA, dar este un ajutor binevenit. Iar ca mic producător nici nu ai nevoie de foarte mult teren în lucru, ai nevoie de o idee bună, aplicabilă locului în care trăieşti şi consecvenţă în a o pune în practică.

După doi ani, am ajuns să cunosc suficient de bine viaţa satului, cu ritualurile şi telenovelele sale, cu obiceiuri venite din negura vremii şi proverbe despre care nimeni nu mai ştie de unde s-au născut. Mai arhaici în multe privinţe, mai ales când vine vorba de mentalitate (la anumite aspecte, cum ar fi religia, relaţiile dintre sexe, rolurile în familie etc.), oamenii de la ţară te pot surprinde, însă, uneori, cu o vorbă înţeleaptă şi simplă sau cu atitudini mult mai deschise decât te-ai aştepta. Da, sunt lucruri care funcţionează, aici, după reguli nescrise şi pe care nimeni nu s-a gândit să le schimbe. Vă dau un exemplu: în satul nostru, fetele nu merg la colindat. Nu se primeau fete la colindat, nu era un obicei care să fie adresat fetelor. Anul trecut, însă, în ziua de ajun, am fost – trei fete – cu colindul (pe la neamuri, nu la tot satul) şi, anul acesta, cele două adolescente cu care am format trupa, acum un an, au mers singure la aproape tot satul, fiind nu doar bine primite, ci şi aşteptate de oameni, rude sau nu. Un alt exemplu: oamenii de la ţară nu îşi sterilizează pisicile sau căţeii, iar când se nasc pui, au prostul obicei de a-i arunca, dacă nu doresc să îi păstreze, în vale, să se înece. Acum trei ani, am scos din vale patru astfel de pui de pisică, abia născuţi, din care numai unul a supravieţuit, în cele din urmă. Este o pisică mare şi frumoasă, afectuoasă şi deşteaptă, care, de anul trecut, are şi o fiică (singura supravieţuitoare a unei naşteri dificile). În total, am trei pisici şi am ales să le sterilizez, iar, acum, mă trezesc cu vecini care vin să mă întrebe cât costă o sterilizare şi unde se poate face, pentru că le este milă să arunce puii, dar nici nu vor crescătorie de pisici sau de căţei în bătătură.

În ritmul lui, satul evoluează. Preia de la oraş şi bune, şi mai puţin bune. Adolescenţi cu  iPhone, ascultând muzică în căşti sau fără căşti, găseşti şi aici. Dependenţa de oraş există, pentru că nimeni nu mai foloseşte hârtie de ziar la toaletă, ci merge la supermarket sau la alimentară şi cumpără hârtie igienică. Nimeni nu mai face săpun de casă (sodă), ci merge şi cumpără detergent, în funcţie de reclama tv care i-a plăcut mai mult. V-am mai vorbit despre inversarea valorilor (cum orăşenii caută produse naturale, de la ţară, pe care sunt dispuşi să plătească chiar suprapreţ, iar sătenii se umflă de sucuri carbogazoase, chipsuri şi apă plată la pet) şi, din păcate, rămâne un fenomen constant. De fapt, în creştere, dacă stau să mă uit la casele unor vecini, împodobite în stil american cu beculeţe colorate, cât mai multe şi mai vizibile de la distanţă. Sau la maşinile tot mai noi care apar prin curţile oamenilor. Însă pervertirea nu va fi niciodată totală, aceasta este impresia mea. Satul va opune rezistenţă influenţei oraşului, în anumite privinţe; va lua ceea ce i se va părea „cool” de la oraş şi îl va adapta, dar va rămâne fidel unor tradiţii seculare, pe care nu este dornic să le schimbe (chiar dacă unele ar putea fi măcar puţin modificate). Iar oamenii de aici vor lua ce le va fi de folos de la ambele lumi, menţinând un echilibru interesant, care va face, poate, obiectul unor studii antropologice extinse, cândva.

M-am bucurat să găsesc, în acest an, alţi downshifteri care au ales să părăsească oraşele ori să combine munca în oraş cu viaţa la ţară. Mai am exemple şi pentru anul care vine, despre care vă voi povesti pe rând, în alte episoade ale serialului despre oameni care şi-au schimbat viaţa (unii chiar cu 180 de grade). Iar, în ceea ce mă priveşte, aşa cum am spus şi la început, nu m-aş mai întoarce să trăiesc definitiv într-un oraş, fie el şi mai mic, ci cred că voi rămâne mereu o iubitoare a spaţiului deschis, liber, a aerului curat şi a muncii fizice care, deşi îmi rupe spatele uneori, mă face să mă simt minunat. Şi pentru că, deşi ne ferim să recunoaştem, ne plac poveştile cu parfum de final fericit, vă mai spun şi că am găsit (e drept că la 100 de kilometri distanţă, în Ţara Haţegului) un om aşa ca mine, care a ales să trăiască la ţară, deşi lucrează într-un oraş, să întreţină o gospodărie, o grădină, să îşi construiască singur stupi, să înveţe să lucreze cu albinele, care iubeşte muntele, munca cu mâinile, animalele şi mâncarea bună, sănătoasă. Şi acum gândim planurile de viitor în doi, chiar dacă facem naveta, la fiecare final de săptămână, când unul, când altul, câte 200 de kilometri dus-întors, între „ţara” unuia şi „ţara” celuilalt.

 

Puteţi citi şi:

Downshifting. Anul 2

Downshifting. După 365 de zile

Vremea recoltelor. Când roşiile au gust de roşii

Mamă, mai e mult până în vârful dealului?

Sfârşit de iarnă pe uliţă: primăvara, deodată

Iarna pe uliţă: doi pe faţă, doi pe dos

Iarna pe uliţă: grătar în zăpadă

Iarna pe uliţă. Când te trezeşti la 11 grade, faci bilanţuri ca să nu răcească mintea

Iarna pe Jieţ. Poveşti albe de pe stânci

Iarna pe uliţă: “Da’ aveţi farfurie sau vreţi de la noi?”

Iarna pe uliţă: chiar a venit

Iarna pe uliţă: Matematica întreţinerii – încălzirea

Iarna pe uliţă: sărbătorile se pun în cui. Urmează răsadniţele

Experimentul “iarna pe uliţă”


25 de comentarii

  1. Pentru mine in 99% din cazuri… taranul roman e prea prost ca sa poata imbunatatii viata de la tara si prea orgolios sa accepte ajutor. Toate astea le-am vazut pe propria piele, muncind ani de zile in astfel de medii. Poate suna frumos linistea de la tara, viata aia model in care iti cultivi toate produsele, in care nu te deranjeaza poluarea masinilor… dar pentru mine oricate chestii nasoale ai avea la oras, niciodata nu pot fi inlocuite cu prostia de la tara… prostie fara limite sa-i spunem. PS: Cand te gandesti ca am fost prin sate cat de cat rasarite… fata de ce am vazut asa prin trecere… in alte zone!

    • am uitat de educatia copiilor… aici intervine cel mai important factor, sub nici o forma nu merita sacrificata educatia copilor pentru nimic in lume, iar in mediu rural… nu se face scoala, tot ce tine de scoala e o gluma proasta acolo!!!

    • Domnul Vasilica, bineinteles ca noi cei de la tara ne simtim jigniti. Poate ne dati ceva exemple, sa nu ne simtim chiar asa. Taranul e mai putin cultivat, dar pana la prost mai e mult. E adaptat mediului de la tara, unde se descurca foarte bine. Ca ex, un tanar firav de la oras se face de ras daca vine la tara. Oamenii rad de el cand mai vine pe la muncile agricole pt ca nu se descurca deloc. Pentru ei, o asemenea persoana e hopeless. Fiecare e adaptat locului unde se afla, dar sa faci pe cineva prost, e ignorata.

      Traiesc la tara de 23 de ani (am 30) si am studiat la Cluj vreo 10 ani, dar nu mi-a trecut prin cap asa ceva niciodata.
      Cei de la tara sunt mult mai simtiti, cel putin aici in Maramures, pe cand la oras, intalnesti un alt tip de prostie, nu cea fudula ca la tara, ci una ingamfata. In scoala generala am ajuns sa nu fiu salutat pe strada de colegii de clasa pt ca eram de la tara. Niste corigenti pierde vara s-au crezut mai cu mot pt ca sunt de la oras. Raspunsul la salutul meu de “servus” a fost “ce-i ma tarane”

      • … problema este cea ridicata de mine, e normal sa se simta mereu cei care nu fac parte din catergoria amintita. Nu am jignit pe nimeni, n-am facut prost pe nimeni… doar am ridicat una din cele mai dureroase probleme ale societatii rurale din Romania. Daca v-ati nascut la tara, nu inseamna ca sunteti fara speranta, ca sunteti prost sau alte prostii, dar daca va uitati in jurul dumneavoastra automat va dati seama ca nu am vb degeaba, ca niciodata un om deschis la minte nu poate sa acopere alti 10 care nu stiu bine cum ii cheama(sa nu le zic prosti). Problema cand minti e sa nu ajungi sa te minti pe tine, atunci e grav de tot… iar mediul rural din Romania e atat de jos, incat nu se poate resuscita cu una, cu doua…

  2. Downshiftingu’ asta e frumos si toate cele, da’ tre’ sa ai de unde sa vii down. Adica, mai pe romaneste, faci banu’ gros si-ti usuci ochii in fata monitorului, te transformi intr-un corporatist uscat pe dinauntru ani buni din viata, pui banu’ deoparte, iar apoi vii sa impui creierii lumii cu noua ta filosofie de viata si cat de bine traiesti in armonie cu natura.

    Dar, ma rog, corporatistii si mamicile sunt cele mai rele specii de oameni inventate vreodata. Prin coparatie cu ei, pana si politicienii si traficantii de droguri sunt mai simpatici.

    • Nu este neaparat nevoie sa fie asa. Eu nu am lucrat in sistem corporatist inainte sa fac acest pas, ci intr-un alt fel de sistem, cu bunele si relele sale, nu am facut bani multi, de fapt, nu aveam nimic pus deoparte cand am ales sa vin la tara. Aveam doar unde sa vin, atat. Casa bunicilor. Nu sunt nici mamica, deocamdata, asa ca decizia mea de a veni la tara nu a fost motivata de ceva de genul “sa aiba copiii aer curat”, dupa modelul americanilor care se muta din centrul metropolei in suburbii. Sunt si oameni care fac economii si apoi incep o afacere la tara, poate nu neaparat lucrand in sistemul uscat corporatist inainte, dar reusesc sa faca asta. Sunt si oameni care aleg viata la tara pentru ca, pur si simplu, realizeaza ca asta isi doresc si asta li se potriveste. Eu ma inscriu in aceasta categorie.

  3. … sau poate ca speciile pe care le-ai mentionat se transforma. Downshiftingul e un “level up” daca stai bine sa te gindesti. Vezi si tendintele din moda sau muzica de a te intoarce, ciclic, la origini. La fel si cu viata in general, unii corporatisti pun botul la modelul occidental, altii se intorc la origini. Nu vad cine incearca sa impuna ceva aici. Si eu traiesc la oras, intotdeauna am fost dezgustat de oras, iar acum telul nostru ca familie e sa ne intoarcem la origini intr-un stil care nici sa nu presupuna decit acea liniste interioara pe care ti-o aduce independenta de cele materiale si posibilitatea de a aloca cit mai mult timp familiei si sufletului tau.

  4. Nu, nu-i asa. Nu folosesc termenul de “laptop” nici de “calculator personal portabil”. Pe aici, la mine, se foloseste un altul, dar nu acesta este subiectul. Faptul ca nu exista, înca (?), un echivalent pentru acest cuvânt, nu înseamna ca trebuie sa ne simtim obligati sa folosim termeni al caror sens scapa majoritatii. De ce ar trebui ca acest cuvânt sa aiba, ca echivalent, tot unul sau doar unul ? Frumusetea unei limbi sta tocmai în posibilitatea de a exprima lucrurile si sentimentele altfel decât printr-un singur cuvânt. La ce bun sa scriem poeme întregi atunci când un simplu “dragoste”, sau “iubire”, ajunge ?

    • Nu am ales sa il folosesc din obligatie, ci pentru ca este mai simplu de pus intr-un titlu, intr-o fraza, mai scurt si mai cuprinzator. Am explicat sensul lui intr-un alt articol si nu mi-am propus sa reiau explicatia de fiecare data. Dar, in spiritul limbii romane, promit sa ma gandesc la a exprima, pentru anul al treilea al vietuirii mele la tara, acest concept intr-o forma autohtona.

  5. Eu nu prea inteleg ce cauta unii oameni pe totb. Taranii sunt prosti? Mamicile sunt mai rele decat traficantii de droguri? Citesti si te crucesti. Si astfel de oameni vorbesc despre educatie, despre valori, armonie cu natura si alte d-astea. Bre, back to school, chiar daca acasa. Primii 7 ani sunt foarte importanti:-)
    Camelia, felicitari! Nu te speria de ideea unui copil crescut la sat. Oricum, nu trebuie sa privesti mutatul la tara ca o presiune de a ramane la tara. Cat despre educatia acasa, sa-ti zic doua vorbe:
    1. Socializarea atat de des mentionata este o iluzie. Copiii intalnesc “o gasca” de alti copii de varsta lor, cu preocupari comune induse de gloata, pe scurt, nimic din viata reala, dar mai ales nimic creativ. O mazga care anihileaza mare parte din personalitatea copilului. Americanii sunt cei care au inceput sa defineasca desfiintarea acestui mit. Scoala Montessori are grupe de copii cu varste diferite, de exemplu.
    2. Nu ramanem cu mai nimic din scoala romaneasca. Profesorul Florin Colceag (poti cauta pe net Scoala Aristotel) explica intr-un interviu recent ca ramanem cu 5% din ceea ce invatam in sistemul actual de stat. E ca si cand 95 de zile din 100 copilul tau se duce intr-un abator fara ghid. O scoala fara experimente, fara implicarea activa a copilului, fara grupe de lucru, o scoala bazata pe competitie, pe comentarii si formule invatate “pe de rost”, nu-i o scoala care sa lipseasca unui copil crescut la sat sau aiurea. Dimpotriva!
    Succes!

    • Legat de scoala gresesti foarte tare, chiar daca ramane cu 5%, conteaza foarte mult anturajul din clasa/scoala. Eu personal, poate am ramas cum mai putin de 5% din ce am invatat la scoala, dar avand o clasa foarte buna la invatatura, automat toate activitatiile de la scoala sau din afara ei erau mult mai educative si totodata mult mai interesante, iar asta conteaza cel mai mult. Atat timp cat n-ai voie sa iti ti copilul acasa, e aberant sa sustii ca e totuna unde face scoala… nu vreau sa cred ca cineva poate gandii asa!

    • Tocmai am vazut un film in care un ,,veteran ,, al vietii la tara ii spune unui orasean, aratandu-i degetul aratator ca esenta vietii este un singur lucru, numai unul.Intrebat care este acesta a raspuns ca fiecare trebuie sa-l gaseasca pe al lui.Deci dragilor sa avem toleranta pentru esenta vietii fiecaruia dintre noi.

  6. Ai voie sa-ti tii copilul acasa, nu mai suntem in comunism. Exista si in Romania, chiar daca firava, o comunitate de parinti care au ales educarea copiilor in afara scolii. Cat despre anturaj…ma opresc in a face doar o mica comparatie: e ca si cand ai face dragoste toata viata cu persoane alese de altii, care “alti” nu-ti vor mai niciodata binele:-)

    • legal nu ai voie sa-l ti acasa, ca poti sa o faci asta e alta treaba… e ceva firesc intr-o tara in care poti face ce vrei tu daca ai bani si te descurci.

  7. Copiii mi-i educ cum doresc, fiind copiii mei, iar statul poate să-şi dea foc dacă nu e de acord. Când copii pot decide cum vor să fie educaţi, n-au decât să aleagă, doar e viaţa lor. La fel aleg şi protestanţii când şi dacă vor să se boteze. N-aveţi decât să trăiţi cum vreţi şi să vă educaţi copii cum doriţi. Eu unul ştiu că nu îi voi da o o şcoală publică în sistemul actual. Şcoală privată, poate. Pentru că atâta timp cît banii-s la mine am un cuvânt greu de spus.

  8. vreau pe cineva sa vina sa locuiasca cu mine la sat,jud arad linga savirsin,cineva care sa aiba si ceva resurse banesti sau sa stie sa faca bani pe net sa ma invete si pe mine,tel 0722503030

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger