Joia este zi de târg la Brad. Piaţa devine mai aglomerată decât de obicei. Autobuzele sunt înţesate. Dacă mergi cu maşina, abia te strecori. Loc de parcare, cam greu de găsit. Străzile au rămas la fel de înguste ca pe vremea când numai căruţe mergeau pe ele. Într-un capăt al oraşului, se face piaţă cu “de toate altele decât alimente”. Haine de import China. Turcia. Second-hand-uri. Papuci ieftini. Piuliţe, şuruburi, şaibe, termopane, covoare, jucării. Pocnitori, telefoane mobile, biciclete, antichităţi, vechituri.
Femei la târg. Pictură de Paul Sima
de Camelia Jula
Cărţi de joc, remi, table, lacăte, chei, puşculiţe, cleşti de haine, scule, nasturi, cleme, perdele. Piese de schimb pentru te-miri-ce. Bijuterii spoite cu argint sau aur. Dincoace, la piaţa de alimente, nănuţele cu baticuri pe cap trag de client în toate direcţiile. Hai la mine, că-ţi dau mai ieftin, hai la mine, că am brânză proaspătă, hai la mine că-ţi dau şi brânză, şi smântână, hai că am ouă abia scoase de sub găină. Şi dacă te mai târguieşti puţin, sigur lasă la preţ. “Doară nu vreau să mă întorc cu marfa acasă!”.
Nucile au avut căutare în sezonul rece, dar au şi acum, de când a dat căldura. Doar că acum nu prea mai sunt. Cine a avut, le-a vândut. Anul trecut, mai multe zone din regiune au fost muşcate de îngheţ la începutul lunii mai şi au rămas fără fructe. Deloc. Şi cum atâtea prăjituri cer nucă, vecinii din judeţul Arad au făcut bani frumoşi cu nucile lor aici. Tot din Arad veneau, în aprilie şi mai, tantile cu răsaduri. Ţelină, vinete, ardei de tot felul, roşii de mai multe soiuri, gulii, sfeclă roşie, orice îţi doreai prin grădină. „Îs crescute natural, afară, nu de seră. Vreţi soi românesc sau bulgăresc sau unguresc?”. Aveau de toate, dar mai ales româneşti, totuşi. „Nu mă lasă inima, domnişoară, să pun din alea străine. Tăt ale noastre îs mai bune. Şi nu le-am stropit cu nimica, să ştiţi!”. Bucăţi de cartone rupte din diverse ambalaje serveau drept înştiinţare în dreptul fiecărui buchet de răsaduri: roşii Aurora, ardei gras, ardei iute şi restul grădinii. Scrise cu marker negru, apăsat. Curentul le mai zbura de pe mesele de piatră, tantile le adunau de pe jos şi le împingeau mai vârtos între frunze şi rădăcini cu pământ. Înveleau „marfa” în pagini de reviste glossy sau în ziare (deloc vechi, am remarcat). „Altceva nu mai doriţi? Am şi varză, mai şi nişte arpagic, uite, de ceapă roşie…?”. Mulţumesc, avem din astea, am pus deja. „No binie, binie, sănătate, atunci, să dea Domnu’ să iasă!”. Superstiţia regională (sau poate o fi naţională?) zice să nu dai şi să nu primeşti răsadurile direct din mână. Nu se prind dacă schimbul este făcut direct. Aşa că fiecare tanti care mi-a vândut sau dat vreun răsad l-a pus pe masa de piatră sau pe jos în faţa mea, să mi-l iau singură. Aşa e obiceiul.
Târg de pe vremuri
La lactate, joia este îngrămădeală mare. Găseşti orice fel de caş sau brânză, smântână după gust, lapte la tot pasul, de vacă, de bivoliţă (mai rar, în ultimii ani), de capră. De după bucăţile de caş se mai iţeşte câte o slănină afumată exact atât cât trebuie. Mândre de produsele lor şi dornice să vândă, tantile venite cu târgaş de prin toate colţurile zonei îţi dau să guşti din orice vrei. Şi din ce nu vrei. Şi nu o bucăţică mică pe vârful cuţitului. Taie ditai bucata, să simţi cu adevărat ce mănânci. „Haidaţi, luaţi şi cu puţină slăninuţă, să vedeţi ce bun îi! Mai puneţi acasă nişte ceapă, că aşa se mănâncă la ţară!”. Ouăle, fără ştampile sau alte însemne, sunt puse cât mai la vedere. De raţă, de curcă, de găină. Nestresate! Glumeţe, tantile mai şi strigă, din când în când: „Haide la ouă nestresate!”. Da’ ştiţi de ce le spune stresate? „Api, am auzit şi noi la televizor, la ştiri. Că ouăle din magazine îs de la găini stresate că nu au spaţiu, cresc una peste alta. Api ale noaste au tătă curtea la dispoziţie, ce să le streseze? Deci ouăle îs sănătoase!”. „Şi slănina e de la porci nestresaţi”, râde vecina de tarabă. Laptele de la vaci nestresate şi tot aşa. În secţiunea legumelor, agitaţia e şi mai mare. Pentru că şi concurenţa este. Aici, producătorii încearcă să îşi atragă clienţii cu roşii nestropite, roşii româneşti, roşii de grădină, roşii de Oltenia, roşii de Arad. Cu morcovi tineri, ceapă verde, ridichi de grădină, castraveţi româneşti. O roşie de import să vrei şi nimeni nu mai zice că ar avea aşa ceva în piaţă. Te duci la supermarket dacă vrei roşii de Italia. Ba se mai şi supără oamenii care vând la tarabe, că îi jigneşti cu întrebări din astea. Cireşele s-au vândut ultima dată cu 10 lei kilogramul, dacă luai măcar cinci kilograme, aşa, pentru dulceaţă. Nu prea s-au făcut pe zonă, aşa că legea preţurilor la dulcile fructe ale lunii iunie au făcut-o cei veniţi mai de la sud, încărcaţi cu moacre negre de coapte. Ca de obicei, sloganul de vânzare a fost: „Fără carne, cireşe fără carne!”. Dar de stropite, cu ce sunt stropite? „Da’ noi credeţi că ştim? Le aducem şi noi de la alţii. Cu ce le-or fi stropit, ei ştiu”, vorbeşte iute un tinerel întreprinzător. Nu el e producătorul, el doar vinde ce primeşte.
Cum arătau covoarele din alt secol, vândute la târgurile din alt secol
Sezonul pepenilor a umplut piaţa de mirosuri aromate şi viespile aferente. O puştoaică de vreo 15 – 16 ani (deşi putea să aibă şi 14) sare în ochi, printre ceilalţi vânzători. Pepenii ei sunt de la Dăbuleni. Dacă luăm mai multe produse de la ea, ne face reducere la final. Cireşe, pepene galben, lubeniţă, caise – per total, cam 15% vine reducerea. „Dăm dop la lubeniţă?”. Nu, că apoi curge în portbagaj, las-o fără dop, că sună a coaptă. „Îi coaptă, domnişoară, uitaţi cum se aude dacă o ciocănim! Vă dau alta gratis mâine dacă veniţi cu asta necoaptă înapoi”. Am mâncat-o, că era coaptă bine. Şi dulce. Pe o laterală a pieţei, nările se umplu de miros de mici şi frigărui la grătar. La botul calului, lumea stă să mănânce câte o porţie (sau mai multe), cu pâine şi muştar şi să îşi ude gâtul cu o bere. Micii au invadat grătarele din piaţă în ultimii ani. Până nu demult, vişlele (virşli) erau hrana precupeţilor şi a clienţilor sosiţi la târguieli. Un fel de cârnaţi de casă subţiri, din carne de capră şi oaie, în amestec, cu condimente naturale şi boia de ardei (care le dă culoarea roşiatică). Se opăresc în apă clocotită şi se servesc calde, cu muştar. Se pot frige pe grătar, înţepate puţin, să lase zeamă. Asta era mâncarea tradiţională la târg. Acum, micii sunt la modă, însoţiţi de tradiţională muzică populară a zonei. Vişlele ţi le cumperi şi ţi le faci acasă, dacă ai poftă de aşa ceva. Ascunşi de căldură sub umbrele decolorate, pe scaune şi la mese de plastic, după mici şi bere, oamenii se pun la discutat politică. „Ce spui, mă, îl dau ăştia jos pe Băsescu?”; „Moşule, noi îl dăm jos sau nu pe Băsescu, că noi suntem poporul, de aia îi zice referendum, că se referă la popor!”. Explicaţia mai tânărului comesean nu îl satisface complet pe baci. Ia o gură de bere, cugetă puţin, apoi dă verdictul: „O fi la popor, cum zici mata, da’ în ţara asta aşa îi, că noi, poporul, votăm cu cine vrem şi ei când numără iese cine vor ei!”.
Cam aşa arată modul de expunere şi prin târgurile de la noi
În piaţa de haine şi alte lucruri, cei mai vocali sunt ţiganii. Experţi în a vinde orice, au totul înşirat la vedere: de la lenjerie intimă (sutiene second-hand) la pantaloni, costume sau fuste. Toată gama. Kitschul domneşte. Maldăre de haine prin care poţi scotoci după ceva ce să îţi placă. Mese cu zeci de modele vechi de telefoane mobile. Roţi de biciclete. Ciocan. Patent. Şurubelniţă. Ai venit cu ceva stricat, se repară pe loc, dacă se poate şi vânzătorul are piesele necesare. Nu vrei vechituri? Foarte bine, colecţiile made in China sau Turkey te aşteaptă la tarabe ceva mai arătoase şi poziţionate opus faţă de grămezile de second-hand-uri sau mesele cu piuliţe şi pocnitori. Copii gălăgioşi îşi trag mamele sau bunicile de mânecă, dornici să probeze şi aia, şi aia, şi ailaltă, în vreme ce părinţii numără grijuliu banii de prin buzunare. La piaţa asta se vine pentru cumpărături ieftine şi necesare. Dacă nu găseşti ceva în oraş (sau găseşti prea scump), vii joia la târg. Nu neapărat cu pretenţii de calitate la tine, dar uneori un lucruşor cumpărat în regim second poate avea viaţă lungă. Asta filosofează pe aleea dintre tarabe două mămici cu pruncii scurgându-se după jucăriile sclipitoare înşirate pe nişte mese. Târgul ăsta este şi prilej de socializare. Oamenii îşi dau întâlnire aici sau se văd pur şi simplu. Ce-ai mai făcut, ce cumperi, ce fac ai tăi, ce vrăji a mai făcut primarul, cine ce a mai plagiat, mergi la referendum?
Brânza de vacă (sămătişă), la mare căutare în zonă
În autogară (dacă n-ai încotro şi mergi cu autobuzul spre casă ori dacă vrei să faci un mic experiment social) ai prilejul să asculţi câte-n lună şi în stele. După sezon. Cine ce a pus în grădină. Cine cu ce stropeşte. Cine ce îngrăşământ a dat pământului. Inundaţii, dacă au fost, pe unde au fost. Dacă s-a rupt vreun pod. Cine s-a mai măritat, cine a murit. Cum a fost iernatul oilor. Cu cât se vând viţeii. Cât au costat porcii la târgul de animale de la Hălmagiu. Cât e de cald şi nu se mai gată canicula asta. E scump biletul la autobuz, da’ ce să-i faci, dacă nu ai cu cu altceva să vii? O tanti cu dinţi de aur în gură îşi caută noră, soţie pentru fiul ei cel mic. „E harnic şi munceşte mult şi avem avere. Îi trebuie o fată tânără şi faină, aşa, că şi el îi fain. Nu vreţi să vă măritaţi?”. Da’ de unde ştiţi că nu sunt deja măritată? „Api, nu aveţi verighetă pe deget, că m-am uitat”. Încerc să o conving că nu sunt ceea ce, în concepţia de pe aici, s-ar numi „bună de nevastă”: mănânc numai ierburi, nu gătesc, când mă ia dorul de ducă, mă duc. Tanti cântăreşte contra-argumentele. „Apăi, de gătit înveţi matale, că nu-i aşa greu. Şi dacă vrei să te duci, te lăsăm să te duci, numa’ să vii ’napoi”. Într-un final, discuţia se mută la mirajul internetului. Mă întreabă dacă nu pot să îi găsesc şi ei un bărbat, aşa, pe internet, că a auzit că se practică. Ar vrea unul cam la 60 de ani şi fără copii, că are ea trei feciori, nu-i mai trebuie şi alţii! Îmi lasă numărul de telefon, dacă îi găsesc bărbat, să o sun. Şi să mă duc pe la ei, mai sus de Câmpeni, să îi cunosc băiatul. Poate mă răzgândesc.
Nu mai vine nimeni la târg în costum popular, acum…
Joile petrecute pe la piaţă sunt pline de descoperiri. Nu cumpărăturile mă aduc aici, ci oamenii. Peisajul uman făcut din mici petice colorate, împletite în agitata ţesătură a târgului. Experimentarea lui este o nuvelă desfăşurată pe viu; oboseala, frigul sau căldura, îmbrâncelile inerente, lipsa locului de parcare, aglomeraţia din autobuz (când ăsta a fost mijlocul de transport), nimic nu mai contează. Pentru că aici sunt detalii şi întâmplări care arată că, dincolo de crize televizate, lumea mică se mişcă în ritmul ei, chiar dacă îşi cumpără tricouri second-hand şi papuci „made in… wherever”. Că dorinţa de vată pe băţ a copiilor pune punct dilemelor politice între taţi. Că tot se mai schimbă reţete în timpul probării pe pietriş a unei perechi de pantofi. Că branduri de renume din lumea modei pot zăcea confortabil laolaltă cu vechituri prăfuite de timp. Că avem nevoie, din când în când, de o zi haihui printre tarabe.
Surse foto: Romania.ici, Arhivafoto.ro, Galeriaquadro.ro, Lalaworld.net, Wikipedia