Am întâlnit și vecini fericiți

8

Chiar acum când scriu, Sofia, o fetiță de nouă ani, a venit la masa din curte cu o revistă de construcții din care citește silabisit despre betonul armat. Sub umbrarul de vizavi, musafirii doamnei Silvia, care-i sărbătoresc cei 77 de ani, discută aprins despre mentalități securiste. De 11 ani, de când am început să locuiesc cu chirie, am învățat că atunci când îmi caut o casă, mai importanți decât culoarea mobilei sau dimensiunea bucătăriei sunt vecinii.

DSCN0505

de Andra Matzal

Am locuit în cămin, într-un zgomotos schimb perpetuu de cărți sau cratițe, în blocuri de la marginea Bucureștiului, unde noaptea ascultam muzica apei trase la WC-urile celorlalți, în camere înghesuite, decodificând șoaptele nocturne ale amantelor , sau în buricul târgului, printre bătrâni cu urechile ciulite, pasionați de grabnice turnătorii paranoice la administrație. De un an însă, prin gustul  unei conviețuiri zen cu oameni care uită de diferențele lor când au grijă de cele vreo zece pisici tolănite prin curte.

Drumul până la insula asta n-a fost nici scurt, nici simplu. Obiceiul bătutului în calorifer, pe care l-am învățat din copilărie, l-am întâlnit apoi în multe cartiere bucureștene, mai ales în Drumul Taberei, unde vârstnicii deprinseseră o adevărată artă a semnalelor  ”morse” transmise prin țeavă.  În apartamentul de pe Râul Doamnei, împărțit cu două prietene, am ajuns printr-o proprietară trecută de 50 de ani, care venea o dată pe lună să-și încaseze banii. După vizita la vecine, care-i raportau exact câte fete și câți băieți ne treceau pragul, doamna se închidea în dormitor, spunând că trebuie să se roage la Dumnezeu. Ieșea după câteva ore, cu ochii roșii de emoție, iar dacă trăgeai cu ochiul în urma ei, vedeai și cele două peturi de bere care o asistaseră în timpul extazului mistic. Într-una din zile, doamna se întoarce de la piață și ne așază pe toate trei la masă, cu aerul unei confesiuni vitale iminente. În jurul farfuriilor cu mici, așază două legături de morcovi zdraveni și ne privește galeș: ”Fetelor, să știți de la mine, de bărbați ai și n-ai nevoie-n viață. Cel mai bine, fetelor, e să-ți iei niște morcovi buni de la piață și să-ți faci treaba cu ei.”

N-am testat trucul cu satisfacția organică, procurată pe filieră țărănească, iar la scurtă vreme am lăsat viața de bloc pe viața de casă, undeva lângă Hala Traian, unde împărțeam bucătăria și baia cu trei prieteni și un proprietar cu fiul lui hip-hoper. Dar împărțeam și strada cu toate familiile numeroase care întindeau grătarele pe trotuar și dădeau manelele la maxim, într-o bulă care făcea ca timpul să pară derizoriu. În vreme ce-mi pregăteam teza de licență și mă pierdeam cu ochii pe fereastră, dădeam inevitabil de cușca în care vecinul își ținea porumbeii, precursori ai unor ciclice ciulamale din care-și răsfăța familionul. Am declanșat operațiunea de salvare când în cușcă a apărut un guguștiuc singuratic, urmărit pas cu pas de dinafara gardului de sârmă de partenera lui înaripată, o priveliște sfâșietoare ca-ntr-un lagăr miniatural. N-am reușit să slavez pasărea, fiindcă dobermanul insomniac jurase, pesemne, cu viața că va apăra prada. N-am plecat de la Traian nici de dorul guguștiucului, nici pentru tămbălăul continuu și nici pentru hip-hopul creștin care bubuia pereții vechi. Am plecat la câteva zile după ce, mergând în toiul nopții la baie, am dat nas în nas cu amanta proprietarului, cu ochii mari și suflarea tăiată, fugărită prin holurile labirintice de bărbatul ei ocazional, înarmat cu un cuțit.

Au urmat o serie de blocuri cu banale bătăi în calorifer și obsesia muzicii date mai încet, de parcă pofta de a asculta sunete armonioase s-ar disipa odată cu vârsta, m-am învățat cu o intimă cunoaștere a tuturor bioritmurilor de la etajele de mai sus, cu certuri înfundate care străbăteau pereții subțiri, cu sesiuni voyeuristice îndreptate spre blocurile de vizavi. Un bătrân care trăgea să moară, înfofolit în halat de molton chiar și-n toiul verii, în camera căruia copiii montaseră cel ma chior bec, un grăsan care-și făcea întotdeauna omleta gol-pușcă, două fete triste, care se scurgeau încet prin camerele secționate ca-n Unfinished Sympathy.  Ca mai toți chiriașii tineri, nu mi-am cunoscut niciodată vecinii de bloc decât din vedere, într-un consens mut al celor care se prefac că alcătuiesc o comunitate. Nimic, în afara arhitecturii comuniste, a camerelor înguste și a zidurilor firfirii, nu mai rămăsese din verva căminelor studențești din Grozăvești, unde vecinătatea, cu gradele ei intense de apropiere, era testul ultim al rezistenței. Vecinii de palier, pe care-i vedeam defilând pe culoare, târșâindu-și papucii la dușurile ruginite și insalubre, care-și lăsau în urmă munții de rahat la budele comune, erau aceiași care te invitau la ciorbe făcute din ingrediente adunate perseverent de la fiecare ușă, dar care-ți și dărâmau ușa, într-o noapte de beție legendară. Aceiași care-ți împrumutau cărți și-ți dădeau ponturi pentru examenul de epistemologie, dar care-ți și făceau țăndări liniștea nopților din sesiune, cu heavy metal coregrafiat prin legănat de plete.

După un an de masterat în Italia, unde vecinii păreau din altă lume, relaxați și primitori, am aterizat la etajul întâi al unei vile burgheze din București, în apartamentul împărțit cu o bătrână foarte de treabă, care fusese medic. Atât de bine se imunizase în fața goliciunii trupurilor, cu ochiul ei clinic, acum obosit, încât uneori, noaptea, după ce auzeam podeaua scârțâind, o vedeam în fața ușilor de sticlă, bântuind prin întuneric doar în chiloți. ”Am venit să văd dacă ești tu”, îmi spunea, sau „Am auzit apa la baie, voiam să verific dacă n-ai uitat-o”, ridicând din brațele lăsate, cu sânii palizi revărsați, pentru ca imediat să revină în camera ei. ”Eu am fost medic, să știi, de mine nu trebuie să-ți fie rușine.”

M-aș fi întors cu drag la doamna doctor după ce, la câteva luni și doar două stații de tramvai, eram nevoită ca după ora 22 să merg în vârful picioarelor printre interminabilele rafturi de cărți din garsoniera unui prieten. Altfel, riscam să mă trezesc din nou la ușă cu administratorul, un mustăcios la vreo 40 de ani, care sigur își ratase cariera de torționar. Muncit de excesul de zel, administratorul se strecura pe culoarele tăcute ale blocului, ținându-și la subțioară docilul pudel alb și lipindu-și urechea de ușile oamenilor. Mai rar să fi prins vreun geamăt de plăcere, cel mai adesea absorbind, probabil, gemetele de durere ale bătrânilor uitați din apartamentele cu uși metalice. Când mai auzea câte un firicel de muzică, am impresia că i se înfoia mustața și simțea o furie vulcanică, pentru că imediat se înființa la ușă repetându-și poruncile printre firișoare de salivă turbată: Fără muzică! Fără duș după ora 21! După ora 22 nu se mai merge prin casă! etc. etc.

Când am scăpat de el, am simțit o eliberare stranie, ca și când, în scurtul timp petrecut sub Panoptikonul lui neobosit, m-aș fi convins că așa arată locuirea împreună: un război al crispării și (auto)controlului. M-am mutat într-un apartament spațios, undeva într-un bloc din apropierea Intercontinentalului, unde auzisem că pereții ascund încă rețele încâlcite de fire și microfoane, folosite de foștii și actualii securiști, dintre care mulți locuiau încă pe palierele răcoroase, în casele prevăzute odată cu intrări separate pentru servitori. La un moment dat, auzind un țiuit misterios care părea să vină din zid, am făcut consiliu cu colegii de apartament, gata să luăm ciocanul și să deschidem primul muzeu domestic al comunismului din spatele betoanelor, dar, chiar dacă alarma s-a dovedit falsă, în cei patru ani petrecuți acolo am aflat că adevărata rețea nu funcționa cu fire, ci cu oameni în carne și oase. Ei erau vecinii binevoitori, care numărau intrările și ieșirile, în frunte cu bătrâna administratoare, o femeie micuță și uscată ca o veveriță căruntă. Când mergeam, lunar, să-i plătesc întreținerea – tot timpul mai mare decât estimările noastre –, femeia completa chitanța într-o rafală de suspine și văicăreli despre boli și singurătate. ”Păi prin câte am trecut eu, păpușico,” spune ea, descheindu-și nasturii de la bluză, până când, rămasă în sutien, își desprinde copca și scoate la iveală un piept costeliv, pe care atârna un singur sân. ”Am fost operată la sân, dragă, dacă-ți spun,” se smiorcăie doamna Sava, ”Cum să m-ajung cu salariul meu amărât?”. Un an mai târziu, când consiliul de locatari a pus la cale o lovitură de stat în stat, am aflat că-n timp ce-și dezvelea pieptul, doamna Sava încasa bani cu asupra de măsură, calculând consumul pentru patru persoane cât pentru zece. ”Păi dacă sunteți tineri și-aveți atâta musafiri, să nu-mi ziceți mie că ăia nu fac duș la voi!”. N-am iertat-o niciodată niciodată pe doamna Sava care, vorba colegului nostru Dan Sociu, ”m-a exploatat la politețe” și nu numai, însă am uitat-o ușor, pentru că blocul ticsit de oameni ascunde povești și mistere care se cereau descoperite, subsoluri întunecoase, în care locuiau, claie peste grămadă, oameni săraci îmbibați în miros de tocană, ori exercițiile de gimnastică ale străbunicii rapperului Rimaru, o femeie tonică și blândă care-mi spunea că pașii vioi ai tinerilor sunt muzică pentru urechile ei de 98 de ani.

Am lăsat în urmă și James Bond­-ul cu chitanțe, derulat pe acordurile de pian cântate didactic de profesoara de muzică de la etajul 1, ca să ajung în curtea unde, între timp, Sofia (foto dreapta) udă iarba cu furtunul, iar musafirii doamnei Silvia au ajuns la desert. Mișu, Zombie, Boris, Mariana, Tașa, Stelică, Pisa, Bio, Erika și Mița, mâțele și motanii curții, își fac drumurile neobosite de la umbră la soare, cu pitstopuri între grămezile de grăunțe poziționate strategic. Ca orice familie extinsă, impusă de gardurile și ușile lângă care oamenii au ajuns, aleatoriu, să locuiască, și asta își are scandalurile, bombănelile și tabieturile ei, dar pe care și le rezolvă în cele din urmă cu un schimb de prăjituri, un altoi de iasomie, o masă luată împreună sau o criză răcoritoare de țâfnă. Însă nici acum n-am reușit să înțeleg de ce în Bucureștiul ăsta e atât de greu să traduci vecinătatea în armonie pe bune și colaborare (în sensul ei originar, de muncă împreună), în deschidere și schimb. Aleile din spatele blocurilor zac în abandon, relicvele de spațiu verde fac loc unei bogate flore din peturi, pentru că, de cele mai multe ori, spațiul comun e înțeles, de fapt, ca spațiu al nimănui.


8 comentarii

  1. Să descoperi şi să trăieşti de tânăr în sistemul pestilenţial creat de comunişti, consider că este un duş rece ca gheaţa penru un creier normal. Că există această lume dementă şi slinoasă nu este nevoie să treci prin aceste locuri. Personajele prezentate există şi acum, dar sunt mai rafinate. Ce diferenţă este între acel administrator şi Cristina T. care are grija gramaticii?! Nici una. Dar totuşi stau şi mă întreb, oare existenţa acestui pestilenţial social face ca România să se afle unde este ? Adică în acelaşi rahat, ba chiar mai adânc decât pe vremea cretinilor comunişti?! Sistemul capitalist actual, a distrus şi bruma de credinţe în orice a omului, făcându-l pe acesta să se dedice unui singur zeu: BANUL. Atât şi nimic mai mult. Am constatat că curentul MCF prinde rădăcini din ce în ce mai mult şi este căutat şi se luptă pentru el. MCF = Mănânc, Cac şi Fut.

  2. Pingback: Ce am învățat de când am lăsat Bucureștiul pentru viața la țară | TOTB.ro - Think Outside the Box

  3. Pingback: Ce am învățat de când am lăsat Bucureștiul pentru viața la țară «

Leave A Reply