”Regionalizarea este total altceva decât cred politicienii”

Au venit și au spus: să fie regiuni, să nu mai avem județe, de anul acesta. Alții au zis că n-ar fi tocmai de acord cu organizarea propusă, că ”să ne mai gândim”. Mai de departe, un comisar european, Johannes Hahn, a spus, diplomat, să ne vedem de treabă măcar până prin 2013, conform programului. Și mai vorbim după. L-am invitat pe Sabin Gherman, autor al primul studiu comparativ despre regionalizare – Regionalizarea. Discurs despre starea noţiunii (Cluj, 2004), să spună cum vede el lucrurile.

”Regionalizarea este total altceva decât cred politicienii

Nu mai găseşti unul măcar care să nu fie de acord cu regionalizarea – baiu’ e că vorbim despre aceiaşi oameni care în urmă cu zece ani spumegau la propunere. Acest comentariu apare „Subiectiv” pentru că nimeni nu s-a mai găsit să fie împotrivă: un semn au făcut şefii cei mari şi subalternii din politică sunt gata să moară pentru idee.

de Sabin Gherman

Despre propunerea recentă de regionalizare administrativă

Pornesc de la ideea că regionalizarea e absolut necesară pentru România. Dar şi de la faptul că regionalizarea e doar un instrument al descentralizării şi nu un scop în sine, cum tinde să apară acum. Proiectele prezentate de partide au câteva neajunsuri:

– fixează identităţi aproximative, deşi reproşează acelaşi lucru legii 2/1968, a judeţelor. Regiunile de dezvoltare au fost, prin chiar legea 151/1998, ancorate într-o statistică şi atât. O regiune puternică impune şi identitate puternică, recognoscibilă, complementară, generatoare de valori;

– nu am auzit nimic despre transferul de competenţe, instituţii, dreptul de a manageria propriile resurse, nimic despre contractul care trebuie să existe între Centru-Regiune-autoritate locală (câte ceva din toate, amintite în proiectul USL);

– proiectele sunt încă prizonierele spaimelor simbolice: aş fi preferat ca Maramureşul, Crişana, Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Bucovina, precum şi Bucureştiul, să fie privite ca identităţi complementare la ceea ce numim identitate naţională;

– nu se ia în calcul că, deşi există nişte limite de populaţie, teritoriu etc., în Nomenclatorul de Unităţi Teritoriale Statistice, o identitate istorică poate fi acceptată: Lombardia, spre exemplu, are 10 milioane de locuitori, mai există o regiune în Anglia cu 500.000 de locuitori, deşi normele ar impune undeva între 800.000 şi 3 milioane de locuitori;

– au căzut în capcana etnicizării în momentul în care au trasat „graniţele” mega-judeţelor ori au neglijat caracterul special al unor regiuni sau l-au vehiculat ostentativ: dacă vorbim de specificitate – la fel de specială e şi Delta Dunării (mediu) sau Valea Jiului (reconversie profesională), cum e şi Ţinutul Secuiesc (cultură). Cred că era mai „digerabilă” o astfel de abordare (şi Valea Jiului şi Delta Dunării au de ani buni guvernatori);

– nu pot să fac o evaluare extrem de punctuală atâta vreme cât nu apar decât nişte hărţi desenate şi nu elemente tehnice precise.

Așa arăta, schematic, România regionalizată în versiunea recent propusă de guvernanții țării

Despre conceptul de regionalizare, ca principiu, pentru România

Recunosc, sunt fan al modelelor german şi polonez. Dar, ca principiu: regiunile istorice, de mai sus, pot exista în deplină înţelegere cu ceea ce numim România (vezi şi Italia, şi Spania, şi aproximativa Franţă). La fel, priorităţile se pot negocia, aşa cum fac polonezii. Chiar regiunile cu regim special (echivalentele Secuimii, Deltei şi Văii Jiului) sunt mai prezente în statele unitare decât în cele federale (exemplu: Val d’Aosta, Sud-Tirol – în Italia). Ideea e ca statul central să managerieze chestiunile macro (politică externă, vamală, armată, cadrul pentru celelalte domenii), în timp ce regiunile să se ocupe de strategiile regionale, să poată gestiona bugete proprii care să asigure o continuitate care azi la nivelul judeţelor nu există (ex: s-a făcut drumul Cluj-Zalău, dar nu şi Zalău-Satu-Mare – pentru sătmăreni „n-a fost o prioritate”, deşi e mult mai circulat decât Satu-Mare-Oradea: vorbim de interese politice ale unui partid foarte prezent în Bihor şi Satu-Mare). Și cel mai important: pivotul descentralizării rămâne autonomia locală. Modelul propus de mine, printre alţii, acum 11 ani, se poate consulta pe internet.

În orice caz, tot ca principii: România nu are niciun motiv să nu-şi celebreze diversitatea – pe de o parte. Pe de alta, dacă tot are atâta încredere în forurile europene, străine, nu văd de ce propriile instituţii regionale şi locale, de la noi, n-ar beneficia de aceeaşi încredere. E vorba de consistenţa pe care ţara asta ar fi cazul s-o aibă în raport cu propria nevoie de modernitate. Pe foarte scurt: guvernul central îşi păstrează competenţele exclusive în politica externă, fiscală, vamală, simboluri naţionale, servicii secrete, relaţii cu unele foruri internaţionale (NATO, spre exemplu), tot ceea ce ţine de relevanţa naţională a actelor sale (inclusiv legi-cadru). Regiunile (istorice) pot avea competenţe partajate (cu guvernul central şi cu autorităţile locale) în chestiuni care privesc dezvoltarea durabilă şi marile investiţii (în principal mediu, infrastructură, relaţia directă cu instituţiile europene (vezi Polonia), anumite impozite, învăţământ, programe extinse de reinserţie profesională, zone libere, buget regional etc.). Ca instituţii propusesem Consiliul Regional, condus de Guvernator (ales de Consiliu), precum şi instituţia Prefectului Regiunii (reprezentant al guvernului central, cu rol de contencios).

Următorul nivel ar putea fi ceea ce numesc polonezii district (comitat, în alte ţări), unităţi administrative mai mici şi mai mobile decât judeţele: exemplu: Gherla + Dej şi satele dimprejur (De ce? Toate costurile se împart între acele administraţii locale, de la ambulanţă la pompieri sau transport şcolar, de la rampe ecologice pentru gunoi până la infrastructura mică: drumuri locale, staţiuni turistice de interes local, case de naşteri şi altele. Vorbim de finanţare directă sau co-finanţare în cazul banilor europeni). Ca să tranşez şi chestiunea Secuimii: poate fi o regiune cu caracter special, la fel (obligatoriu) Delta, Valea Jiului sau Bucovina. Experienţa europeană arată că astfel de regiuni au o altfel de dinamică, mult mai ok pentru economia locală şi regională. Ştiu că e un pic mai radical decât ceea ce propun partidele, dar eu pornesc de la ceea ce e necesar – ne aflăm într-un punct în care non-reforma costă mai mult decât reforma însăşi.

Ştiu că partidele n-or să accepte dispariţia judeţelor, încă sunt înspăimântat-fascinate de legea 2/1968 – deci hai să privim chestiunea districtului una valabilă peste un deceniu. Oricum m-am obişnuit să am dreptate din zece-n zece ani.

În loc de concluzie…

Eu cred în proiectul meu. Ceilalţi încă n-au fost în stare să explice câţi intermediari se află între stat şi cetăţean şi nici ce lucrează aceşti intermediari. Poate jumătate dintre ei joacă solitaire.”

 

Sabin Gherman, pe aceeași temă:

Ce nu spun partidele despre descentralizare

Vorbesc pe limba morților într-o Românie ciufută: patru nelămuriri

Dacă nu mai am voie să fiu ardelean, la ce să mai fiu român?

 

Foto intro: Hopa.ro