Sărbători în afara cutiei: Pe axa Herculane – Sighişoara, cu o coastă ruptă

În 1996 mi-am petrecut prima oară Crăciunul departe de casă şi familie, în întâia mea vacanţă de student. Era iarnă bogată în zăpadă, am prins bilete de tabără la Herculane, prin trupa de dans sportiv. Am plecat cu prietenul meu de la vremea respectivă şi, pe tren, am descoperit un amic din Petroşani, vecin şi prieten din copilărie, care mergea tot acolo. Cei trei muşchetari, porniţi la distracţie.

de Camelia Jula

De fapt, mulţi studenţi mergeau la Herculane cu bilete de tabără de la minister (aveam să descoperim tot pe tren). Am schimbat vreo două trenuri şi un autobuz până la destinaţia finală, dar ce mai conta! La hotel au început cu adevărat aventurile: o aripă a acestuia tocmai fusese renovată şi toate facilităţile îi lipseau cu desăvârşire, iar cealaltă aripă era în curs de renovare (iarna, desigur). Cum biletele ne plasau musai la acel hotel, am luat o cameră în aripa renovată. Fireşte, oamenii aceia drăguţi de la hotel nu aveau camere pentru toată lumea, aşa că a trebuit să ne cuplăm câte 3 – 4 pe cameră. Noi l-am luat pe vecinul. În cameră, în afară de mirosul înnecăcios de perete vopsit, mai erau nişte pături. Subţiri. Caloriferele, mai reci ca aerul de afară. Inutile. Apă caldă, ioc. Nici apa rece nu mergea permanent.

Dar la 19 ani astfel de lucruri nu au nici o importanţă. Eram hotărâţi să petrecem timpul oriunde altundeva nu în hotel, aşa că am lăsat-o la punctul mort şi ne-am văzut de program. Partea frumoasă, într-adevăr, a fost că am vizitat oraşul, zona, am urcat pe dealuri, pe poteci, am fost pe unde ne-a tăiat capul şi ne-a dus instinctul, ne-am dat cu sania, ne-am bătut cu zăpadă. Vacanţa era, cu totul, de o săptămână, prinzând şi Crăciunul. Am descoperit că un hotel vecin, mult mai luxos, avea piscină cu apă caldă, saună şi alte răsfăţuri, aşa că ne-am făcut veacul pe acolo, profitând inocent de faptul că nu ne întreba nimeni dacă suntem „rezidenţi” acolo sau nu.

Termoplonjon de pe vremuri. Tare bun, când nu ai apă caldă deloc!

Însă, când realitatea ne trimitea înapoi în camera noastră de hotel, ea se prezenta astfel: nu puteam face duş. Apa era gheaţă. Noroc cu duşurile de la piscină. Dinţii ar fi crăpat dacă era să îi spălăm cu apa de la robinet. Am avut noroc că vecinul avea la el un fierbător (din ăla vechi şi comunist) şi îl foloseam să ne încălzim apa pentru spălat pe ochi şi pe dinţi, într-un ibric de cafea, descoperit printr-un rucsac. Alt noroc, cu mămicile noastre grijulii, care ne burduşiseră bagajele cu de-ale gurii, că mâncarea de la hotel nu prea era. Am mâncat conserve de peşte, cozonaci în prostie, pâine cu unt şi dulceaţă (untul îl topeam deasupra ibricului cu apa pusă la încălzit), şniţele, chiftele, prăjituri, biscuiţi, salată boeuf, salată de vinete şi cârnaţi, căci totul se păstra perfect la temperatura camerei, similară celei dintr-un frigider.

Când venea vorba de dormit, situaţia era albastră. De frig. Ne luam toate hainele pe noi (toate, nu exagerez, de la tricouri la haina de fâş), ne înfofoleam cu toate păturile găsite pe acolo, cred că am dat jos şi draperiile, la un moment dat şi le-am pus peste noi, ne îngrămădeam toţi trei unii într-alţii (uniserăm paturile) şi ne rugam să nu îngheţăm până dimineaţa. Inutil să vă spun că, după primele zile de astfel de somn extrem, am răcit toţi trei. Prietenul meu avea punga cu medicamente la el, am dat cu siropuri, ceaiuri calde şi paracetamol şi ne-am refugiat, ca de obicei, la piscina fierbinte. Însă cum studenţilor sosiţi în tabără li se pregătiseră seri speciale de discotecă, în fiecare noapte am fost acolo, numai să scăpăm de frigul din hotel.

În seara de Crăciun, am câştigat concursul de dans (era pe perechi, i-am spart pe toţi la vals, rock’n’roll şi latino), am primit nu mai ştiu ce obiecte promoţionale de la un sponsor, bere şi diverse cadouri. Distracţie, oameni noi cunoscuţi, muzică antrenantă, parcă începea să sune mai bine Crăciunul departe, în tabără. Doar că, la un moment dat, mulţimea de petrecăreţi s-a pus pe ţopăit pe Cotton Eye Joe (sigur ştiţi melodia şi tunelul de oameni prin care treci, în timp ce el se duce în sens opus, tunel care se tot măreşte cât ţine cântecul). La una din trecerile prin tunelul de oameni, care era foarte lung şi se mişca ba la stânga, ba la dreapta, în funcţie de celelalte tuneluri umane din jurul său, un cot bine înfipt în partea mea stângă mi-a rupt o coastă.

La început, am crezut că e doar şocul loviturii şi de aceea mă doare atât de tare. Apoi, m-am frânt de la mijloc şi a trebuit să fiu dusă de prietenul meu în braţe până la hotel. Aici, în frigul deja familiar, am petrecut noaptea trează, în chinuri (noroc – pentru el – că vecinul meu de bloc îşi găsise o gagică de vacanţă şi se dusese să doarmă cu ea) şi, în final, am conchis că e ruptă. Coasta. Deşi mai aveam două zile de vacanţă, am decis să luăm primul tren spre casă, din motive evidente. La plecare, recepţionerul ne-a urat să mai venim pe la ei. Am aşteptat câteva ore un tren, căci, din cauza iernii grele, CFR-ul era în grafic cu întârzierile. Când acceleratul de Craiova a sosit în gara aia mică, eram o haită furioasă şi frustrată de oameni care încercam să ne urcăm în el. Greu. Pentru că trenul era, la propriu, îngheţat.

Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un tren cu coridorul acoperit în întregime de gheaţă, atât de frumos, încât puteai să te dai pe ea cu patinele. Cu picioarele patinam oricum, care mai de care. La uşi avea ţurţuri. Reali, nu falsuri de plastic, puse de vreun angajat zelos. Uşile nu se închideau din cauza lor şi a gheţii de pe la colţuri, aşa că vântul (crivăţ) circula liber prin tot trenul. Geamurile erau îmbrăcate frumos în chiciură. Nu vedeai nimic prin ele. Dacă suflam, aerul expirat se transforma în picuri de gheaţă. Am tropăit în compartiment cât ne-au ţinut puterile, dar degetele de la picioare erau demult îngheţate. La baie nici nu se punea problema să mergem: era o odisee să ajungi acolo şi ce palat al zăpezii putea fi înăuntru nu am mai vrut să aflăm.

Gara Filiaşi

Alte ore de aşteptare, în Filiaşi, după personalul spre Petroşani. Să nu credeţi că pe durata călătoriei m-a lăsat durerea, în ciuda calmantelor pe care prietenul meu le îndesa cu forţa în mine… Am avut şi spectacol în gară, o ceartă domestică între familii de ţigani, cu ţipete, cuţite, chestii diverse aruncate, blesteme şi bocete. Când, după altă tură de ger, am ajuns acasă, a fost nevoie de o baie fierbinte de 3 ore ca să îmi recapăt simţurile. Pe 28 (sau 29) decembrie, când lumea se pregătea de petrecerea de an nou, eu eram dusă de tata pe la radiografii. „Da, e ruptă, nu foarte tare, dar e puţin ruptă”. Bine, e „puţin” ruptă, dar cum o reparăm? Atunci am aflat că coastele nu se pun în ghips. Sau cel puţin nu la tipul de „stricăciune” pe care o aveam eu. Cel mult îmi punea o faşă în jurul torsului şi cam atât. „Ok, şi eu cum mă vindec?”. „Pe cale naturală. Coastele se repară singure, domnişoară, o să vedeţi”.

Am văzut. Aşa s-a făcut că revelionul ’96-’97 l-am petrecut la Sighişoara (alte drumuri, cu alte trenuri, măcar nu aşa îngheţate), cu o coastă ruptă (dar nu foarte ruptă) în proces de vindecare, fără să mai dansez (de fapt, nu prea puteam să mă mişc prea mult, eram cumva în reluare), cu dureri inopinate, care nu ţineau cont de calmante, promiţându-mi în secret că nu mai fac niciodată Crăciunul în tabere studenţeşti sau discoteci cu puhoi de lume, predispuse accidentelor. Singura mea coastă ruptă s-a reparat, într-adevăr, singură, dar şi în ziua de azi e strâmbă. Amintire pe veci de la trecerea dintre anii 1996 – 1997, din prima mea vacanţă de student.

foto main: peisaje-de-iarna.blogspot.com