“Podul Hohenzollern din Koln este o poveste de dragoste lungă de peste 400 de metri”, începe povestea pe blogul Cameliei Popescu, o poveste spusă, de fapt, în imagini, în fotografii cu lacăte din miile de lacăte ale iubirii, prinse de acest pod.
“În fiecare zi, dragostea moare, dar se naşte din nou. În ora în care eu m-am plimbat pe pod, am prins în flagrant delict două perechi care îşi legau lacătul dragostei de pod. Naivii…”, continuă povestea tinerei fotograf, care umblă prin lume în căutarea acelor lucruri însă nespuse sau care pot fi spuse mereu altfel.
Lacătele dragostei sunt un simbol romatic al iubirii adevărate, al iubirii veşnice: mergi pe un pod cu persoana pe care o iubeşti şi prinzi de structura acestuia un lacăt cu iniţialele sau numele voastre complete, iar cheia care închide lacătul o arunci în apa care se duce pe sub pod. Tradiţia aceasta îşi are originile, se pare, în Italia (la Ponte Milivio), dar a prins în toată lumea, din Australia până în Uruguay. Pentru Europa, este celebru Podul Hohenzollern (Germania), un loc înţesat de lacăte, atât de multe încât, se pare, administratorii structurii au şi ameninţat că le vor tăia jos; însă cum opinia publică s-a revoltat împotriva măsurii complet neromantice, oficialii au fost nevoiţi să se răzgândească şi, astfel, lacătele au rămas acolo unde sunt şi se înmulţesc constant. De altfel, nu strică deloc imaginii podului, care ar fi gri şi plictisitor dacă nu ar fi plin de lacătele colorate şi sclipitoare.
Camelia Popescu este pasionată de fotografie şi călătorii, aşa că spune, în imagini, poveştile locurilor pe care le vizitează. „Pentru mine, cea mai importantă sursă de inspiraţie este viaţa. Sunt inspirată de oamenii pe care îi fotografiez, de locurile pe care le vizitez, de muzica pe care o ascult, filmele pe care le văd, cărţile pe care le citesc, de artiştii mei preferaţi. (…) Îmi place să fur momente, să creez momente, îmi place să surprind clipa şi să arăt celor din jur lumea aşa cum o văd şi o simt eu”, mărturiseşte Camelia. În călătoria pe podul Hohenzollern, a admirat miile de lacăte, „mai mari, mai mici, mai vechi, mai noi, mai colorate, mai ruginite, inscripţionate cu markerul sau gravate fantezist. Mai întâi, mi s-a părut cel mai romantic pod pe care am mers, dar apoi mi s-a părut că seamănă cu un mare cimitir – aproape fiecare lacăt are pe el numele îndrăgostiţilor şi data când flacăra s-a aprins. Data când dragostea a răposat sau va răposa e doar o problemă de timp”, scrie Camelia.
„Dragostea e colorată, e roşie, e roz, portocalie, verde sau albastră.
Dragostea e veselă, are inimi, steluţe, bărcuţe, inele.
Dragostea e o metaforă, e o barcă, e o floare, e o inimă, e o cheie.
Dragostea e originală, unii şi-au pus poze, alţii stenciluri.
Dragostea e mare, lacăte de diverse forme şi mărimi.
Dragostea e moartă, dar dragostea e veşnică, rezistă pe pod, dincolo de vânt şi ploaie, dincolo de rugină, dincolo de graffiti…”
Mai multe fotoreportaje ale Cameliei Popescu puteţi găsi pe site-ul şi blogul său.
Fotografii: Camelia Popescu