În prag de bac video-supravegheat, să nu uităm: Ne putem construi singuri școala

Generația mea de scriitori, douămiiștii sau milenariștii, și-a construit estetica și ca reacție la absurdul școlii. Același mecanism a generat, cred, și generația douămiistă de cineaști, cu care împărțim destule teritorii. Ilogica sforăitoare a propagandei ceaușiste, din care am prins și noi vreo 13 ani, se reflecta și în discursurile programei școlare și a manualelor. Ca reacție, poeții douămiiști au ales să scrie în cuvinte mici, din limbajul comun, calde, reci, personale, fără gargară retorică, în propoziții directe, care să descurajeze interpretările delirante, cele din care și-au cîștigat pîinea atîtea generații ale lumpen-comentariatului, academicii noștri.

de Dan Sociu

Aceștia au de atîtea ori o gîndire clasificatoare și sistematizatoare dar moartă estetic. Ei au făcut manualele și se vede. Nu ne prea spunea nimeni la școală (deși am avut noroc și de destui profesori inteligenți) cum să apreciem frumusețea simplă a unui vers de Eminescu, gen Argint e pe ape și aur în aer sau să ne dea nouă voie să-i apreciem muzicalitatea evidentă, fără să ne deruteze cu simbolistica aerului și aurului, ca și cum poezia ar fi integrame pentru pensionari cretini.

Așa se face că ieșim din școală sceptici pe veci față de literatură, muzică, pictură, deși le iubim cumva, mai mult de la distanță și într-o relație dubioasă cu toată cunoașterea. Fratele meu, dintr-o altă generație, îmi povestea că avea ore de geografie industrială, unde învăța despre fabrici și combinate de porci care nu mai existau de mult.  Absurdul de dinainte de ’90, tot acel ”hai să ne prefacem că studiem” continua fără nici o problemă.

La pro/contra avem de obicei doi adversari, dar azi avem numai unul, atâta vreme cât reprezentanții Ministerului Educației pe care i-am invitat la dezbatere nu au răspuns propunerii noastre de a discuta pe marginea utilității camerelor video instalate anul acesta la bac. Invitata noastră la pro/contra e o elevă de liceu, care propune să vedem și să cultivăm ceea ce e deja acolo dintotdeauna: școala informală, școala elevilor ei-între-ei. La dilema obsesivă – e școala proastă sau sunt elevii de azi mai înceți? – ea răspunde altfel: nu contează, dacă vrei să înveți, poți s-o faci și singur și cu prietenii. E plăcut să descoperi la cineva atît de tînăr ideea responsabilității (și) individuale într-o societate care încurajează jocul învinovățirii reciproce. Dacă maturitatea înseamnă să accepți că toate sunt din vina ta sau oricum le meriți, nu te poți plînge la infinit de un sistem imperfect – ai libertatea ne-conformării, chiar dacă e o libertate incomodă, pentru care plătești într-un fel sau altul, cu un pic de plictiseală, de exemplu, dar trebuie să înveți și să te plictisești puțin, e o capacitate care o să-ți folosească des în viitor.

Dacă mi-aș da mie, celui ce abia începea liceul, un sfat condescendent și absurd, pentru că sfaturile sunt doar vorbe, și ipocrit, pentru că o parte din cele recomandate aici le-am făcut, o parte nu prea, și evident nesolicitat, mi-aș/i-aș zice așa: nu ești o plantă, un puișor pasiv care așteaptă cu gura deschisă să primească viermișorii educației. Ce ar fi frumos să înțeleagă foarte clar un elev ideal, și cine n-ar vrea să fie măcar un pic ideal, e că lumea în care trăim nu te iartă pentru greșelile sistemului, nu contează ce ai primit sau nu în școală, contează numai ce ai de arătat. Poate nu-ți plac matematica și fizica, dar dacă vrei să ai o minte structurată solid, să ai disciplina aia de a urmări un gînd complex pînă la capăt, învață să-ți placă la un nivel satisfăcător, obligă-te să-ți placă și poate o să și devină adevărat. Poate nu-ți plac literatura sau filosofia, dar dacă vrei să ai abilități de comunicare, iar în lumea în care trăim ce faci fără ele, învață să citești cărți. Citește și poezie, îți ia doar un minut/ un minut jumate una. Citește-o și cu glas tare și încearcă să simți cuvintele. Te va ajuta să vorbești frumos.  Învață să și faci spectacol, măcar verbal, pentru că ghici cine sunt cei mai iubiți oameni în zilele noastre. Fă și sport, nu fi bleg. Trebuie să arăți bine și să te simți bine. Învață și religie, de ce nu? Doar nu crezi că ești total rupt de lumea religiei, doar nu-ți închipui că nu trăiești toată ziua printre oameni religioși și viața ta e determinată de ei. Dar nu te lăsa cocoșat de dogme, nu te îmbătrîni, cum mi-a zis cu satisfacție sadică o cerșetoare în fața Mănăstirii Sinaia, că ”hahah intri și tu acolo să te îmbătrînești”. Pe Dumnezeu oricum nu-l cauți tu, te găsește El. Învață ceva, un skill bun, n-o arde aiurea, pregătește-te pentru viață ca pentru război, ca pentru o seară de dragoste. Nu te teme că pierzi ceva, sunt doar cîțiva ani de ocnă autopedagogică, pe urmă vine ce e mai frumos.  Educația îți intră în reflexe, nu mai depui efort și începe să-și dea roadele.  Fii un tînăr matur cît de cît, nu te lua după psihologia aia care-ți zice că încă ești un fel de copil prost căruia i-au crescut organele genitale. Distrează-te cît vrei dar încearcă să cazi în picioare. Nu fi o pacoste pentru cei din jur, o să ai nevoie de ei.

Ioana Ciucă are 19 ani, a cîștigat în clasa a XII-a premiul special al juriului la naționala de română pentru eseu; un alt domeniu în care excelează este astrofizica/cosmologia și a fost invitată de Durham University din Anglia să le studieze mai departe

Nu sistemul te-a făcut prost, sistemul este prost

În problema educației, ne putem amăgi crezând că vina aparține întotdeauna doar unei părți, asemenea unei tumori localizate. Adevărul e că situația actuală seamană mai degrabă cu un cancer în metastază. Ca să putem înțelege, trebuie să privim din interior către exterior, să avem o perspectivă deschisă. Mentalitatea noastră este problema. “Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură. Ajunge să faci ca lumea să nu le mai citească.” ( Ray Brandbury ). E ușor de găsit o paralelă între cuvintele scriitorului american și ce se întâmplă în prezent în România. Nu trebuie decât să urmărim “tratamentul” propus de Ministerul Educației: cât mai multe camere video, corectori incoruptibili și alte asemene mici promisiuni. Dacă vrem să schimbăm ceva, să nu încercăm să vindecăm cancerul prin pansamente, hai să tăiem. Sa le dăm cărți de citit, dar hai să îi facem să le și citească. Degeaba îi urmărim din afară cum memorează eseuri și învață integrale în pași. Literatura, ca și matematica, sunt ferestre către altceva, nu către un 10 sau către un 6. De vom continua să punem problema în acest fel, vom călca pe urmele celor ce vor să distrugă cultura, noi întelegând-o inter alia ca fapt al spiritului. Credem că dacă acest lucru e înțeles, nici nu mai e nevoie de camere video sau supraveghetori SS-iști. Oricine se știe responsabil de propria-i creștere va avea întotdeauna o atitudine corectă față de aceasta. Iar Bacalaureatul ar trebui să fie în primul rând despre devenirea fiecăruia.

De multe ori când încercăm să înțelegem un fenomen, ne raportăm la structura sa, la felul cum apare și mai apoi cum se manifestă în lumea faptelor. De exemplu, pentru a înțelege o ecuație, avem nevoie ca totalitatea conceptelor să-i fie definite riguros. Astfel , “x” este necunoscuta, A, B, C sunt diferiții coeficienți, n este gradul ei. De abia după ce o identificăm ca ecuație în baza cunoașterii sau, mai bine spus, a recunoașterii conceptelor, putem să avansăm în a-i găsi soluțiile. Trecând în alt plan, dar păstrând modelul matematic, putem considera sistemul de învățământ ca fiind o ecuație complexă. Soluția sa o reprezintă elevul ce se vrea educat și în vederea acestui fapt acesta merge la școală , susține examene, pentru a ieși din acest sistem prim și a intra pregătit în altul secundar, mai complex. Ceea ce se întâmplă la ora actuală în România este o eroare de potrivire. Se încearcă rezolvarea ecuației cu un algoritm nepotrivit. Și acest lucru se întâmplă din cauza unei neînțelegeri la nivelul definirii problemei. Bineînțeles că, dacă proiectezi un vapor cu podea de oțel și structură de lemn, nu îl vei putea trimite în furtună. Sistemul educațional este o structură învechită, cu pretenții actuale. Elevul este leneș pentru că omul din spatele elevului nu se recunoaște ca elev. La urma urmei, cum ar putea să o facă? Avem în fața noastră profesori obosiți, materii obosite, ore obosite. Să fie aceasta încă un simptom al bolii?

Dar există și profesori extraordinari și am avut ocazia de a avea în fața catedrei câțiva dintre ei. Felul lor de a vorbi, de a expune, de a corecta este, fără îndoială, de necontestat. Am citit cărți recomandate de acești oameni, le-am citit păstrând în memorie emoția lor. Să crești un om nu e ușor. Și dascălii adevărați știu asta și acționează “cum ar trebui”. Un elev se face vinovat de prostie numai atunci când, văzând ce profesori are în față și știind că ar putea să crească, alege să nu o facă. Preferă să dea vina pe sistem, să copieze la examene, sperând cumva că va ieși din închisoarea numită școală. Nu își dă seama că educația nu echivalează cu vreo notă sau vreun examen. “Sunt un needucat, sistemul vostru m-a facut așa.” Nu sistemul te-a făcut prost, sistemul este prost. Ecuația, dacă ar fi rezolvată în baza unui algoritm potrivit, ar fi perfect determinată, soluția ei fiind la îndemână. Considerăm că o conștiință educată este capabilă să-și realizeze propriu-i algoritm. Practic, ce ar putea face un elev conștiincios: Va merge la scoală, va învăța în cadrul sistemului, se va detașa de sistem (asemenea lui Mircea Eliade, putem citi în bănci, sub scări, la bibliotecă, putem să vedem documentare, putem lucra la matematică acasă sau oriunde, pentru că ne place, putem citi despre Rachmaninoff în a 12-a deși nu mai avem “Muzica” – avem nevoie de o structurare penibilă în materii și cursuri numai la început, apoi ne putem construi singuri “ Școala” – ) , va susține examenele, le va lua și apoi va ști cum trebuie să crească în continuare, sau cel puțin va încerca să o facă. Să ne imaginăm un tablou de El Greco. Înainte de a fi început să picteze, El Greco a realizat o primă schiță, apoi o alta, până când s-a știut pregătit să folosească culoarea. Sistemul nostru educațional e asemenea primei schițe, prost conturat dar purtând în sine posibilitatea corectării. Undeva între creion și culoare, ne aflăm noi.

Tot ce știm e că întotdeauna alegem. De fiecare dată, trebuie să căutăm a rămâne demni și onești. La urma urmei, oricum ai lua-o, matematic sau nu, valoarea iese în față, soluția există întotdeauna. Poate că nu e ceea ce ne așteptăm să fie, de multe ori chiar așa se întâmplă, dar cu siguranță e lucrul de care avem nevoie pentru a crește. De ce să cari o piatră când ai în față munții? Să vină examenele, le vom lua. Iar cei ce nu o vom face, să recunoaștem măcar în fața noastră că nu e numai vina sistemului, ci că pe undeva și noi am făcut alegerea greșită, voind să luăm calea ușoară. În prag de 8000 de camere video, noi, ce scriem acum, vă urăm “ lucem sequimur!”. Și gîndiți-vă la ce spunea Nelson Mandela: “Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea.”