A fi sau a nu fi pe Facebook

În vara acestui an Facebook va ajunge, cel mai probabil, să numere un miliard de utilizatori – cea mai mare rețea socială a tuturor timpurilor. Cu puțină imaginație SF-istă, ne putem imagina un uriaș panou de comandă, pe ecranul căruia curg în timp real încrengăturile marii familii virtuale, conturate într-un experiment fără precedent: de la opțiuni ideologice sau religioase, până la obsesii culturale, fetișuri ale autoreprezentării, obișnuințe casnice, dinamici matrimoniale, preocupări banale sau idealuri.

 

Dacă pentru mulți dintre noi Facebook a devenit un fel de ”second life”, un papirus mereu în desfășurare pe care ne înregistrăm cronica vieților de zi cu zi, există de asemenea numeroși sceptici care se țin departe de ”capcana” întinsă de Zuckergerg și programatorii lui. Am invitat la dezbaterea de azi atât utilizatori activi, cât și oameni care nu și-au făcut niciodată cont de Facebook sau care și-au închis contul, refuzând să mai participe la jocul procrastinării continue și i-am rugat să argumenteze: de ce am rămâne în rețelele sociale și de ce ar fi bine să ne ținem departe de această agora online.

[coloana]

Spargerea oglinzii nu corectează imaginea care ne deranjează

de Marius Comper, redactor-șef Descoperă.ro

Un fapt binecunoscut în industria media, în politică şi în numeroase alte domenii este acela că frica şi anxietatea sunt metode foarte bune de a capta atenţia şi de a vinde produsul. Noile tehnologii au fost surse de anxietate de la invenţia scrisului încoace. Dacă Socrate avertiza că scrisul va distruge capacitatea de memorare a oamenilor, astăzi suntem avertizaţi că Internetul ne schimbă creierul, că Google ne face mai proşti sau că Facebook ne transformă în persoane triste, antisociale şi totodată narcisiste.

Consider că proiectarea acestei anxietăţi asupra unui element extern distrage atenţia de la adevărata sursă şi potenţială rezolvare a acesteia: anume, noi înşine. Facebook este un instrument. Aşa cum simpla posesie a unui bisturiu nu ne face nici chirurgi, nici ucigaşi desprinşi din filmele horror, nici folosirea uneltei Facebook nu ne transformă în niciun fel.

Clarificarea scopului pentru care este folosit un instrument, Facebook în acest caz, este esenţială. Înţelegerea propriilor dorinţe şi a modului în care intenţionăm să le satisfacem prin folosirea uneltei este un pas necesar spre dezvoltare, fie că folosim FB pentru a socializa, pentru a fi un cyber-flâneur sau ca sursă de serendipitate.

Evident, Facebook are un cost. Prin folosirea serviciului acceptăm să plătim cu datele personale şi totodată acceptăm ca platforma lui Zuckerberg să fie cea care defineşte identitatea noastră online. Personal, cred că anxietatea generată de faptul că datele personale ajung în mâinile companiilor este o falsă problemă. Chiar şi fără să avem cont pe Facebook, companiile au acces la cel mai important detaliu personal: atenţia – indiferent unde cheltuim această valută a Internetului. În loc să ne preocupe faptul că devenim o ţintă pentru companii, consider că ar fi mult mai bine pentru propria dezvoltare dacă ne-am concentra asupra atenţiei proprii, înţelegând intenţia din spatele alegerilor noastre şi controlând-o.

Condamnarea Facebook ca metodă de procrastinare nu rezolvă problema, aşa cum spargerea oglinzii nu corectează imaginea care ne deranjează. Soluţia constă în folosirea imaginii reflectate pentru autodezvoltare prin propria înţelegere. Like?

 

Facebook, te urăsc şi te iubesc!

de Oana Dan, jurnalist Delazer0.ro

Update your status. What’s on your mind? Ce aş putea să mai spun eu în plus despre Facebook, când s-au scris toate lucrurile pe care le gândesc şi probabil şi cele pe care nu le gândesc? Pro şi contra au scris Zadie Smith, Alexis Madrigal, senior editor al revistei The Atlantic, scriitorul Malcom Gladwell şi alţii.

Citindu-i, am vibrat cu argumente de fiecare parte. Am aflat despre dependenţe şi fericiri, timp pierdut şi câştigat, iluzii şi irosire. Adică despre mundanul virtual. Ce-aş mai fi putut, deci, spune eu în plus?

Atunci m-am gândit să vă spun o poveste. Şi să smulg câteva like-uri.

Începe aşa: era martie 2011, tocmai ieşisem dintr-o relaţie ce nu se încheiase deloc bine şi mai aveam şi un job care mă încărca de frustrări. Noroc că o ardeam pe Facebook unde jucam cartea fericirii sociale. Într-una dintre zile, pe care aş vrea să v-o descriu, dar memoria mea (pe vremea aia nu era timeline-ul pe care îl urăsc, dar care, iată, ne ţine socoteala trecerii timpului!) nu reţine niciun detaliu despre ea, am decis să îmi închid contul de Facebook. Nu să îl dezactivez, ci să îl şterg. Să văd cine îmi e prieten adevărat, cine mă mai caută şi în offline.  L-am şters spre finalul lunii. Au urmat o primăvara grea şi o vară foarte tulbure, în care foarte puţină lume m-a căutat.

Admit, sunt o persoană duală. Unii ar zice ipocrită. Iubesc şi urăsc oamenii, în acelaşi timp. Tânjesc după compania lor şi de multe ori fac „haos social” în grupuri mici. În aceeaşi măsură, îi urăsc şi mă închid în mine şi în casă cu zilele. Aşa au trecut şapte luni în care m-am consolat cu gândul că Facebook era o „mizerie”, o iluzie şi că lipsa mea din reţea nu face decât să mă ajute să îmi cern prietenii.

În octombrie anul trecut, sub argumentul că încep un proiect nou pe care trebuie să îl promovez online, mi-am refăcut contul. M-am reîmprietenit cu mulţi dintre foştii prieteni virtuali, deşi de data asta am fost mai atentă la selecţie. Am ajuns la 1.100 de prieteni. O fi mult? O fi puţin? Habar n-am. Am avut moment de efervescenţă socială, am fost din nou fericită social şi nefericită în mine, am pozat în ceva ce nu sunt, am purtat măşti. Am fost mediocră şi am fost lipsită de sens.

Toate acestea, însă, nu m-au împiedicat să intru zilnic pe Facebook. Să dau like, să mă amuz, să mă enervez, să caut semnificaţii dincolo de fotografii şi postări, să fac scenarii, să îmi pun întrebări, să găsesc surse şi subiecte, să dezvolt simpatii şi antipatii. Ştiu, o să mă acuzaţi de mediocritate, dar îmi asum ce urmează să spun: viaţa pe Facebook e ca o baie în cada plină cu şampanie. Vedem imaginea asta prin filme, ne pare un clişeu dulceag şi nu credem în ea. Totuşi ne atrage şi ne uităm. Şi, de ce să nu admitem, am vrea să vedem goliciunea de sub spuma de şampanie.

[coloana]

Facebook, un mare generator de artificial

de Marius Chivu, critic literar

Nu fac un statement din faptul că nu am FB, ceilalţi o fac pentru mine. Eu consider că, pur şi simplu, nu-mi foloseşte. Mă tem că e cronofag, nu sînt predispus la exhibiţionism social, nu mă interesează să comunic nediferenţial, nici să fiu disponibil oricui, cu atît mai puţin să mă promovez (prefer să fiu căutat, nu să mă ofer eu). Asta pentru că FB este un mare generator de artificial. Prefer să fiu citit şi urmărit în mod real de 100 de oameni, decît vizualizat sau „like”-uit de 1.000 de ocazionali, virtuali şi alţi gură-cască-la-monitor. Pentru mine, un email, un telefon sau un sms de apreciere contează mai mult decît o sută de degete ridicate în aer. Pentru că asta presupune un oarece efort. Aprecierea adevărată nu se face cu clik-uri. Apoi, sînt suficient de cunoscut şi fără blog şi fără FB, deci se poate!

Nu vreau să comunic şi să exist prin liste, conturi, profiluri, să-mi întreţin şi să-mi upgradez personalitatea şi cu atît mai puţin să-mi expun viaţa online. Nu am acel narcisism nevrotic de a atrage atenţia, de a fi ubicuu şi „like”-uit, căutat şi urmat. Şi nu sînt nici atît de vanitos, încît să cred că gusturile, întîmplările sau rezultatele propriei mele munci ar interesa prea multă lume. Eşti pe FB fie pentru că vrei să fii admirat şi invidiat, fie pentru că te prevalezi de prezumţia de importanţă.

Aşa cum GPS-ul te transformă într-un analfabet geografic, care nu mai ştie cum să-şi folosească simţul orientării şi pe al spaţiului şi care nu mai gustă farmecul şi fiorul rătăcirii, cred că FB riscă să-ţi pervertească şi simţul socializării, şi pe cel al solitudinii. Pentru a te bucura de viaţă, de prieteni, de pasiunile tale etc. nu-ţi trebuie martori. Recunosc însă că relaţiile mele cu prietenii care au cont de FB s-au modificat. Puţini mai sînt dispuşi să stea la taclale faţă în faţă, toţi mă trimit pe contul lor FB să văd ce mai fac, să mă uit la poze cu ei etc. „Dacă nu eşti pe FB!”, aud tot mai des ca pe-o explicaţie-reproş atunci cînd mă plîng că am cam pierdut legăturile cu ce mai fac ei, cu locurile pe unde au mai ajuns. Cine ştie, din dragoste pentru ei, din singurătate faţă de mine, poate că într-o zi îmi voi face cont şi eu. Deocamdată scriu, citesc, văd filme, ascult muzică şi e bine, căci zgomotul e în altă parte.

 

Viața se confundă cu Facebook-ul

de Alex Boguș, doctorand în Filosofie, Universitatea Babeș Bolyai

Cum se poate justifica refuzul Facebook-ului într-o societate în care distanțele sunt sistematic anulate de către mijloacele media din ce în ce mai performante și de rețelele sociale din ce în ce mai neîncăpătoare de oameni?

Pornim de la premisa conform căreia Facebook-ul, ca orice altă tehnologie anterioară, nu este bun sau rău prin natura sa, ci doar prin modul în care oamenii înțeleg să îl folosească. Acest truism nu trebuie totuși să ne ascundă faptul că sunt câteva motive destul de serioase pentru care folosirea la scară largă a Facebook-ului poate fi destul de problematică. Nu vorbim așadar numai despre chestiuni umane, precum pierderea a prea mult timp în fața unui ecran, amputarea capacităților de interrelaționare umană, pierderea în divertisment și loisir, ci și despre folosirea datelor personale în scopuri neștiute sau folosirea preferințelor personale de tot soiul (fie ele muzică, filme, haine sau gadget-uri) de către companii private ce își vând expertiza pe piața advertising-ului.

Desigur, Facebook-ul poate avea un rol important în răspândirea informațiilor de toate tipurile, în mobilizarea oamenilor pentru cauze, proteste sau chiar revoluții (vezi cazul Egiptului) sau în simplificarea accesului la informații legate de prieteni, interese comune ș.a.m.d. Mai mult, utilitatea Facebook-ului nu trebuie cântărită pornind de la o chestiune elitistă în care doar scopurile ”nobile” sau ”educative” primează. Utilitatea sa este mereu individuală (într-un sens) și nu cred că poate, sau ar trebui, să fie ceva unanim acceptat după niște standarde rigide.

În schimb, fiind o persoană care nu deține un cont de Facebook, realizezi cât de multe informații nu ajung la tine, cât de multe discuții, dezbateri sau pur și simplu povești au prietenii tăi, chestii care nu le vei afla decât la a treia mână, sau cât de ne-în-ton-cu ultimul clipuleț viral de pe net ești. Nici nu trebuie să faci apel la vreo scală a valorilor pentru a realiza faptul că, într-un fel sau altul, ești exclus de la o sumedenie de informații potențial interesante. Dacă mă exclud prin alegerea mea din comunitatea feisbuchiștilor, atunci sunt exclus la rândul meu de la o vastă cantitate de chestii ce m-ar interesa. De aceea problematică nu este ideea unei rețele de socializare (deși cred că și aici ar fi multe de spus) ca atare, ci Facebook-ul ca fenomen care, într-un fel sau altul, este totalitar. Refuzul de a adera la această rețea de socializare arhi-răspândită nu este fără urmări. Dincolo de faptul că, încet dar sigur, viața noastră începe să se confunde cu Facebook-ul nostru trebuie să vedem de asemenea faptul că susținem o mașinărie complexă în care ne jucăm gusturile, preferințele, comunicarea, deci gândirea. Nu e destul pentru a spune nu?

 

După Facebook, am mult mai mult timp pentru orice

de Dan Sociu, scriitor

Ați visat vreodată Facebook? Nu-mi amintesc nici un vis cu laptopuri, computere sau telefoane mobile, dar nu sunt sigur că nu le-am avut. Dar sunt sigur că n-am visat niciodată Facebook-ul, deși înainte să adorm (și imediat după ce mă trezeam) eram acolo. Poate am visat oameni cu care vorbeam pe Facebook – și pe care îi și cunoșteam – dar niciodată rama aia albastră și pozele și toate alea. Am stat 3-4 ani și a fost interesant și de multe ori util, am avut și momente excelente și momente penibile, ca în viață. Eram implicat, cel puțin așa mă simțeam, dar după ce am ieșit de pe FB aproape am uitat. Nu există, nu la mine, sevraj de FB și singurele consecințe ale abandonului pe care le cunosc au apărut imediat după ce am ieșit: am dispărut din toate dialogurile și bieții oameni s-au trezit că păreau retarzi sau nebuni, cum dădeau ei replici nimănui. Oare n-am visat Facebook-ul pentru că nu are nici o importanță, că nu e un lucru esențial (și atunci poate e adevărat că e Diavolul, se știe că Dvl-ul se ocupă de lucruri neesențiale) sau creierul meu/nostru nu e wired ca să viseze așa ceva? Oricum, mă bucur că am șters-o, am mai mult timp pentru orice.

 

Foto main: kiwicommons.com