Vama Veche versus doimaiştii

Nu bănuiam că textul despre Vama Veche va stîrni atîta freamăt pe Facebook; credeam că e un subiect printre altele, în care nu mai investeşte nimeni nici o centimă emoţională. Dar s-a dovedit că nu e deloc aşa, unora li se pare o blasfemie să vorbeşti Vama de bine, alţii, mai cu capul pe umeri, au spus că e un eroism. Cea mai bună replică a venit de la prietenul nostru Alex Tocilescu şi o transcriem mai jos, împreună cu două argumente în proză: Vama Veche şi 2 Mai faţă în faţă, prin două poveşti. 

Dragă Dan,

După ce am citit materialul tău despre Vama Veche de pe TOTB, în care loveai (neintenţionat, bănuiesc) şi în 2 Mai, pe care îl consider a doua mea patrie după Bucureşti, am compus un răspuns senzaţional, la vreo 6000 de semne, în care îţi demonstam, cu argumentaţii geniale, citate neaşteptate, dar care se potriveau perfect, şi enunţuri ale căror adâncime, spiritualitate şi supremă inteligenţă erau de netăgăduit, că te înşeli complet, amarnic şi profund. Mândru, i-am îngăduit prietenei mele să îmi citească textul. Mi-a înapoiat laptopul privindu-mă cu o sprânceană ridicată. „Bine, dar nu-i deloc comic!”, a zis.
Drept care l-am aruncat la gunoi şi am luat-o de la capăt.

De 2 Mai mă leagă amintirile. De Vamă nu mă leagă nimic. E un loc oribil, trist şi gălăgios, numai bun şi bun numai pentru puştani urâţi şi neinteresanţi, wannabe-intelectuali urâţi şi neinteresanţi şi cocalari veniţi (ca şi ceilalţi, de fapt) pe principiul că e ieftin şi se găseşte uşor ceva de futut (între noi fie vorba, pot spune din proprie experienţă că nu-i deloc aşa).
Cu toate astea, în această vară mă voi duce pentru a doua oară în viaţă în Vamă – din cauza prietenei menţionate în treacăt mai sus, care e de părere că în Vamă sunt mai multe lucruri de făcut decât în altă parte. Nu mi-e clar la ce se referă, pentru că nu vom face absolut nimic, dar în fine, e fată şi facem ce vrea ea, normal. Mai ales că e mai ieftin decât la gazda din 2 Mai la care am fost în fiecare an, din 1978 încoace.

Vamă înseamnă, când stai prost cu banii, cort. Adică ajungi, să zicem, luni la prânz, obosit (ai venit cu trenul, normal, şi a durat mai mult decât ţi-a luat să te naşti), pui cortul, îl mai pui o dată, pentru că a căzut, şi te duci să mănânci. Credeai că mâncarea e ieftină şi banii îţi vor ajunge pentru o săptămână. Te-ai înşelat. Cu ceva noroc (pe care nu-l ai) vor ţine cinci zile. Te întorci la cort, îl scoţi şi îl pui în alt loc, pentru că nişte imbecili au montat un cort în care probabil că locuieşte un circ în faţa cortului tău mic şi nenorocit. Pierzi trei piroane, furi alte două, îţi dai seama că te-ai ars îngrozitor pe spate. Moment prielnic pentru prietena ta să îşi dea seama că a uitat crema de plajă acasă. Totodată, momentul în care vă daţi amândoi seama că la mare crema de plajă este mai scumpă decât la Bucureşti. Asta e. Măcar cortul e pus bine, te dezbraci şi faci o baie în pişatul cuiva, ceea ce îţi aminteşte că şi tu ar trebui să te pişi, ba chiar mai mult de-atât. Prietena vrea şi ea la veceu, deci mergeţi la Canapele, unde e singurul closet mai acătării din sat. Tu te caci, prietena nu – şi acesta va fi, de altfel, laitmotivul întregii vacanţe: ea, veşnic balonată, furioasă, ascunzându-şi burta în cort. Tu afară, ars, furios. Ea citind cartea pe care ai adus-o tu. Tu citind cartea pe care a adus-o ea, „Amintirile lui Wim Wenders” sau aşa ceva. Asta până pe la ora 18, când vi se pare că în cort s-a mai răcorit şi mergeţi să vă întindeţi puţin. Idee tâmpită, pentru că în cort sunt 68 de grade şi pute a ciorapi. Drept care aveţi o idee şi mai tâmpită, şi anume să faceţi sex. Instantaneu, podeaua de pânză este acoperită de şase litri de transpiraţie care tocmai s-au scurs din voi şi care îmbibă stratul de nisip aşternut pe jos, transformându-l în mâl. Nu v-aţi futut, dar trebuie să faceţi duş. După ce aţi dat doi lei şi aţi văzut cum arată duşurile, vă trece şi pofta asta: din pereţi ies cuie ruginite şi pe jos e polei. Măcar s-a făcut seară, bate un vânticel, lucrurile încep să pară iarăşi ok şi viaţa trăibilă. Haliţi nişte hamsii (asta veţi mânca în fiecare zi de-acum înainte, pentru că e cam singurul lucru pe care vi-l permiteţi), vă întâlniţi cu nişte prieteni, beţi o bere, mai beţi una, mai beţi una, vă daţi seama că prietenii cu care v-aţi întâlnit lucrează în publicitate şi au un salariu de opt ori mai mare decât al vostru, aşa că încetaţi să beţi. Mergeţi la Stuf să… să ce? De vorbit nu se poate vorbi, pentru că boxele alea stricate acoperă orice tentativă de discuţie, de dansat nu se poate dansa pentru că aţi călcat mai devreme într-o scoică care a rămas înfiptă în talpă – aşa că decideţi să mergeţi în altă parte, unde e la fel de de căcat.

De altfel, acesta va fi alt laitmotiv al vacanţei: Vama e de căcat. Asta spune toată lumea. Adică oamenii vin din Bucureşti, fac câţiva ani pe drum, ajung, se aşează la o masă, comandă o bere şi spun „Ce mă bucur că am ajuns în sfârşit aici!”. Şi peste cinci minute, timp în care s-au uitat împrejur şi au observat că lumea din preajmă arată ca figuraţia din Mad Max, zic „Vai, mă, da’ ce nasol a ajuns!”. Nu, n-a ajuns nasol, aşa era şi anul trecut, şi acum doi ani, şi acum cinci, şase, opt, zece, treisute de ani. Vama a fost întotdeauna o băşină. Mă rog, dar nu despre asta e vorba; ziceam că oamenii vin în Vamă şi remarcă că e nasol. În mod bizar, după trei zile se întorc la oraş, intră pe Facebook şi scriu că ce mişto a fost. Unii fac asta în fiecare weekend, chiar.
Ei bine, se înşeală.

Tu, dragă Dan, eşti de părere că e ok că în Vamă sunt şi mârlani, şi mitocani, şi rockeri, şi hipioţi, şi scursuri, şi de toate. Că e un loc democratic, viu, parcă aşa zici. Mă rog, o fi, nu zic, dar ce e aşa viu la cineva care îşi borăşte în poale? Iar democraţia este, fără îndoială, un sistem drăguţ, admirabil chiar, dar aşa cum eu nu mă duc la Mamaia sau Neptun ca să bruschez lumea citind Urbancolia pe plajă, vreau ca cei care merg acolo să rămână unde sunt – şi Vama să rămână (redevină? Devină?) un loc al elitelor, în care să se ajungă pe bază de invitaţie (şi, în mod ideal, invitaţia s-o fac eu). Vreau să nu trebuiască să calc pe mână optişpe copii care cred că au fumat iarbă dar de fapt au dat 60 de lei pe un gram de busuioc, şi care stau acum şi se uită la stele şi nu înţeleg nimic. Vreau ca în Vamă să vină oameni care au luat bacul pe bune, şi care să vorbească chestii deştepte şi să asculte jazz (da, jazz!!!) fără să mă deranjeze. Da, vreau elită, că doar nu mai suntem în comunism, unde elitele erau interzise (dar existau, spre deosebire de acum, când „elită” a ajuns să însemne putere de cumpărare, şi deci orice căcănar care îşi ia un jeep din banii lui taică-său şi îl parchează pe cortul meu se poate considera ca făcând parte din ea). În plus, vreau să mă duc în Vamă (bine, de fapt vreau să mă duc în 2 Mai, dar ţi-am zis, prietena mea…) şi să nu am de-a face cu IT-işti danezi care îşi dau cu şutul în coaie şi rockeri cu nume groteşti şi cocalari cu chica vopsită. De fapt, toată lumea pe care o cunosc vrea asta. Chiar şi tu, Dan, oricât nu ţi-ar plăcea elitele. La urma urmei, ai decis să scrii pe Thinking Outside The Box (până şi numele e elitist!), nu în Click, Cancan sau pe Hi5.

În fine, bănuiesc că vreau asta degeaba. Dacă treci prin Vamă în prima săptămână din august, mă găseşti la corturi. Dă un semn şi bem o bere undeva. Ba poate mâncăm şi o hamsie.

 

Alex Tocilescu, scriitor, muzician (Aeroport)

[coloana]

Standard

muzica: Pink Floyd – A Momentary Lapse Of Reason

– Ştiu, am zis.
– Da? se miră Iulia. mă rog… Oricum, dacă Ionuţ continuă să fie aşa…
Nu mai spusese de mult ceva interesant. Nu ştiam nici acum cu exactitate despre ce vorbeşte. Eram în Vama Veche, unde ajunsesem în acea seară purtat de ea. Ca oricărui vechi doimaist, locul nu-mi spunea nimic. Nici plasele de pescuit atârnate de pereţi. Nici muzica, un Doors pe care în alte împrejurări l-aş fi ascultat cu plăcere. Şi, evident, nici Iulia.
– Alo, Alex, mă mai asculţi?
– Da, Iulia, am zis. Ionuţ, nu?
– Da, zise, dar te interesează ce spun?
– Da, am minţit eu, pentru că mai eram cu nişte prieteni la masă şi nu-mi plac scenele în public.
– Ionuţ, am continuat, dar e treaba Danei, scuză-mă, dar dacă pe ea n-o deranjează că a ajuns aşa, ce să-i faci?
– Dar e prietena mea, zise Iulia luând în serios interesul pe care mă străduisem să-l simulez. Trebuie să-i spun ceva, nu?
Am dat din umeri neputincios.
– Nu ştiu dacă este bine să te amesteci, am spus.
Simţeam că voinţa sau bunăvoinţa mea de a purta această discuţie era pe ducă. Prietenii cu care eram nu păreau dispuşi să schimbe subiectul. Şi ei îi cunoşteau pe Ionuţ şi Dana, o pereche anostă, a căror viaţă şi existenţă nu mi se păruseră niciodată demne de o cât de mică brumă de interes. Se pare că Ionuţ o înşela şi Dana ştia. Ei bine, şi? Acest fapt – dacă era un fapt – mă lăsa rece. Cine era Ionuţ? Cine era Dana? De ce a fi trebuit să-mi bat capul cu problemele lor?
Discuţia continuă fără participarea mea. Am golit sticla de bere din faţa mea şi mi-am aprins o ţigară.
– Mă duc să-mi mai iau una, am zis arătând spre sticla din faţa mea şi totodată ridicându-mă. Cât băusem? Trei beri? Patru? Nu le simţeam. M-am îndreptat spre bar, unde mi-am aşteptat rândul în spatele unei fete. O fată oarecare, nu contează. A cerut o vodcă şi a dat să plece cu ea. Stătea, din câte observasem, la o masă cu alte două fete. Avea părul negru şi ochii tot negri, dar frumoşi.
– Stai puţin, i-am zis.
Fata s-a oprit din drum şi s-a întors către mine.
– De ce? a întrebat. Avea dreptate, deşi cum poţi avea dreptate cu o simplă întrebare?
– Ai dreptate, am zis, dar totuşi stai puţin. Aşteaptă-mă.
Barmanul mi-a dat berea, eu i-am întins nişte bani.
– Auzi, i-am zis, voi aveţi numai Doors?
– Nu, a răspuns.
– Un Pink Floyd aveţi?
– Să văd…
A cotrobăit într-o ladă cu CD-uri, a scos unul şi mi l-a arătat. Momentary Lapse of Reason.
– Poţi să-l bagi? am zis.
– Sigur. Şi mie îmi place mai mult…

– Mersi, am zis şi m-am întors către fata care, contrar aşteptărilor mele, nu plecase de lângă mine.
– Alex, m-am recomandat neavând nici un plan.
– Iulia, a zis ea.
– Hm, am zâmbit, ce chestie, şi pe prietena mea o cheamă Iulia…
– Da? a zis Iulia, având se pare chef de discuţie.
– Da, am spus. E fata aia de-acolo, aia blondă cu bluză roşie…
Iulia se uită în direcţia în care îmi îndreptasem degetul. Mi-am dat seama că în mână aveam o ţigară. Am lăsat-o să cadă în nisip.
– E drăguţă, zise Iulia despre Iulia. De-a dreptul frumoasă.
– Aparenţe, am spus.
– Sunteţi certaţi? a întrebat ea cu o nu foarte inocentă inocenţă.
– Nu, am zis. Suntem plictisiţi.
– Unul de altul?
– Prinzi repede, am spus.
– Să zicem că cunosc situaţia, zise ea.
Stăteam aşa, Iulia cu vodca în mână, eu cu berea, privind-o amândoi pe cealaltă Iulia.
– Vrei să ne plimbăm pe mal? am întrebat.
– Ok, a spus.
– Stai puţin, am rugat-o.
– Stau.
M-am dus la masa noastră. Iulia mea, sau Iulia care era deja a mea, sau Iulia care urma să fi fost a mea, îmi oferi o privire scurtă şi goală şi continuă discuţia. Deşi părea imposibil, era vorba tot despre Ionuţ şi Dana. Mi-am luat ţigările şi Zippo-ul de pe masă. Iulia nu mă băgă în seamă. Nimeni nu mă băgă în seamă.
– Nu vreau să spun că îi dau dreptate lui Ionuţ… tocmai spunea Constantin, care îmi era cumva prieten.
– Nici n-ai cum, n-ai cum, zise o fată, Diana.
M-am întors la Iulia, care tocmai terminase de schimbat două vorbe cu fetele de la masa ei. Dădu vodca peste cap şi puse paharul pe masă.
– Hai, am zis.
Am ieşit din bar şi, făcând un mic ocol ca să nu intrăm totuşi în raza de vedere a celeilalte Iulii, am ajuns pe plajă. Din bar se auzea în continuare Pink Floyd, cu ceva mai mult reverb sau hall, confund mereu efectele astea. Ne-am întins în nisip, fiecare cu braţele încrucişate sub cap. Am stat aşa o vreme. Se vedeau o grămadă de stele. Am sorbit o gură de bere şi mi-am mai aprins o ţigară. I-am dat şi Iuliei una, apoi m-am jucat cu bricheta, deschizând-o şi închizând-o.
– Click. Clack, făcea.
Pink Floyd cântau Learning To Fly. Urma Dogs Of War, dacă nu mă înşelam, şi ca întotdeauna când este vorba de muzică nu mă înşelam. M-am întrebat la ce se gândeşte Iulia de lângă mine. Aş fi vrut ca ea să fie Iulia din bar, şi să fie prima noastră întâlnire, şi să mă îndrăgostesc de ea, şi să putem merge mereu pe o plajă şi să o luăm de la capăt, dar ea era altă Iulie, Iulia de lângă mine, şi asta e, m-am gândit.

– Mda, un avion, am zis, pentru că pe cer tocmai trecea unul. La ce te gândeşti?
Iulia nu răspunse. Trase un fum din ţigară.
Am privit-o. Plângea.
Am scos cămaşa pe care o aveam pe mine, am împăturit-o şi mi-am pus-o sub cap. Apoi am întins braţul drept. Iulia şi-a pus capul pe el. Lacrimile i se scurgeau pe ceea ce, anatomic vorbind, erau bicepşii mei. În mâna stângă ţineam în continuare ţigara. Am scuturat scrumul şi am tras un fum.
– Piesa asta se numeşte Yet Another Movie, am constatat trăgând cu urechea la Pink Floyd. Care cântau:

One sound, one single sound
One kiss, one single kiss
A face outside the window pane
However did it come to this?

– Este una dintre cele mai bune piese ale lor de după plecarea lui Waters, am zis. Poate chiar cea mai bună…
Am mai tras un fum.
– Iulia, am zis mângâind-o pe frunte, te iubesc.
M-am aplecat asupra ei şi am sărutat-o. Aveam buzele uscate. Mi-am trecut limba peste ele şi am sărutat-o din nou. Avea buzele moi şi umede şi întredeschise şi am rămas cu buzele mele pe ale ei, atingându-le uşor, adâncindu-mă apoi între ele, sugându-le şi muşcându-le cu buzele mele, ştiind şi simţind că Iulia de sub mine este şi nu este de fapt Iulia din bar, şi că sărutam pentru prima oară acea gură pe care o sărutasem de mii de ori, şi că şoldul pe care tocmai îl atingeam tot pentru prima oară era acelaşi cu şoldul pe care îl cuprinsesem cu mâna chiar în noaptea trecută şi în zeci de alte nopţi înainte de a adormi, şi mai ştiam că peste câteva ore va răsări soarele şi că cel târziu atunci ne vom întoarce în 2 Mai, străbătând satul de la sud la nord, ştiam că voi parca maşina în faţa casei şi că vom intra obosiţi în curte, ştiam că ne vom arunca în pat şi vom adormi îmbrăţişaţi, şi mai ştiam, în cele din urmă, că ne vom trezi pe la 12 şi vom bea o cafea şi vom începe împreună o viaţă nouă sau o viaţă veche, depinde.

Bucureşti, 1.8.2006

[coloana]

2 Mai

Muzica: David Bowie – Wood Jackson

Sînt în 2 Mai şi am 16 ani. E noapte. Sînt pe plaja de la nudişti, mai precis în dreptul unui bar oribil, parcă născut dintr-un cîntec al lui Tom Waits. Luminile emanate de bar sînt galbene, de parcă urina unei fantome s-ar fi răspîndit în aer. Din bar se aude muzică: Doors sau Phoenix sau Hendrix sau Dylan, ce contează? Sînt singur. Pînă de curînd a mai fost un tip cu mine, dar a dispărut cu o fată într-un cort, lăsîndu-mă cu o sticlă de Cabernet şi un pachet de Rothmans. Dacă aştept, poate vine altcineva cu care să împart vinul şi ţigările. Stau cu spatele la bar şi privesc întunericul care reprezintă sau înlocuieşte marea. Se aud valuri.

Din bar iese cineva şi se apropie de mine. Nu ştiu cine este, văd doar o umbră crescînd. Aud paşi pe pietriş. Nu mă întorc.
Mai înainte am băut cu cineva, cu cel care a plecat, o altă sticlă de vin, dar nu sînt pilit. Nici măcar bine-dispus. Doar puţin trist, puţin resemnat.

Persoana care s-a apropiat de mine îmi pune o mînă pe umăr.
– Salut, mormăi eu fără să o privesc.
– Bună, zice.

Voce de fată, deci este o fată, deci îmi ridic privirea din întuneric şi mă uit la ea. Blondă, sau poate lumina o face aşa, părul lung, nespălat, trăsături frumoase. Are şi un corp, dar nu se vede, fiind ascuns într-o fustă largă din material moale. Poartă un fel de tricou şi o geacă de jeans.
– Ai un foc? întreabă.

Scot un Zippo din buzunarul din faţă dreapta de la pantaloni şi i-l întind. Îşi aprinde o ţigară ţinînd o mînă în dreptul brichetei. Focul o face mai frumoasă. Închide bricheta – redevenind doar drăguţă – şi mi-o dă înapoi.
– Mersi, spune. Se uită la sticlă.
– Stai jos, îi zic. Vrei?

Îi întind Cabernetul. Se aşază în stînga mea, ia sticla şi bea o gură.
– Alex, mă prezint.
– Delia, zice ea.

Îmi aprind şi eu o ţigară. Beau vin.

– Deci Delia? întreb.
– Deci ce?
– Deci.
– Da, deci. Deci Delia.
– Da, zic.

Şi ce să mai zic? Poate să încep o conversaţie?
– Stai la cort? întreb.
– Nu, la gazdă.
– Singură aici?
– Cu o prietenă, dar… nu ştiu unde e, s-a dus cu un tip pe dig, şi în bar era cam mult fum şi cam multă lume şi cam proastă, şi…
– Deci…
– Exact.
– Foarte bine, spun. O să bem sticla asta de vin. O să fumăm.. O să ne amuzăm.
– Da. Tu? Singur?
– Acum, da. Undeva, acolo, e un prieten, am zis arătînd cu mîna teoretic înspre un pîlc de corturi. E cu altcineva.
– Sîntem deci în situaţii identice.
– Deci.
– Exact.

Tăcem. Mă uit la stele, sînt sus, pe cer. E senin. Se aud valuri.
– Atunci vorbeşte-mi despre tine, zice Delia.
– Da. Eu.

Fac o pauză.
– Eu.
– Tu.
– Eu.

Mai fac o pauză. Continui.
– Sînt un imbecil, zic. Dar, desigur, un imbecil foarte inteligent, sau viceversa. Mai curînd inteligent decît imbecil, probabil. Sînt în sat de douăzeci de zile, timp în care nu am făcut nimic şi nu s-a întîmplat nimic. Am făcut baie, m-am bronzat, am băut, am jucat canastă. Ştii canastă?
– Nu.
– Nu face nimic. Am jucat canastă. Am fost de două ori în Mangalia şi o dată în Vamă. Sînt cu familia şi prietenii, care acum sînt în staţiuni sau poate s-au întors şi s-au apucat să joace canastă. O să mai stau încă zece zile şi nu se va întîmpla în continuare nimic. Totuşi, mă simt bine. Pe de altă parte, nu. Mă gîndesc că e bine să ai şaptişpe ani şi să bei vin pe plajă, în 2 Mai. Pe de altă parte, mă gîndesc că nu ştiu ce se va întîmpla mai departe cu mine. Poate că voi face asta în fiecare an, să vin aici, să stau, să beau. Poate nu mă voi schimba niciodată. Poate că viitorul nu-mi rezervă nimic. Poate că asta merit, pentru că nu am riscat niciodată nimic, şi nici nu am de gînd să risc ceva vreodată. Poate că voi deveni un personaj, acel “Eu” din romanele lui Puşi Dinulescu, sensibil şi imbecil şi gîndind mereu aceleaşi gînduri. Poate că nu voi înţelege niciodată mai mult decît înţeleg acum, şi recunosc că nu înţeleg prea multe. Poate că nu voi scăpa niciodată de senzaţia că mereu, în toate, este vorba despre sex. De exemplu acum, în acest monolog.

– Vrei să spui că îmi zici toate astea ca să te culci cu mine? întreabă Delia.
– Nu. Îţi spun toate astea pentru că asta simt. Dar poate că simt şi gîndesc lucrurile astea pentru că vreau să mă culc cu tine.
– Adică vrei…?
– Da. Cred că da. Sau, adică, nu ştiu. Sînt cumva confuz. Decide tu.

Delia dă din cap că da (da, ce?) şi se ridică. Coboară pe plajă cu sticla de vin în mînă. O urmez. Se opreşte în spaţiul îngust dintre corturi şi apă.
– N-ai un cort, zice.
– N-am.

Ne întindem pe nisip. Este rece, dar plăcut. Cu dezinvoltura unui cuplu care este împreună de mult, ne îmbrăţişăm, ne sărutăm, ne mîngîiem. Frumos. Mă simt liber. Dintr-un cort se aud rîsete şi alte zgomote. Alţii care fac ce facem noi, deduc. Simt corpul Deliei alunecînd în jos, mîinile ei îmi descheie pantalonii.
– Nu, zic, trăgînd-o cu grijă în sus.
– Nu? se miră ea.
– Nu.

Nu întreabă ce, şi nici de ce, ceea ce mă bucură. Îi simt corpul cald, tare, o mîngîi dezinvolt pe sîni, prin tricou. O ating şi în alte locuri, o fac să tremure, să geamă, să respire altfel, să vrea.
– Tu sus, zic, ea fiind deja deasupra mea.
– Prezervativ? întreabă.

– N-am, mint eu. De fapt, am unul în portofel, dar nu vreau să-l folosesc. Nu vreau… Nu iei pastila aia? o întreb.
– Ba da, dar… nu încheie propoziţia.
– Înţeleg, spun, dar, vezi tu, nu am cum să-ţi dau vreo boală. Nu am de unde să am aşa ceva. Este absolut imposibil.. Ok?
– Ok, zice, înţelegînd ce se ascunde în spatele vorbelor mele.

Ne dezbrăcăm amîndoi atît cît este nevoie ca să putem consuma actul nestînjeniţi, Delia se aşază pe penisul meu şi începe să se mişte, de parcă ar călări un căluţ electric, în care bagi o monedă ca să pornească. Un căluţ mare cît un miel sau un dog german, de plastic, vopsit în roşu, cu hamuri aurii şi şea albastră. Vopseaua este scorojită pe alocuri.

Cum spre deosebire de mine Delia pare să ştie ce face, mă las în voia ei. Nu am cuvinte să descriu senzaţia pe care o am şi, oricum, ar fi indiscret să o împărtăşesc aici.

Nu mă gîndesc la nimic în acest moment, şi bine fac, pentru că altfel gîndurile mi-ar fi întrerupte de ceea ce aud. Şi anume:

Vine tonul. De undeva, de sus, dar nu din univers, nici din cer, ci de undeva foarte aproape, de chiar deasupra mea. Un ton foarte puternic, precum cel de la telefonul cuiva surd. Ascult. Se aude cum cineva formează un număr: pip-pip-pip-pip-pip-pip-pip. Apoi sună. Cineva răspunde, mai precis ridică un receptor. Din neant, de la circa patru metri de deasupra mea, apare o mînă care ţine un receptor. O mînă de om.

Cablul spiralat care iese din receptor duce nicăieri..
– E pentru tine, îmi spune o voce, nici de bărbat, nici de femeie..

Delia nu observă nimic, sau se face că nu observă, sau poate că i s-a mai întîmplat aşa ceva. Se mişcă în continuare. O simt cu toate simţurile. Apuc receptorul.
– Alo, răspund.

La telefon e Dumnezeu. Ştiu asta. E stilul Lui.
– Vezi? zice.

(19 mai 2005)