Cu bicicleta pe Mont Blanc

Dacă e să mă uit la toate concediile pe care le-am avut în ultimii șase ani, şi la toate micile ieşiri şi aventuri, mica expediţie de o lună din 2011 a fost clar ceva aparte. În primul rând, a fost destul de lungă, aproape o lună de zile petrecută pe drum, pentru a avea timp suficient să te rupi de tot şi de toate. În al doilea rând, a fost extrem de variată şi a fost o experienţă complet nouă pentru noi, fiind prima tură lungă de cicloturism de până atunci. Şi ca de obicei, de fiecare dată când încerci şi descoperi ceva nou, trăirile sunt mult mai intense.

 

 

de Radu Diaconescu (diaconescuradu.com)

 

Îmi amintesc şi acum momentul în care ne-a venit pentru prima dată ideea, cu aproape doi ani înainte de a o pune în aplicare, când eram în maşină, pe Valea Prahovei, în drum spre munte. Cu o zi înainte citisem un articol despre Goran Kropp şi despre expediţia lui din 1996 din Suedia până pe Everest, şi în momentul în care i-am povestit Mihaelei despre el, s-a aprins scânteia că am putea să încercăm să facem şi noi ceva similar, chiar dacă la o scară mult mai mică.

De la a realiza că am putea face şi noi aşa ceva şi până la a lua hotărârea a trecut însă ceva timp, şi probabil lucrurile s-au schimbat în momentul în care bicicleta a început să apară din ce în ce mai des în viaţa noastră şi în momentul în care am început să dăm peste jurnalele oamenilor plecaţi cu bicicleta prin jurul lumii. Şi ne-am dat seama că am vrea să încercăm şi noi experienţa, chiar dacă doar pentru o perioadă limitată, şi de aici ideea pedalatului până pe Mont Blanc.

Într-o lume în care a călători înseamnă să te urci într-un avion şi să ajungi câteva ore mai târziu în capătul celălalt al continentului, o expediţie pe bicicletă are o frumuseţe aparte. Îmi amintesc şi acum sentimentul pe care îl aveam dimineaţa în momentul în care mă urcam pe şaua bicicletei, sentimentul de a avea toate lucrurile de care ai nevoie după tine şi de a avea o zi întreagă în faţă în care ai locuri noi de descoperit. În acelaşi timp era şi ţelul, un vârf de munte undeva departe, de care te apropiai cu paşi ce păreau de pitic în primele zile şi de uriaşi în ultimele.

Despre călătoria propriu-zisă am scris pe îndelete, câte o postare pentru fiecare zi, pentru că fără a ţine un jurnal, lucrurile ar fi început să se amestece destul de repede în mintea noastră. Totuşi am să aleg câteva impresii fugare despre călătorie, gânduri şi amintiri care îmi vin acum în minte, la peste doi ani de când s-au petrecut lucrurile.

În primul rând, câmpiile nesfârşite ale Ungariei, prin care am pedalat sub un cer plumburiu ce ne amintea mai degrabă de zile de octombrie, şi nu de zile de la mijlocul verii. Dar locurile şi limba îmi sunt cunoscute, crescând la Oradea sunt o mulţime de lucruri care par familiare.

Dând timpul puţin înainte, ajungem în Slovenia, o ţară despre care nu ştiam aproape nimic până când i-am trecut graniţa, undeva între două sate uitate de lume dar cu nume asemănătoare. E foarte uşor să-ţi dai seama cum s-au trasat graniţele, atunci când, întrebând despre cum poţi să ajungi în Slovenia, oamenii te trimit pe un drum de ţară din spatele casei, care duce la casa vărului din satul din partea cealaltă a graniţei.

Puţin mai târziu suntem pe malul Dravei, un râu care strânge o mare parte din apele ce se scurg din Alpii estici, înainte de a se vărsa în Dunăre. Un râu albastru şi domol, pe care îl urmărim de la Maribor până în locul în care se naşte, într-o cumpănă de ape ce se găseşte în nordul Dolomiţilor.

 

 
De la Maribor ne simţim ca acasă, şi deşi nu avem mult de urcat, suntem aproape tot timpul străjuiţi de munţi pe stânga şi pe dreapta, iar aerul e aerul răcoros de munte pe care îl ştim din România. Cei 300 de kilometri prin Austria curg prin peisaje ce par rupte din filmele cu Heidi. Odată ce trecem în Italia, lucrurile se schimbă, şi dacă n-ar fi micul uragan cu care ne luptăm din sud, am putea să ne bucurăm de faptul că mergem la vale, căci pentru o bună parte din drum, urmăm râul Adige spre sud. Şi deşi suntem în mijlocul munţilor, simţim în nări mirosul sărat al mării, purtat de la Adriatică de vântul cu care ne luptăm.

Italia o găsim ca un contrast între micile sate ce par îngheţate în timp şi zone de oraşe cu suburbii moderne, înlănţuite, ce sunt mult prea populate pentru gusturile noastre. Deşi încercăm să evităm traficul şi să ţinem linia munţilor din nord, avem parte şi de o mică coborâre în infern, când, în drum spre Bergamo, ajungem pe un drum express. Şi nefiind cale de întoarcere, ajungem să pedalăm printr-un tunel de 2 kilometri. Iar aici, pedalând destul de aproape de tiruri zgomotoase care ne atenţionează claxonând din când în când, prin întunericul unui tunel prea puţin luminat şi prin aerul încins încărcat cu gaze de eşapament, pare că suntem într-o variantă modernă a infernului subteran.

 

 

Dăm timpul încă puţin înainte şi după ultimele zile în care Mont Blancul ne-a atras ca un magnet, iată-ne pe ultimele sute de metri înainte de a ajunge în camping, la sfârşitul a 15 zile de pedalat prin Europa, şi după 1.800 de kilometri. Într-un fel pare incredibil, ne bucurăm că am ajuns şi că prima parte a călătoriei s-a terminat, dar nu putem decât să sperăm că vremea va fi îngăduitoare şi pentru următoarea parte.

E noapte, şi noi înaintăm în fruntea unui şir firav de luminiţe pe un gheţar crevasat, sub lumina lunii care adaugă un plus de mister locurilor. Atmosfera e complet nemişcată, şi colţarii muşcă din zăpada îngheţată pe care înaintăm cu repeziciune. Timp de aclimatizare nu avem, iar antrenamentul sperăm să fie făcut pe bicicletă în drum spre munte, astfel încât suntem într-un fel de sprint spre vârful Mont Blanc-ului, după doar 4 ore dormitate la Gonella, înainte de trezirea de la 11:30.

Răsăritul ne prinde la Vallot, dar găsim ruta franceză mult prea aglomerată pentru gusturile noastre, şi deşi avem parte de o zi perfectă, ne gândim dacă nu ar fi fost mai bine să alegem un munte de 4.000 de metri fără faima pe care o are Mont Blancul, unde ai putea să te bucuri singur de atingerea vârfului, fără fluxul de oameni de aici. Coborârea e extrem de lungă, şi după ce ajungem în cuptorul gheţarului, ne deshidratăm ca două stafide stoarse de apă.

 

 

Urmează ore bune până la camping, pe morena interminabilă a gheţarului, când oboseala ultimelor 24 de ore ne ajunge din urmă şi suntem tentaţi să adormim pe fiecare piatră pe care luăm o mică pauză. 24 de ore în care, cu cele câteva ore de pauză de la refugiu, am ajuns din camping până pe Mont Blanc şi înapoi. Şi ne grabim pentru a trimite tot echipamentul de alpinism ziua următoare spre ţară, pentru a putea să ne continuăm drumul pe bicicletă.

Dând timpul încă puţin înainte, iată-ne pedalând la vale pe malul Inului, în drum spre cunoscuta Dunăre. Timpul nu ne-a ajuns pentru a ajunge înapoi în ţară pe bicicletă, astfel încât am ales să pedalăm 700km la vale din pasul Brenner până aproape de Viena. Pedalăm pentru prima dată şi prin Germania, prin care am făcut atât de multe ture de cicloturism în ultimul an, printr-o atmosferă de sfârşit de vară şi de vacanţă, cu copii ce merg la scăldat în lacurile curate ce se găsesc în toate locurile.

Dăm timpul încă puţin înainte şi ajungem şi aproape de sfârşitul vacanţei noastre, pedalând prin Budapesta dintr-o gară în alta, în speranţa de a prinde un tren care să ne aducă mai aproape de graniţa cu România. Astăzi am schimbat deja trei trenuri în drumul nostru din apropierea Vienei, şi mai avem încă două de schimbat până ajungem aproape de graniţă. Ultimii 20 de kilometri până în România îi facem din nou pe bicicletă, pedalând în miez de noapte către casa bunicilor mei din Oradea.

 

 

Ca incheiere, pot spune că ne-a plăcut extrem de mult mică expediţie şi concediul asociat. Iar asta în primul rând pentru că a fost altfel, altfel decât concediul tipic de a petrece câteva săptămâni la munte, după un drum rapid cu maşina sau cu avionul. Cicloturismul e un fel de întoarcere la esenţa călătoriei, într-un fel ce nu diferă foarte mult de modul în care oamenii au călătorit în secolele trecute. Şi mai e şi frumuseţea independenţei, a deplasării prin forţe proprii, a descoperirii de locuri noi, şi senzaţia pe care o ai dimineaţa când te urci în şa, şi ştii că poţi să alegi drumul şi direcţia pe care vrei să pedalezi.

Aici puteți citi jurnalul întregii călătorii.