Lost in Translation: De ce sunt japonezii supli

8

Ştiam, ca toată lumea, că japonezii au siluete filiforme; această percepţie intră la categoria “clişee naţionale” şi este adevărată, cu mici excepţii care întăresc regula; mă aşteptam să fie aşa atunci când am plecat către Japonia, însă nu mă aşteptam ca odată ajunsă în Lilliput, să mă consider Gulliver dintr-odată. Perspectiva se schimbă drastic atunci când te mişti dintr-un mediu familiar într-un altul, complet străin.

De unde până atunci eram “în grafic”, ca să-i spunem aşa, în Japonia săream puţin peste normă. Cu adevărat uimitor este ritmul în care creierul se repoziţionează în noul mediu. În primele săptămâni mă uimeau constant siluetele piele şi os pe care le întâlneam la oamenii din jurul meu. Apoi, încetul cu încetul, acele siluete ţi se par cele normale, iar tu eşti o boabă de fasole într-o grămadă de boabe de orez.

de Mirona (Japonia, departe, aproape)

Fenomenul invers este şi mai surprinzător. La întoarcere din Japonia cred că nu mi-ar fi stat ciudat cu eticheta subnutrită, iar oamenii în România mi se păreau mai îndestulaţi decât îmi aminteam că-i lăsasem. Revenind însă la Japonia, mă aflam în faţa primei cure de slăbire din viaţa mea. Destul de îngreunată de faptul că habar n-aveam cu ce erau pline rafturile supermarketurilor şi că mâncăm tot timpul lucruri nefamiliare ce îmi stârneau curiozitatea. În plus, mă aflam în cultura orezului, în oraşul patiseriilor şi al magazinelor de dulciuri aduse din toată lumea, în mijlocul unei fascinaţii japoneze pentru mâncare aşa cum n-am mai văzut la alte culturi. De peste tot mă asaltau reviste special concepute pentru a compune un tur culinar al Japoniei. În loc de editorial de modă aţi fi putut vedea într-una din acestea cel mai nou fel de mâncare care se serveşte la restaurantul X. Toţi oamenii cu care făceam cunoştinţă mă întrebau din start cum e mâncarea în România, care sunt mâncărurile mele preferate, dacă am încercat asta şi asta şi asta. La cămin, toate naţionalităţile găteau împreună şi apoi se invitau unii pe alţii la masă. Mai puţin chinezii, dar asta e altă poveste. Am slăbit destul de repede. Dar nu durabil. Şi-atunci mi-am dat seama că, dacă vreau să mă bucur de traiul din Japonia la adevărata sa valoare, trebuie să trăiesc ca un japonez, nu ca un european în vacanţă. Iată-mă deci, la aproape jumătate de an de când ajunsesem în Japonia, schimbându-mi cu totul stilul de viaţă. Dacă v-aţi întrebat vreodată de ce arată japonezele aşa de slabe şi de ce cu greu le putem ghici vârsta, aveţi mai jos răspunsul.

Am început cu obiceiurile culinare. Porţii mici, mâncat încet, până pe la 80% saţietate. Aproape întotdeauna împărţeam mâncarea cu ceilalţi, n-aveam niciodată farfurii mari, pentru fiecare dintre noi. Nu există masă fără legume, atât gătite, cât şi crude. Multe legume, mai mult de 4-5 feluri. Peşte de toate felurile, gătit la aburi sau la cuptor, simplu, condimentat doar cu sos de soia. Fructe de mare. De câteva ori pe lună carne de vită/porc/pui, bucăţi mici. Între mese, fructe. Ceai verde, neîndulcit, câteva căni pe zi. Alge. Da, alge! Mai ales cele uscate şi crocante. Supe. Rareori pâine. Dulciuri – firimituri, împărţite cu ceilalţi, motiv de sărbătoare. Deşi la început porţiile japoneze mi s-au părut o glumă, numai bune de restaurante haute-cuisine de la care pleci înfometat, după o vreme m-am adaptat, îmi erau de ajuns.

Goodbye Kasukabe
O doamnă foarte elegantă ce demonstreaza un dans tradiţional
Photo Credit @scion_cho on Flickr (thank you!)

Apoi am continuat cu mişcarea. Tinerii sunt mult prea ocupaţi pentru a merge la sală. Asta am constatat atunci când mi-am făcut abonament la un centru de sport din apropierea căminului şi m-am trezit înconjurată de pensionari care făceau dansuri hawaiene şi aqua fitness. Mişcarea este integrată în viaţa de zi cu zi. Majoritatea japonezilor folosesc bicicleta ca mijloc de transport, mai ales dacă nu trebuie să parcurgă distanţe mari zilnic. Eu foloseam iniţial trenul sau autobuzul exclusiv. Am renunţat la pass-ul de tren şi mi-am cumpărat o bicicletă cu care mergeam până la baza muntelui pe care se afla facultatea. Restul drumului îl făceam pe jos, alături de mulţi alţi studenţi. Panta era tare înclinată. În primele săptămâni trebuia să mă opresc să-mi trag sufletul de cel puţin trei ori până la poarta facultăţii. Colegii treceau pe lângă mine fluierând! Aveau exerciţiu, se înţelege. În Japonia nu este permis să vii cu maşina la liceu sau la facultate pe considerentul că s-ar aglomera prea tare zonele respective. De altfel, puţini japonezi îşi folosesc maşinile în timpul săptămânii. Trenurile sunt mult mai confortabile, mai rapide, parcurg distanţe mari într-un timp scurt şi costă mai puţin. Aşadar mergeam pe jos, cu bicicleta, urcam o mulţime de scări şi înotam în weekeduri în ocean.

 

Cale lungă de la facultate până jos 🙂

Photo [email protected] on Flickr (thank you!)

În Kobe, situat între munte şi mare, să inspiri era o adevărată binefacere. De soare m-am bucurat mai tot timpul, iar iarna a fost destul de îngăduitoare încât să nu-mi întrerupă plimbările. Pentru mine, toate acestea au fost de ajuns. Dar nu sunt deloc de ajuns pentru multe japoneze. Din afară poate părea că nu fac mai nimic ca să-şi păstreze silueta şi tenurile perfecte de porţelan. Aceasta este numai o aparenţă. Japonezele, ca toate femeile, ţin diete drastice, urmează trenduri ridicole gen “dietă cu banane” sau “dietă cu supă miso”, un fel de “regimul cu supă de varză” de la noi, cumpără zeci de produse cosmetice care le promit că vor avea picioarele mai subţiri, tenul mai alb sau…nasul în vânt, au luat cel puţin o dată în viaţă pastile cu diverse prafuri pentru a slăbi şi consideră că o operaţie estetică ar fi soluţia ideală pentru a-şi mări ochii sau…alte părţi esenţiale ale corpului. Dacă se îngraşă 2 kg, deja încep să se simtă oribil deoarece presiunea societăţii este foarte mare.

Aproape toată lumea din jurul tău este filiformă, hainele din magazine sunt făcute pentru umeraşe, iar cel mai mare număr la pantofi este 38, un 38 tare îngust…Cu cât mănânci mai delicat şi mai puţin, cu atât se consideră că eşti mai atrăgătoare, motiv pentru care la întâlniri amoroase majoritatea fetelor japoneze pretind că au un apetit foarte scăzut, ştiind bine că vor mânca pe săturate abia când ajung acasă, în intimitate. Dramele legate de aspectul fizic nu scad cu vârsta, nu. Abia la vârste înaintate am auzit câteva doamne chicotind de bucurie că pot merge, în grup, ca într-o excursie cu clasa, la cele mai faimoase patiserii şi cofetării, special ca să încerce toate dulciurile de la care s-au abţinut o viaţă întreagă. Deşi nici aceasta nu e o regulă, numeroase doamne în vârstă preferând în continuare să facă sport şi să mănânce cumpătat, continuând să arate suple şi să fie active până la adânci bătrâneţi.

Light weight
Dietă prin…inspirare?!
Photo Credit @ robep on Flickr (thank you!)

Aud deseori că e vorba de genetică, oase mici, metabolisme rapide. Dar japonezii se îngraşă când se mută în Europa sau în SUA. Se îngraşă şi se îmbolnăvesc de boli care nu i-ar atinge acasă.

Cute but too skinny
Etalonul?!
Photo Credit @ frais99 on Flickr (thank you!)

Nu e niciun secret. Japonezii sunt supli pentru că mănâncă într-un anumit fel, pentru că fac mişcare în mod constant, pentru că încearcă pe cât posibil să se bucure de aer curat şi de soare şi pentru că sunt foarte motivaţi (a se citi constrânşi).

Foto main: Flickr/tcaira

Acestă postare a fost preluată de pe blogul Japonia, departe, aproape.

Mirona are 26 de ani. Abia acum scrie. După ce s-a întors din Japonia, unde a locuit timp de un an. La studii de drept internaţional, trebuie să menţioneze mereu. Ştim cu toţii ce crede lumea despre fetele care ajung în Japonia. Cum spuneam: scrie poveşti de departe, din care se presupune că tragem învăţăminte serioase, avizează contracte şi redactează plângeri contravenţionale, zâmbeşte aiurea oamenilor în metrou, se încăpăţânează să salute corporatiştii în lift, ridică uneori hârtiile aruncate de alţii şi se scuză când n-a greşit. Unde se crede? În Japonia?

 

Puteţi citi şi:

Japonia, departe, aproape

De ce creşte Japonia şi scade America


8 comentarii

  1. Pingback: Japonia, departe, aproape: Despre ceremonia ceaiului

  2. Japonezele sunt filiforme din motive sexuale, mai precis din cauza japonezilor subdotati. Normal ca nu le plac grasele, nu mai ajung unde trebuie. Si de-aici, presiunea continua pe femei sa fie “atragatoare”. E doar genetica si sex.

  3. Pingback: Japonia, departe, aproape: Despre ceremonia ceaiului | TOTB.ro - Think Outside the Box

  4. Problema cu slăbitul la femei se cheamă psihoză în masă. Și nu știu de unde a scos autoarea că numai la japoneze se întâlnește. Uitați-vă și la românce și o să înțelegeți

  5. Pingback: Longevitatea japoneză începe să şubrezească | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply