Cine luptă cu războiul împotriva drogurilor

1

Obișnuită cu spațiul public românesc, unde se vorbește despre droguri în statistici seci, în trâmbițe alarmist-tabloidale sau, în cel mai benign caz, prin tricouri inscripționate cu ”Legalize Marijuana,” sub poza lui Bob Marley, am avut un șoc cultural întâlnind consumatori de droguri asumați, care militează prin propriile organizații pentru drepturile unei comunități urmărite mai peste tot în lume de stigmă. Într-un hotel luxos, alături de politicieni și cercetători, am cunoscut oameni pentru care heroina sau crack-ul nu mai sunt secrete de păzit cu orice preț.

 

patrolling-poppies

Patrulă militară într-un lan de maci din care se extrage opiul. Foto: Murdoconline.com

 

de Andra Matzal

 

Pentru ei, sunt cauze în care își investesc tot timpul și energia, ducând de pe frontul societății civile o luptă continuă cu războiul împotriva drogurilor și consecințele lui – răspândirea HIV și a hepatitei C, supradozele, lipsa unor servicii decente de dezintoxicare, violențe din partea autorităților, încarcerări și, nu în ultimul rând, blamul celor din jur.

Pentru cineva ca mine, care cunoaște tăcerea ca statement din jurul unui subiect tabu în România, consumatorii care au trecut de la propriile istorii și dependențe, la activism pentru cei cu care împărtășesc nu doar esențiala legătură cu substanța, ci și bătălia dusă adesea pe linia fină dintre viață și moarte, a fost o mică revelație. Conferința Internațională de Harm Reduction derulată de curând la Vilnius s-a dovedit un spațiu deschis, unde ipocrizia e lăsată la o parte, pentru a face loc unor povești considerate marginale, dar care radiografiază fidel destinul unor societăți în transformare. Cei care vor avea răbdare să parcurgă tot acest text își vor putea reprezenta o foarte telegrafică hartă a practicilor și crizelor cu care consumatorii de droguri și lumile din care vin se confruntă acum și, chiar dacă poveștile vin din Afganistan, India, Kenya și Marea Britanie, ele împărtășesc foarte multe constante. În spatele istoriilor unite de firul roșu al drogurilor, se dezvăluie alte răni deschise, pe care le cunoaștem, universal, foarte bine: sărăcia, intoleranța, prejudecata, ignoranța, boala. Dar, înainte de toate, forța și implicarea, din care avem cu toții de învățat.

 

Abdur Raheem, Afganistan: ”Viețile călcalte în picioare ale consumatorilor afgani ar face pe oricine să plângă”

 

2

Farshad (stânga) și Abdur (dreapta), de la Afghan Drug Users Group

 

Abdur are 49 de ani, e un bărbat extrem de calm, vorbește lent și, de cele mai multe ori, pentru a se face înțeles în limba engleză, apelează la Farshad, colegul lui de la Afghan Drugs Users Group (ADUG). După 17 ani de droguri, de la heroină, la crack, a fost primul consumator din Afganistan care a făcut tratament cu metadonă, iar de un an și jumătate nu se mai atinge de heroină decât ocazional. Din 2010, își dedică viața sutelor de mii de consumatori afgani, pentru care supraviețuirea, sub violențele atroce ale poliției și persecutarea religioasă, e cea mai mare provocare. Trebuie știut din capul locului că peste 90 % din heroina lumii provine din această țară.

Cu o populație de circa 30 de milioane de locuitori, Afganistanul numără acum circa un milion de consumatori, iar în rândul celor care își injectează, prevalența HIV a crescut cu 140 % în ultimii câțiva ani.  Deși, pe hârtie, legea țării interzice abuzurile și cruzimea, în realitate, spun cei doi, se trăiește după legile junglei, iar sutele de mii de utilizatori de droguri care trăiesc în sărăcie lucie și mizerie, sub poduri sau la gropile de gunoi, sunt cei mai expuși. ”În fiecare zi, poliția vine în locurile unde se adună consumatorii de droguri și îi bate,” spune Abdur. ”Periodic, forțele de ordine încarcă autobuze de consumatori pe care îi duc la așa-zisele centre de reabilitare, care sunt, de fapt, centre de detenție. Acolo sunt rași în cap, sunt bătuți și li se fac dușuri reci, în condiții de închisoare. După o lună, îi eliberează pe acești oameni săraci, care locuiau în stradă, fără speranță sau bani de hrană, într-o altă viață la fel de goală. Rezultatele, multe cazuri de supradoze, oameni care mor, îmbolnăviri.” Spre deosebire de alte țări, unde abuzurile forțelor de ordine sunt o practică la ordinea zilei, Afganistanul are parte de o dublă presiune, fiind o țară islamică, unde este interzis consumul oricărui drog. Liderii musulmani creează o puternică stigmă asupra consumatorilor, încurajându-i pe oameni să nu-i ajute pentru că aceștia cumpără haraam – ceva interzis. Așa se face că, în lumina discursului religios, cei mai mulți consumatori de droguri sunt percepuți ca fiind esențial răi și păcătoși: ”arhetipuri rele,” cum spune Farshad. Cei mai mulți dintre liderii islamici din Afganistan îi îndeamnă pe oameni să-i bată la rândul lor pe consumatori. ”În 2011, un lider religios le-a spus celor din comunitatea lui că au undă verde să-i omoare pe acești oameni, iar când credincioșii au venit sub podul unde stăteau consumatorii, în urma bătăilor doi dintre aceștia au murit,” își amintește Farshad.

Dincolo de violența principială, corupția își spune cuvântul, fără să țină cont de miza implicată. ”Uneori, poliția asigură paza pentru trafic de droguri unde anumitor traficanți li se permite să-și vândă marfa, plătind o anumită cotă polițiștilor. Însă abuzurile poliției nu se opresc aici, de multe ori consumatorilor fiindu-le confiscați și cei câțiva bănuți pe care-i fac de pe urma cerșitului sau a furturilor. Lucrul ăsta duce la violențe incredibile: doar ei sunt cei care au puterea și armele,” povestesc cei doi activiști, în condițiile în care peste 90% din consumatorii afgani provin  din clasa de mijloc sau din cele mai de jos pături ale societății. Majoritatea celor din Kabul care au ajuns să consume opiu au făcut-o după ce au plecat la muncă în Iran, din cauza epuizării și a tensiunii sub care trăiesc, din partea familiei sau a celor din jur, care-i disprețuiesc pe afgani.

În ceea ce privește femeile consumatoare, situația lor e însă și mai neagră, atâta vreme cât, după cum ne amintește Farshad, potrivit Sharia (legea sfântă a Islamului), ”două femei fac cât un bărbat.” ”O femeie care consumă droguri nu are în primul rând voie să iasă din casă pentru a face rost de bani. Astfel, cele mai multe femei sunt nevoite să practice, pe ascuns, prostituția. Multe alte femei consumatoare vin din rândul celor care muncesc din greu în provincie, pe plantațiile de maci pentru opiu. La țară, din cauza condițiilor grele de viață și a lipsei de servicii medicale, se folosește opiu pentru mai toate problemele: pentru tuse, pentru pneumonie sau dureri de oase. Și copiilor mici li se dau câteva semințe, pentru a-i liniști. De asemenea, multe femei încep să consume droguri din cauza soților care, fiind consumatori, încep să-și preseze nevestele să consume și ele și să împartă, astfel, izolarea socială,” explică cei doi activiști care, din 2010, încearcă prin Afghan Drug Users Group să implice autoritățile naționale într-un proces de reevaluare a drepturilor consumatorilor și de reformă a serviciilor medicale.

În Kabul există un singur centru de tratament cu metadonă, deschis în urmă cu trei ani de organizația Medicins du Monde, însă cu toate acestea, în tot acest timp nu au fost tratate decât 70 de persoane, în condițiile în care autoritățile musulmane consideră programele de harm reduction o invenție occidentală nedorită. Negocierile cu ministerele și oficiile guvernamentale merg anevoios, iar din 2014, când forțele aliate se vor retrage din Afganistan, cei doi prevăd o agravare sensibilă a situației. ”Când, în 2001, trupele au ocupat Afganistanul, culturile de opiu au scăzut, însă, din cauza sărăciei și a lipsei de alternativă, oamenii au revenit la crescut maci. Campaniile de informare și trainingurile vocaționale nu au fost de ajuns: oamenii așteptau fabrici și locuri de muncă, lucruri necesare supraviețuirii. Acum, cultivarea macilor a crescut din nou semnificativ și cu siguranță va mai crește, cu cât situația Afganistanului se va înrăutăți în condițiile în care, în 2014, trupele se vor retrage din țară și, odată cu ele, va scădea și interesul oamenilor cu bani față de Afganistan,” explică Farshad și Raheem, care, deși lucrează pe unul dintre cele mai minate terenuri, continuă să-i susțină pe consumatorii săraci, să le ofere seringi sterile, în ciuda amenințărilor cu moartea primite de la polițiști și a bătăilor repetate, și să lupte pentru respectarea unor drepturi de bază. ”Dacă te apuci să spui cuiva povestea acestor oameni, ale căror vieți sunt călcate în picioare, toată lumea va plânge,” spune Farshad.

 

Daniel Tinga, Kenya: ”Dacă ai nevoie de ajutor, trebuie să ieși din cocon”

 

10615_10151473047525811_896419327_n

Daniel Tinga, Kenyan People who Use Drugs. Foto: Nigel Brunsdon

 

Daniel Tinga este, cu siguranță, cel mai înalt bărbat pe care l-am cunoscut vreodată în carne și oase. Are palme uriașe, dar o voce și o privire foarte blânde, înțelepte. Are 46 de ani, toți petrecuți în Nairobi, capitala Kenyei, iar de opt ani lucrează ca activist pentru drepturile consumatorilor de droguri, dintr-o pornire înrădăcinată în propria experiență cu adicția. A absolvit facultatea de comerț în 1989, iar imediat după aceea s-a angajat pe un post de contabil la un oficiu prezidențial, s-a căsătorit și ”a fost binecuvântat cu doi copii.” ”Am început să consum droguri în septembrie 1993,” spune Tinga, amintindu-și cu precizie momentul când și-a pierdut prima oară cunoștința, fiind cuprins de o senzație de bine și de o pace euforică ce l-au făcut să vrea mai mult. A început cu heroină, țigări și cannabis. ”S-a întâmplat după ce o vreme păstram contra cost droguri pentru diverși baroni, care știau foarte bine cum să recruteze oameni care să nu dea de bănuit. Veneau la mine să-și facă afacerile, mai veneau și consumatori, care testau marfa, și într-o zi, deși până atunci nu pusesem gura nici măcar pe alcool, am încercat din curiozitate să văd cum e. Am fumat heroină timp de doi ani și jumătate, după care am început să mă injectez,” spune Tinga cu o deschidere și o sinceritate greu de imaginat între două persoane care se cunosc atunci, pentru prima dată.

La scurtă vreme, și-a pierdut slujba și familia, și-a vândut toate proprietățile și mașina, după care, în 1997, a ajuns în stradă. A avut nenumărate probleme cu poliția, a ajuns la închisoare pentru furturi, prin care își făcea banii de droguri, a fost de multe ori la dezintoxicare, însă la centre nu existau tratamente de substituție, ci doar prin abstinență. ”Abstinența e un mare mit. Atât familia, cât și cei de la reabilitare cred că, dacă ai deprins un prost obicei, poți renunța la el cât ai bate din palme. Asta dovedesc că ei nu înțeleg nimic din dependența de heroină, care e mult mai mult decât un prost obicei. Chiar și acum, după atâția ani, în Kenya nu există decât două clinici private unde se administrează metadonă, tratamentele fiind, prin urmare, foarte scumpe, – restul tratează consumatorii cu abstinență,” spune Tinga, care s-a lăsat de droguri acum 15 ani. Ține minte perfect ziua: 28 martie 1998, când un prieten apropiat a murit de supradoză. ”Am început să am tendințe sinucigașe și chiar și când eram în închisoare am încercat să mă sinucid, însă gardienii m-au împiedicat. La un moment dat, mi-am zis gata. Forța de schimbare a venit din mine, din întrebări foarte simple: cine ești, de fapt? Unde vrei să ajungi? Cum faci să nu te mai simți inutil? În ziua morții prietenului meu m-am lăsat de droguri,” își amintește Tinga, care coordonează organizația Kenyan People who Use Drugs, deschisă recent de INPUD (International Network of People who Use Drugs). Merge zilnic pe teren, în mahalalele din Nairobi, unde oferă oamenilor săraci seringi noi, dar se ocupă și de advocacy, pentru ca aceștia să beneficieze de tratamente potrivite. În acest moment, doar 16% dintre consumatorii de droguri injectabile din Nairobi au acces la tratament, iar prevalența HIV s-a ridicat la 18,3%. ”Când îi văd pe ceilalți suferind, mă văd pe mine în oglindă,” spune Tinga, după părerea căruia orice consumator ar trebui să aibă curajul să ceară ajutor și respectarea drepturilor.

 

Loon Gangte, India: ”Drogurile mă foloseau pe mine. Acum, eu folosesc droguri”

 

1012312_10151472923275811_1518880965_n (1)

Loon Gangte, președinte Delhi Network of Positive People. Foto: Nigel Brunsdon

 

Deși are 46 de ani, Loon păstrează un aer de adolescent, iar când începe să-ți vorbească, are tresăriri poetice și, dincolo de apologia compasiunii, izbucnesc ironii și pusee anarhiste. S-a născut la Manipur, însă în 1997 s-a mutat în New Delhi, ”să-și pună viața la punct.” Primul joint l-a fumat la șase ani, iar din 1983 a început să consume heroină, alături de un grup de prieteni și colegi de școală, fără să aibă nici cea mai vagă idee ce era heroina și cât de adictivă era. ”Am fost de atâtea ori la dezintoxicare și la pușcărie, că nici nu mai știu să număr. De cele mai multe ori, părinții mei erau cei care mă reclamau la poliție, după ce am furat și vândut lucruri din casă. La un moment dat, i-am falimentat și mica afacere a maică-mii, care producea tricotaje,” povestește Loon, care a mers pentru ultima oară la dezintoxicare în 1997, într-un centru unde consumatorii erau tratați bine. A fugit însă de la clinică în momentul în care a izbucnit războiul, iar cu câteva rupii și ajutor din partea rudelor, a reușit să ajungă la New Delhi, la un alt centru, unde a și început să lucreze ca voluntar asistent pentru persoane seropozitive. ”Am fugit și m-am gândit că nu pot lupta nici pentru țara, nici pentru orașul meu. Nu pot lupta decât pentru mine,” spune Gangte, care a primit anul acesta Premiul Carol and Travis Jenkins pentru merite deosebite în programe de harm reduction și combaterea HIV. ”Înainte de momentul ăsta, eram un sclav. Atunci, nu făceam, propriu-zis, ce voiam. Era 2 dimineață, afară ploua, iar eu nu voiam să ies afară, să fac rost de doză. Dar ce te faci cu boss-ul idin mine, care mă trimitea să fac rost? În cei 14 ani de injectat intensiv, drogul mă folosea pe mine și nu mai vreau să fiu acel gen de om. Acum, eu folosesc drogurile,” spune Loon.

Tot în 1997 a descoperit că are HIV, în timp ce lucra cu persoanele seropozitive de la clinică, aceleași persoane însă cu care împărțise acasă acele și seringile: ”În anii 80, când am început să ne injectăm, nimeni nu avea habar de HIV: un ac ajungea pentru tot orășelul. Țin minte că și imediat după ce au început campaniile de informare, stăteam cu toți pe un poster pe care scria să nu folosești acele la comun și tot ne injectam cu același ac.” În același timp, crede că HIV i-a salvat viața. Dacă în 1997 nu ar fi aflat că e seropozitiv, ar fi continuat să iau droguri masiv și ar fi murit. ”Atunci mi-am dat seama că, orice aș fi făcut, indiferent dacă aș fi plâns, dacă m-aș fi dat cu capul de pereți, dacă aș fi mers la dezintoxicare sau la pușcărie, tot aș fi avut HIV. Însă mi-am dat seama că există multe lucruri pe care le pot face,” spune Loon, președinte al organizației Delhi Network of Positive People.

După o viață care pentru mulți ar părea scenariu de film, Loon spune însă că nu regretă absolut nimic: ”Pentru mine, nu există lucruri rele și lucruri bune. Adu-mi-o pe Maica Tereza și într-o oră îți voi spune 60 de defecte ale maicii Tereza. Adu-mi un deținut hardcore și-ți pot spune 60 de lucruri bune despre el. Dacă nu aș fi trecut prin tot căcatul ăsta, dacă nu m-aș fi dat cu capul de pereți și nu aș fi ajuns la fund, în închisoare, la reabilitare sau în orașul meu, dacă nu aș fi fost bătut și umilit, n-aș fi fost ceea ce sunt. Asta a fost școala mea. Eu n-am mers la Harvard, ci la școala asta, unde am învățat ce înseamnă pierderea.” Cei mai buni prieteni ai lui din copilărie sunt sub pământ acum, uciși de supradoză, dar mai ales de SIDA. Înainte să apară antiretroviralele, mergea la cimitir să-și înmormânteze prietenii sau pacienții de la clinică de trei-patru ori pe lună. Acum, merge cam o dată la patru ani.

Loon Gangte nu a mers la școală și, timp de 15 ani, n-a avut nicio slujbă și nicio altă sursă de venit. Cu toate astea, a făcut întotdeauna rost de bani să-și procure dozele. Tocmai de aceea, crede că cei mai inventivi sunt consumatorii de droguri, specializați în arta supraviețuirii. După ce și-a îngropat cei mai mulți prieteni, a trecut însă de cealaltă parte a baricadei, de unde face tot posibilul să-i ajute pe cei rămași. ”Există multe programe de harm reduction, dar nu fac decât să atenueze problemele, nu să le elimine. Ai acces la seringi și la metadonă, însă prioritatea ar trebui să fie păstrarea oamenilor în viață și educarea celor din jur, nu doar a consumatorilor. Majoritatea organizațiilor nu fac decât să implementeze ceea ce vor donatorii, ceea ce mi se pare greșit. În ceea ce fac, nu mă interesează așa de tare jargonul ăsta inventat de occidentali, ci doar să fac ceva pentru prietenii mei și pentru comunitatea mea, atâta vreme cât mai pot și ei sunt în viață. Fie că numești asta harm reduction, activism sau cum vrei, important este să faci ceea ce poți face pentru cei de lângă tine. Pentru că după asta putem fi judecați: după ceea ce putem face și nu facem.”

 

Eliot Ross Albers, Marea Britanie: ”Publicul larg crede că drogurile duc automat la sărăcie și lipsă de educație”

 

5865_10151472930320811_732682564_n

Eliot Ross Albers, director executiv International Network of People who Use Drugs. Foto: Nigel Brunsdon

 

Trecut și el de 40 de ani și, în același timp, cu aparența cuiva mult mai tânăr, Eliot Albers este directorul executiv al INPUD (International Network of People who Use Drugs), cea mai mare organizație din lume a consumatorilor de droguri, care a deschis recent și rețele în Kenya și Tanzania. Chiar dacă numele pare general, prin ”consumatori de droguri” organizația înțelege exclusiv consumatori activi de droguri injectabile sau consumatori care s-au lăsat, dar au păstrat legătura cu comunitatea. Motivele pentru care termenul e folosit atât de specific vizează atât faptul că injectarea este cale predilectă de transmitere a unor virusuri ca HIV sau hepatita C, cât și stigma extrem de puternică asociată heroinei și crack-ului. ”Principiile de bază ale INPUD se regăsesc în Declarația de la Vancouver, un document elaborat de activiști în 2006 care militează pro consumul de droguri, pro drepturile omului, pro harm reduction și anti prohibiție. Credem că legislația actuală este cea care susține abuzurile împotriva drepturilor omului, cea care ne transformă în infractori și care ne împiedică să avem acces la drogurile pe care alegem să le consumăm,” spune Eliot cu elocvență și calm occidental.

Fiind o organizație internațională, INPUD face auzite vocile comunității la nivel global, către instituții ca UNAIDS, Global Fund sau Comisia pentru Narcotice sau în orice proces decizional care privește viețile consumatorilor. Cele mai problematice zone ale lumii în ceea ce privește drogurile și programele de harm reduction sunt, spune Albers, Europa de Est, Asia Centrală și Asia de Sud-Est, iar momentan, o parte importantă din resursele organizației merg tocmai în țări puternic afectate, cum sunt Kenya și Tanzania, unde îi ajută pe cei din comunitate să-și facă auzite vocile și să dezvolte organizații de profil. Fondurile INPUD vin diferite surse care au legătură cu programele de prevenire HIV și a fost o bătălie destul de lungă pentru obținerea unor fonduri corespunzătoare, deși grupurile de consumatori activiști sunt organizate de mai bine de treizeci de ani. Donatorilor le este extrem de greu investească în astfel de cauze, cum ar fi prevenirea hepatitei C sau reforma legislației cu privire la droguri ori susținerea comunităților de consumatori să se organizeze.

”Scopul muncii noastre este să le oferim consumatorilor de droguri forța să se declare ca atare, nu să se simtă prost că sunt ceea ce sunt. Să se perceapă ca oameni cu drepturi egale și demnitate, cu abilitatea de a-și cere aceste drepturi și acces la serviciile necesare. La nivel național, consumatorii ar trebui să facă lobby la nivel politic și să le ceară parlamentarilor să schimbe legile și să respecte legile în vigoare,” crede Eliot, precizând că, ”din cauza politicii prohobiționiste și a mass media, majoritatea oamenilor cred că singurii consumatorii de droguri sunt infractorii, persoanele fără adăpost, indigenii și oamenii foarte săraci. De aici, publicul asumă că drogurile duc automat la sărăcie și lipsă de educație, ignorând faptul că oamenii apelează la droguri în urma unor circumstanțe sociale complicate, ca unul dintre puținele refugii și evadări dintr-o viață extrem de grea. Există sute de mii de oameni care consumă droguri, au joburi și case, dar care nu pot recunoaște public că sunt consumatori, prin urmare nu ni se oferă exemple ale unor oameni stabili, de succes, care duc o viață convențională, deși consumă droguri.”

El însuși este exemplul perfect pentru această realitate prost înțeleasă: înainte să lucreze cu INPUD, era lector de filosofie la London University, însă nu se putea declara public consumator de droguri ilegale, deoarece și-ar fi pierdut slujba. Consumă heroină de 25 de ani, iar în ultima vreme, morfină prescrisă pe rețetă, cumpărată de la farmacie. ”Deși poate părea contraintuitiv, heroina, dacă e procurată în forma ei farmaceutică, reglementată, nu presupune alte riscuri în afară de supradoză și constipație. Spre deosebire de alcool, nu-ți distruge ficatul, iar spre deosebire, nu-ți distruge plămânii.” Deși multe retorici oficiale cataloghează adicția ca boală cronică, militând pentru acordarea de servicii medicale tocmai în virtutea acestei clasificări, Eliot refuză să considere consumul de droguri ca pe o boală. ”Cred că este un anume tip de comportament, o anumită legătură cu substanța, care poate fi foarte puternică și greu de rupt. Există oameni care, după mulți ani de droguri, au decis pur și simplu să se lase. Dacă, de pildă, ai cancer, nu poți decide să nu mai ai.”

Acest articol a fost realizat la International Harm Reduction Conference, cu sprijinul Hungarian Civil Liberties Union

Puteți citi mai multe povești ale unor consumatori-activiști în revista Vice.


Un comentariu

  1. Pingback: “Vrem seringi! Vrem metadonă!”. Consumatorii de droguri injectabile prind curaj în spațiul public românesc | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply