Săracii, ferme de organe pentru bogaţi

L-am cunoscut pe Scott Carney în Omi, New York, la o rezidenţă internaţională pentru scriitori. Lucra la cartea sa Red Markets, o cercetare impresionantă, care-i ocupase ultimii 5 ani, pe un subiect cît se poate de sinistru: traficul de organe. În primele seri, la cină, ne-a povestit, fără să ne scutească de amănunte, aventurile sale. Ne descria, în timp ce mîncam, satele indiene în care se agăţau zeci de cadavre în copaci, puse la uscat şi apoi curăţate pentru ca scheletele să fie vîndute facultăţilor de Medicină din Vest.

de Dan Sociu

Scott îi cunoştea personal pe capii traficului de organe şi ne spunea, glumind şi nu prea, că oricînd avem nevoie, să apelăm la el şi ne poate obţine un discount. După cîteva zile, l-am rugat să ne mai cruţe şi s-a conformat. A rămas însă în mintea tuturor o întrebare: dacă ai fi la ananghie, ai apela la traficanţi sau ai aştepta cuminte să-ţi vină rîndul pe o listă nesfîrşită? Răspunsul, în majoritatea cazurilor, nu e greu de ghicit şi tocmai de aceea piaţa de organe e din ce în ce mai prosperă.

Cît ai lucrat la această carte şi în ce ţări ai făcut documentarea?

Proiectul se cocea în inconştientul meu de ani de zile. În 2006, cînd făceam un master în antropologie, am participat la un studiu în Madison, Wisconsin, se testau nişte medicamente din aceeaşi familie cu Viagra. M-au închis într-o cameră cu încă 30 de tipi, toţi îndopaţi cu întăritoare de penis. Am descris experienţa într-o revistă şi apoi am uitat de ea. Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am găsit un job ca director al unui program pentru liceeni americani care lucrau ca voluntari în India. Unul dintre ei a murit acolo şi era responsabilitatea mea să-i repatriez rămăşiţele. Atunci mi-am dat seama prima oară cît de repede se poate transforma o persoană într-un obiect şi ce preţios poate fi un cadavru. După cîteva luni, după ce am abandonat studiile, m-am mutat în India, în Chennai, unde eram corespondent pentru ediţia online a revistei Wired. A izbucnit atunci un scandal uriaş, cînd s-a aflat că oamenii din zonă, sate întregi, îşi vindeau rinichii şi eu am fost unul dintre primii reporteri care au scris despre asta. M-am gîndit să leg cumva toate aceste experienţe şi să scriu un material mai amplu, aşa că am început să caut şi alte pieţe de organe, în diferite locuri din lume. Pentru că am petrecut mult timp în India, o mare parte din studiu se concentrează pe această ţară, dar a trebuit să călătoresc în Spania, în Cipru şi prin Statele Unite ca să descopăr toate capetele reţelei şi să adun informaţii.

Spune-mi cea mai şocantă poveste peste care ai dat.

Am stat o săptămînă la graniţa Indiei cu Nepal, într-un orăşel numit Ghorakpur, unde am investigat povestea unui fermier ce trecuse de la afacerile cu lapte şi brînză la cele cu sînge. Răpea oameni din gară, îi închidea într-o cameră şi le lua sînge pînă cînd îi aducea la limita pierderii conştienţei. Odată ajunşi în această stare de letargie, oamenilor li se lua sînge în fiecare săptămînă, sînge pe care îl vindea „băncilor” de profil din metropole. Cînd a fost arestat, în 2008, poliţiştii au găsit 17 oameni închişi în grajduri, lîngă vaci. Unii dintre ei au spus că fuseseră ţinuţi în captivitate timp de trei ani de zile. Nu se ştie exact cîţi oameni au murit acolo.

Care sunt preţurile?

Preţuri! Toată lumea vrea să ştie cît costă un organ pe această piaţă. Adevărul e că preţurile nu sunt fixe. Pentru că obţin organele gratis (sau, oricum, cu minime costuri), traficanţii cer cît se poate şi pe parcurs, preţurile cresc, ca la orice altă formă de comerţ. În Filipine, de exemplu, cineva îşi vinde un rinichi unui traficant cu 1000 de dolari, iar traficantul cere mai departe 80 000 de dolari, un profit bunicel, s-ar putea zice. Adevărul e că un organ costă exact atît cît vrea să dea cumpărătorul, dar, desigur, de cele mai multe ori, ultimul cumpărător, cel de la capătul reţelei, cel care chiar are nevoie de organ, e şantajat. Nu există liste cu preţuri fixe.

În ce ţări sunt turiştii în cel mai mare pericol?

Turiştii nu sunt niciodată în pericol. De fapt, ei sunt uneori chiar cumpărătorii. În aproape toate cazurile, săracii sunt cei exploataţi de traficanţi.

Cum au influenţat noile descoperiri în domeniul celulelor stem aceste pieţe?

Celulele stem le dau oamenilor speranţe că în curînd toate bolile vor putea fi vindecate. Ai nevoie de o inimă nouă? Poţi s-o produci în laborator. Problema cu celulele stem (şi toate aceste pretenţii ale medicinei regenerative) e că le aşteptăm de zeci de ani, dar încă nu le-am primit cu adevărat. Suntem nişte consumatori care vrem acum aceste piese de rezervă, nu mai avem răbdare să aşteptăm acel viitor utopic în care ne vor fi oricînd disponibile. Antropologul Catherine Waldby mi-a spus că toate discuţiile din jurul medicinei regenerative a crescut cererea de organe, pentru că oamenii vor acum, cît mai repede, tratamentele revoluţionare. Singura opţiune e să-i considerăm pe oameni nişte mărfuri, ca petrolul şi minereurile.

Ce ne poţi spune despre implicarea românilor în această afacere?

Am vorbit în Cipru cu o româncă ce fusese forţată de doctori să-şi vîndă ovulele acolo şi am auzit că clinicile de fertilitate din România sunt destul de agresive în efortul lor de a recruta „donatori”. Presupun că pieţele de organe din România ar fi un subiect bun de investigat.

Aceste afaceri sunt în creştere sau autorităţile se pricep din ce în ce mai bine să le stîrpească?

Problema e că nimeni nu are autoritatea să monitorizeze şi să reglementeze transferurile internaţionale de materiale umane. Guvernele nu vor să cedeze această putere organizaţiilor supra-guvernamentale precum ONU şi traficanţii de organe se pricep să folosească legile unei ţări împotriva legilor alteia. Pieţele de organe sunt, an de an, din ce în ce mai puternice.

FOTO 1: www.scottcarney.com

FOTO 2: EPA