Gizi, regina nomazilor

Cu Gizi mi-a făcut cunoștință un prieten comun, un profesor universitar care mi-a spus povestea ei unică. Am întâlnit-o mai târziu la ea acasă, la câteva minute de harababura autogării din Cluj. Trăiește acolo, alături de familia fiului ei. Cu totul, vreo cinci persoane. Camerele sunt aproape goale, pereții sunt văruiți în alb, iar mobila e puțină: câteva paturi și un dulap. În fața casei se află o grădină bine îngrijită – fermecătoare și înflorită.

Text de Marius Cosmeanu. Fotografii de Mircea Reștea

Locul pare plin de viață: în spatele casei, un du-te vino continuu de oameni. Unii merg pe jos, alții conduc cele mai noi modele de SUV.

Discuția noastră începe mai greu. Gizi vrea să se asigure că articolul nu e pentru cine știe ce tabloid. O liniștesc și o întreb în ce limbă ar vrea să vorbim. Ea, la rândul ei, mă liniștește, zicându-mi că e poliglotă: ”Vorbesc românește, ungurește și țigănește.”

În timpul interviului, trece de la română la maghiară, după cum simte. ”Am învățat românește la Cluj. Ungurește și țigănește la Sărățeni, un sat din inima Secuimii, de lângă Sovata, unde am copilărit, în ultimele lui ale celui de-Al Doilea Război Mondial.”

Până la 14 ani, viața ei urma un fel de ciclu anual. Iernile le petrecea în sat, cu familia ei, dar imediat cum vremea începea să se încălzească, tatăl ei – căldărar priceput – îi suia în căruță și îi trimitea pe toți la Cluj. Acolo, închiriau cu ziua camere prin sate din apropierea orașului, acolo unde își găseau de lucru. Dacă oferta era destul de tentantă, se aventurau uneori și mai departe.

Așa și-a început Gizi aventura de nomadă.

”Și atunci, când am ajuns de 14 ani, tata m-a măritat la Cluj. Soțu-meu era din același sat, din Secuime.”

Soțul ei, la rândul său căldărar priceput, a făcut bani frumoși și, după șase ani de căsnicie, și-au cumpărat o casă într-un sat din apropiere de Sovata, cu 20.000 de lei, în banii de atunci.

Mai târziu, Gizi și soțul ei au cunoscut la Huedin un domn maghiar, care i-a sfătuit să-și înceapă o afacere cu antichități. Și așa, soțul ei a decis să nu mai facă munca de căldărar. Au adunat obiecte vechi din sate – ceramică, sticlărie, costume naționale, broderii, mărgele, argintărie – și le-au dus unui domn din Huedin, care ”le cumpăra și le vindea, pe bani frumoși, unora din străinătate.”

”Nouă ne-a mers bine.”

Amândoi au început, încet-încet, să învețe diferențele dintre lucrurile de valoare și lucrurile obișnuite. Mergeau prin sate și cumpărau antichități. Când domnul din Huedin a murit, Gizi și soțul ei au continuat afacerea pe cont propriu – de data asta, fără intermediar.

Au străbătut toată țara, cu autobuzul, de la Bistrița la Arad.

”Am avut o viață frumoasă. Dormeam pe la casele oamenilor, pe când copiii erau acasă, îi îngrijea mama. Am avut copii foarte buni,” spune ea.

Gizi a avut patru copii, o fată și trei băieți. Unul dintre băieți a murit când era tânăr, lăsând în urmă un fiu de nouă ani, pe care l-a crescut Gizi. Al doilea fiu al ei a plecat din țară, iar al treilea, care acum e bolnav, locuiește cu ea. Fiica ai e plecat în Ungaria, în urmă cu aproape șapte ani.

Înainte, Gizi mergea cu soțul ei la Cluj, unde își vindeau obiectele la piețe de vechituri sau la târguri.

Încet-încet, banii au început să vină. După 19 ani, au reușit să pună de-o parte destui bani, să-și vândă casa din Secuime și să-și cumpere o casă nouă, la Cluj.

”Eu și soțu-meu am muncit din greu.” Și cu mult curaj, s-ar mai putea spune.

Oriunde mergea, lumea o îndrăgea, iar cu toți pe care i-a mai întâlnit de-a lungul vieții a rămas prietenă.

”Dacă te bănuiește cineva că furi sau că nu ești cinstit, nimeni din sat nu te mai respectă,” asta i-au spus țăranii, peste tot unde s-a dus.

La trei ani după ce s-au mutat în casă nouă, a venit dezastrul. Gizi a fost diagnosticată cu o tumoră la creier. Avea 30 sau 32 de ani, nu mai ține minte exact. Cu toate cunoștințele pe care le avea, a reușit să ajungă la un binecunoscut neurochirurg din Cluj, care a operat-o gratis.

”Doctorul n-a vrut să-mi ia banii. Poate i-a fost milă de mine, că eram tânără.”

Operația a fost o reușită, iar Gizi s-a recuperat în totalitate.

”O minune! M-a iubit Dumnezeu.”

În 1991, soțul ei a murit, iar Gizi n-a mai plecat prin sate, în căutare de antichități. Viața din ce în ce mai grea și lipsa banilor au determinat-o să-și vândă casa și să se mute în cea unde locuiește și azi. Trăiește de pe o zi pe alta și, fără ajutor social, abia se menține la linia de plutire.

Uneori, mai pleacă prin sate, să caute vechituri, dar nu prea mai găsește.

”Acum am 70 de ani, nu mai pot să merg cum mergeam în tinerețe.”

Cererea pentru astfel de obiecte s-a schimbat, dar clienții încă mai cumpără de la ea, s-o ajute.

”Lumea era mai bună pe vremuri, n-avea atâta ură. Cine-mi mai dă mie voie să dorm la ei în casă, ca pe vremuri?”

În urmă cu patru ani, cu ajutorul unor cunoscuți, Gizi și-a depus dosarul pentru a primi ajutor social. A primit, lunar, 200 de lei.

Dar numai pentru doi ani.

”Mi-au zis că avem casă, că unii o duc și mai greu. Din când în când, mai cumpăr trei pachete de țigări – nu-mi ajung banii nici de pâine. Gazul, curentul și restul de cheltuieli ajung la 600-700 de lei pe lună, iarna.”

Primește lunar zahăr, ulei, orez și făină, ajutor de la Primărie.

O invit să mergem în oraș, să mi-i prezinte pe vechii ei clienți. O luăm pe drumul pe care ea mergea cu ani în urmă. Îmi spune că, în ultimii ani, a început să meargă mai des la biserică.

”Au venit penticostalii la mine, fiindcă au văzut că o duc rău. Mă ajută, dar nu așa mult, pentru că nu mă duc mereu la biserică.”

Nu mai cunoaște pe nimeni la fel ca ea, care să locuiască prin apropiere.

Iar la Sovata n-a mai fost de 20 de ani.

 

Acest text a fost publicat în limba engleză de către Banca Mondială.