Asia la intamplare, partea a şasea. Lacul Toba şi corurile de îngeri.

Cred că indonezienii au inventat insula Bali ca să-i ţină pe turişti departe de restul minunilor. De Celebes, de Kalimantan, de Flores sau Lombok, de Moluce, de Raja Ampat, de Papua sau de lacul Toba.

de Brad Florescu (articol realizat in colaborare cu Amazingrace)

Toba este cel mai mare lac vulcanic din lume, cu o lungime de 100 de kilometri, o latime de 30 si o adâncime maximă de 500 de metri. Un lac volcanic se produce astfel: vulcanul erupe, iar in conul său se adună apă din ploi şi râuri. Erupţia care l-a născut pe micuţul Toba e considerată a fi fost cea mai mare din ultimele 25 de milioane de ani. Puteaţi să citiţi toate astea pe Wikipedia, dar m-am gândit că ar fi frumos să vă pun chiar eu în temă.

Despre ce vorbeam? A, da, despre erupţie. Ei, drăcovenia, când s-a petrecut, a făcut deranj mare. Există şi o aşa numită “Toba catastrophe theory” care spune că fenomenul a fost atât de brutal, iar urmările sale atât de nocive încât rasa umană a fost la un pas de extincţie. Un pic mai decis să fi fost vulcanul şi astăzi nu mai avea cine cui povesti despre Toba. Mare noroc am avut, să ştiţi.

Am ajuns la Parapat, pe malul lacului, într-o după-amiază de noiembrie. Drumul de la Berastagi fusese presărat cu arbori de cauciuc, accidente de maşină, rafale de ploaie, gropi în drumuri, sute de curbe şi câteva familii de maimuţe macac care o tuleau din rezervaţie şi veneau să cerşească banane şi biscuiţi la marginea şoselei. Lacul s-a arătat prima oară după o oră de drum printre vulcani. Imens şi blând, cu nori joşi învelindu-i malurile muntoase. La capătul nordic, o bucaţică de rai: cascada Sipiso-Piso (ce nume frumos!), înaltă de 100 de metri, al cărei firicel contribuie harnic şi umil la setea imensă a celui mai mare lac vulcanic de pe Terra.

Dacă te uiţi pe hartă, sesizezi o adevărată matrioşka geografică: în Oceanul Indian avem insula Sumatra, pe insula Sumatra avem lacul Toba, pe lacul Toba avem insula Samosir, care la rândul ei are un lac în mijloc. Din Parapat am luat un vaporaş bătrân, care făcea de un milion de ori pe zi traseul dintre mal şi satul Tuk-Tuk de pe Samosir. Am făcut rapid check-in-ul la Hotel Carolina. 5 euro pe noapte pentru o căsuţă spaţioasă, spartană ca amenajări, dar prevăzută cu apă caldă, curăţenie şi o vedere minunată spre lac. Îi lipsea totuşi o chestie: încălzirea. Toba e la 1000 de metri altitudine şi, mai ales în zilele înorate, e cam răcoare noaptea, mai ales pentru unul care îşi petrecuse ultima lună la cele 32 de grade din Thailanda. Am apelat la pături.

Când povestesc despre locuri ca Toba, mă frustrează teribil faptul că nu pot să spun tot. Că, de oriunde aş alege să încep povestea, va trebui să renunţ la o parte din întâmplări. Trebuie să selectez, să prioritizez, să tai şi să spânzur evenimente, stări, imagini. Altfel n-aş mai termina niciodată. Vă avertizez, deci, că ceea ce veţi citi mai departe e doar o bucăţică din ce am trăit acolo şi că, pentru a vă putea imagina ce veţi trăi voi, trebuie să înmulţiţi totul cu o sută.

Dincolo de atracţia pe care-o exercita lacul ca întâmplare a naturii, venisem la Toba într-o expediţie aproape antropologică. Cu câteva luni în urmă, participasem la un ritual funerar în regiunea Tana Toraja. Acolo aflasem că torajanii sunt fără seamăn în insula Sulawesi şi că cele mai apropiate rude ale lor se numesc Batak şi populează o zonă din nordul Sumatrei. Similarităţile dintre Toraja şi Batak ţin de originea comună, de recunoaşterea lui Iisus ca salvator al sufletelor, de respectul arătat morţilor şi de aspectul caselor. Acoperişurile din Toraja şi zona batacilor au inconfundabila formă de corabie, al cărei înţeles este următorul: suntem descendenţii unor oameni temerari, care au ajuns aici de departe, peste mări, cu bărcile, acum multe sute de ani. E bine să nu uiţi de unde ai plecat.

Creştinismul manifest al batacilor face un contrast interesant cu restul Sumatrei, covârşitor muslumană. Batacii beau alcool, mănâncă porc şi se distrează de minune, spre încruntarea vecinilor din Aceh, unde legea islamică e respectată cu o stricteţe deja cunoscută pe tot globul. Dacă în Aceh poţi să te împuşti şi nu găseşti o bere, in Tuk-Tuk şi împrejurimi, la tot pasul, dai peste mici birturi unde oamenii se adună seară de seară să cânte şi să bea Tuak, rachiul local, preparat dintr-o anumită specie de palmier al cărei nume nu am voie să vi-l destăinui…

Am spus “să cânte şi să bea Tuak”. Cele două activităţi sunt strâns legate, aşa cum avea să-mi explice Rene, un elvetian de 59 de ani care lăsase baltă afacerile şi îşi trăia restul vieţii în Tuk-Tuk:

“Tuak-ul merge mână în mână cu muzica. La început, când nimeni nu a apucat să bea, muzica nu prea sună bine. Vocile sunt prea rigide, degetele nu s-au dezmorţit şi nu alunecă bine pe corzi. Pe urmă, când cantitatea de tuak din organism creşte, melodiile încep să câştige în volum şi armonie. Când cântăreţii au la bord exact atâta rachiu cât trebuie, urmează o perioadă de graţie, care durează jumătate de oră până la o oră, când totul sună divin. După care vine declinul. Prea mult tuak, vocile se pierd, versurile dispar din memorie, mâna oboseşte pe chitară. Mai devreme sau mai târziu, toată lumea se duce acasă.”

Vino mâine seara la noi la restaurant. Am reparat un zid al casei şi, conform tradiţiei, un astfel de eveniment se sărbătoreşte cu rachiu şi muzică. O să cântăm împreună cu zidarii.”

În timpul explicaţiei lui Rene, mă făceam că-i cred teoria mai mult din respect pentru părul lui alb. Eram convins că fabulează, că pune de la el, că, asemeni mie, era un mic antropolog amator care îşi dădea importanţă. Dar la momentul acela încă nu-i auzisem pe bataci cântând.

Dând curs invitaţiei lui Rene, m-am prezentat în seara următoare la mica terasă care servea pizza şi specialităţi locale. Zidarii erau la masă. 4 bărbaţi cu vârste între 25 şi 45 de ani, îmbrăcaţi sărăcăcios, cam fără dinţi în gură. Fumau ţigări cu aromă de cuişoare şi beau rachiu. Împreună cu ei, Rene, Rose (iubita lui Rene, o bataka plină de viaţă) şi Tika, prietena de o viaţă a Rosei, patroana micuţei librării din Tuk-Tuk. Flecăreau.

–         Brad, my friend, hai cu noi la masă! Hai, ia o bere, bucură-te de spectacol.

Ca la un semn, bărbaţii au încetat flecăreala, au lăsat paharele din mâini, au ridicat chitările şi toată masa a început să cânte. O, Doamne! 4 zidari şi două negustorese reuşeau să sune ca şi cum un cor de îngeri se strânsese la Pizzeria Rumba din Tuk-Tuk. Ce simţ al armoniei, ce ritm, ce bun simţ muzical, ce fantezie şi, mai ales, ce voci. Când Tika a luat chitara, Rene mi-a dat un ghiont: “Stai s-o auzi…ţi se face părul măciucă”. Femeia a cântat un cântec sfâşietor de trist, dublată discret de Rose. Ce Tracy Chapman, ce Amy Whinehouse? Mofturi. Era atât de mult suflet în vocea Tikăi încât n-ar fi încăput nici pe stadionul Wembley. Nu, n-am cum să vă descriu. Trebuie să îmi recunosc limitele.

Dar masa noastră nu era singura unde se cânta. Vis-à-vis, într-un tuak shop vai de el, se strânsese un alt grup de cântăreţi. Trei case mai încolo, un altul, cu acelaşi meniu: tuak şi cântece batak.

–         Rene, aici toată lumea cântă?

–         Aici toată lumea cântă şi toată lumea compune. Fiecare familie are cântecele ei. Şi dacă vrei să-i faci cuiva un mare compliment, îi cânţi ceva din repertoriul familiei sale. Auzi ce cântă băieţii de peste drum? Auzi, Rose?

–         Da, e cantecul alor noştri, răspunse Rose emoţionată. Trebuie să le răspundem cu un cântec de-al lor.

Cred că ajunseserăm deja la cantitatea ideală de tuak pentru că, la un moment dat, cele 3 grupuri de muzicieni s-au sincronizat perfect întru acelaşi cântec. “Lisoy, Lisoy, Lisoy” răsuna pe toată strada.

–         Ce spun? Ce înseamnă lisoy?

–         Înseamnă “hai, noroc!” E un cântec de pahar. Lisoy, Brad.

–         Lisoy, Rene, lisoy la toată lumea.

–         Lisoy, lisoy, lisoy…Horas!

Tot ce v-am povestit mai sus s-a întâmplat între 8 şi 10.30 seara. Când tuakul începuse să încurce armoniile, am spus noapte bună şi m-am dus la culcare. Nu voiam să-i văd pe îngeri cum decad. Şi, oricum, aşa cum m-a avertizat Rene, în seara următoare se cânta din nou pe stradă. Un vecin îşi reparase acoperişul şi, deja ştiţi, asta se cerea sărbătorit cu rachiu şi muzică.

Of, şi câte au rămas nepovestite…

www.amazingrace.ro