“Zidul există şi pentru mine, dar este din ce în ce mai mic”

Când a început ploaia în după-amiaza de 13 iunie 2015, geamurile din încăperea unde lucrează Beqa Gozalishvili erau larg deschise. Fusese o zi de vară sufocantă. Tânărul de 20 de ani era bucuros că plouă şi se gândea că în sfârşit o să ia o gură de aer.

Text de Diana Meseșan

Foto și video de Andrei Becheru

Era sâmbătă, dar Beqa a venit la muncă, alături de ceilalți colegi, pentru că aveau un proiect de terminat. Băieții lucrează la etajul 14 al primăriei din Tbilisi, iar din biroul lor se vede întreg oraşul.

Beqa muncea la locul lui, chiar lângă fereastră, aşa că putea auzi cum zgomotul ploii era tot mai puternic. Monitorul calculatorului era stins, iar el tasta cu viteză.

Ploaia începuse să se strângă pe podea, aşa că unul dintre colegi s-a ridicat şi a închis geamurile.

Irakli, şeful departamentului, s-a repezit în birou şi le-a cerut să facă de urgență o aplicație web care le permitea oamenilor să ofere ajutor material sau financiar celor afectaţi de inundaţii. Râul Vere inundase străzile din Tbilisi.

Ştirile începeau să curgă: muriseră oameni, iar animalele de la grădina zoologică evadaseră. Tigri, hipopotami, lupi, urşi, pinguini alergau liberi pe străzile oraşului. Totul suna de parcă orașul se pregătea cu disperare să prindă Arca lui Noe.

La un moment dat, Beqa a sunat-o pe mama lui, Inga, şi i-a spus că va ajunge acasă doar a doua zi.

—  Nu-ți face griji, i-a spus mamei lui.
— Cum să nu-mi fac?
— Suntem la etajul 14 al clădirii.

Ştia că fiul ei lucrează la 10 minute distanță de mers pe jos de grădina zoologică, dar Inga a învățat demult să nu-i mai fie frică de ce ar putea păți Beqa. Are încredere totală în el și de multe ori uită că este orb.

Când Beqa s-a întors acasă a doua zi, la amiază, i-a zâmbit. Nici unul dintre ei nu dormise în noaptea anterioară.

În Georgia, nu există statistici despre numărul total al oamenilor cu dizabilităţi care au un loc de muncă. Peste 123.000 de oameni primesc pensie pentru handicap, la o populaţie de 3.7 milioane locuitori, dar numărul neoficial al celor cu dizabilităţi este cel puţin dublu, o spun ONG-urile locale.

În raportul anual din 2014, Apărătorul Public din Georgia atrage atenția că statul georgian nu are în prezent niciun mecanism de susţinere a locurilor de muncă în rândul oamenilor cu dizabilităţi. Altfel spus, dacă eşti o persoană cu handicap şi vrei să îți găseşti de muncă, eşti pe cont propriu.

Cum reuşesc adulții cu dizabilități dintr-o fostă țară sovietică să navigheze un context social ostil în căutarea unui loc de muncă, şi implicit, în căutarea independenței?

***
Beqa nu a ştiut că e orb până la şapte ani, când a auzit o femeie spunând despre el că e nevăzător. Nu a fost niciun şoc să audă asta, pentru că noțiunile de vedere, întuneric, lumină, îi lipseau complet. Părinții nu îi vorbiseră despre asta niciodată, așa că Beqa nu a știut că îi lipsește ceva. “Am ales să nu îi spunem asta, pentru a nu se simți diferit de ceilalți copii”, povesteşte Inga.

“Le-am spus alor mei ce a zis femeia asta şi i-am întrebat ce înseamnă să fii orb. Mi-au explicat că există lumină şi lucruri care pot fi văzute, dar pe care eu nu le pot vedea. Dar au zis că nu e nicio problemă, pentru că pot să aud şi să ating lucrurile pe care ceilalți oameni le văd.”

Pentru Beqa, auzul este cel mai important simț. “Pot să aud o persoană, chiar dacă nu vorbeşte. Pot să aud dacă lângă mine este un zid, sau o maşină.”

Orbii din naştere îşi folosesc zonele creierului responsabile de vedere pentru a-şi rafina auzul şi simțul tactil, arată un studiu realizat de Centrul Medical al Universității din Georgetown (GUMC).

“Putem observa la orbi că secțiuni mari din cortexul vizual se aprind când sunt antrenați în activități auditive şi tactile; asta în plus față de zonele din creier care sunt specializate în procesarea sunetului şi a atingerii”, spune Josef P. Rauschecker, profesor în departamentul de biofizică şi fiziologie la GUMC.

La Şcoala Specială de Orbi, unde a studiat până în clasa a 12-a, Beqa a auzit vorbindu-se de complexul bastonului alb. Părinții preferau să îşi însoțească peste tot copiii orbi, decât să îi lase să folosească bastonul pe stradă şi să arate lumii că sunt nevăzători. La şcoală, era o cameră specială pentru părinți, unde aceştia aşteptau până se terminau orele, iar în pauze, îi ajutau pe copii să se deplaseze prin şcoală. Până în clasa a 10-a, Beqa a mers cu ai lui la şcoală, dar părinții nu rămâneau cu el.

“Sincer, nu îmi plac orbii. Nu îmi plac oamenii care sunt dependenți de ceilalți şi care nu încearcă să îşi schimbe viața. Din cauza asta, oamenii au stereotipuri de genul orbii nu sunt în stare de nimic, orbii sunt proşti.”

La 15 ani a decis să meargă singur la liceu. I-a convins pe părinți spunându-le că va veni o zi când ei nu vor mai fi și va trebui să se bazeze pe el. A început să meargă cu un baston telescopic, GPS și, uneori, a cerut și ajutorul oamenilor.

Primul lui calculator e acum în holul casei, lângă un dulap de perete în care sunt aşezate ceşti de cafea şi bibelouri. E un calculator obişnuit, cumpărat în septembrie 2008, când Beqa era clasa a VII-a. În primele luni s-a obişnuit cu computerul: tastat, sisteme de operare, internet. Pe orice tastatură obişnuită, literele J şi F au nişte liniuțe mici, ieşite în relief. În funcție de ele, Beqa putea să se orienteze spre celelalte taste. Apoi şi-a descărcat primele cărți de programare în rusă şi a învățat singur limbaje de programare precum Delfi, C/C++, Python.

I-a luat doi ani să creeze prima voce sintentică pentru nevăzători în georgiană, care le permite acestora să navigheze pe Internet. A fost ideea unui prieten orb, Lado Urdulashvili. Beqa a pregătit un fel de librărie virtuală de1.300 de propoziții, iar Lado a găsit un actor cu care a înregistrat propozițiile într-un studio, cu ajutorul celor din Uniunea Orbilor din Tbilisi. A finalizat prima variantă a software-ului în februarie 2014, pe care a dat-o celor de la Uniunea Orbilor, cu condiţia că o vor distribui gratuit tuturor nevăzătorilor. Beqa nu a primit bani pentru proiect, şi s-a apucat de lucru pentru că voia ca nevăzătorii din Georgia să aibă acces la Internet.
Ulterior Ministerul de Interne a cumpărat de la Beqa dreptul de utilizare al software-ului dezvoltat de el, pentru a-l adapta la site-ul official al ministerului, să devină astfel accesibil pentru orbi. Așa a ajuns să lucreze la minister, la 19 ani, pentru câteva luni în vara lui 2014.

În România, vocile sintetice în limba română pentru nevăzători sunt dezvoltate de diferite companii şi nu sunt gratuite. Există vocile Ioana, Ancuța, Carmen, Simona, care se cumpără cu aproximativ câteva zeci de euro.

În Codul Muncii georgian, nu există niciun articol prin care să fie interzisă discriminarea la locul de muncă pentru persoanele cu dizabilităţi. Un consiliu inter-ministerial pregăteşte acum un amendament la codul muncii, care ar trebui votat de Parlament la începutul anului viitor, dacă totul merge bine, spune Elza Jgerenaia, şef de serviciu la departamentul de politici de angajare, în cadrul Ministerului Sănătăţii şi al Muncii.

La începutul lui 2015, Beqa a observat pe site-ul jobs.ge că se caută un programator la primăria din Tbilisi, aşa că a aplicat pentru post. A fost chemat la interviu în martie, iar reacţia a fost de uimire: “Chiar poţi să programezi?” A fost acceptat, dar primele două luni au fost de probă şi nu a fost plătit. În final, a primit postul, devenind unul dintre cei 24 de oameni cu dizabilităţi care lucrează în instituţiile publice din Georgia, alături de aproximativ 100.000 de alţi angajaţi.

***

Beqa a auzit pentru prima dată la şcoală de districtul Ponichala din Tbilisi, unde, în perioada sovietică, orbii munceau şi trăiau separat.

Aşezământul a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, la inițiativa unor filantropi din Tbilisi, şi cuprindea o şcoală pentru orbi şi câteva internate unde erau cazați elevii. Ponichala s-a dezvoltat în anii ’30, la începutul perioadei sovietice, când au fost construite o fabrică şi apartamente pentru orbi, iar întreaga comunitate de nevăzători a fost concentrată acolo. Districtul a fost delimitat până în anii ’70 de un zid, care separa Ponichala de restul oraşului

“Orbii trăiau şi încă trăiesc în spatele unui zid”, spune Beqa. “Dar de cele mai multe ori îşi creează acest zid în interior.”

Zidul există încă şi pentru Beqa, dar pe măsură ce timpul trece, devine tot mai mic. În copilărie şi adolescenţă, era foarte închis şi nu ieşea din casă, până când şi-a dat seama că nu trăieşte corect şi a decis să rezolve asta. “Observam cum trăiesc ceilalţi oameni, cum interacţionează, şi mă gândeam la mine şi simțeam că sunt total diferit.”

În timpul URSS-ului, din care Georgia a făcut parte până în 1991, s-au creat politici sociale pentru persoanele cu dizabilități, şi pentru prima dată, aceştia aveau dreptul la o pensie. A crescut numărul spitalelor şi al instituțiilor pentru oamenii cu dizabilități, şi s-au creat şcoli speciale. Statul se mândrea că avea grijă de invalizi, dar unele dintre consecințele acestei politici au fost segregarea şi lipsa de independență a persoanelor cu dizabilități. La sfârşitul anilor ’70, un grup de activişti, din care făceau parte şi Yuri Kisselev şi Valery Fefelov, a militat pentru drepturile oamenilor cu dizabilități de a se angaja. În loc să fie doar beneficiari ai unor pensii şi instituționalizați, statul trebuia să îi reintegreze în societate.

În cartea lui din 1986, “Nu există invalizi în URSS”, Fefelov povesteşte că un jurnalist din Occident l-a întrebat pe un oficial rus, în timpul Jocurilor Olimpice de la Moscova din 1980, dacă Uniunea Sovietică va participa la primele Jocuri Paralimpice care urmau să aibă loc la sfârşitul anului în Marea Britanie. Oficialul a răspuns: “Nu există invalizi în URSS!”

În 2005, Georgia a făcut primii paşi spre educaţia incluzivă. Când copiii cu nevoi speciale au început să învețe în şcoli publice universale, părinţii copiilor care studiau în şcolile respective s-au revoltat. Le era teamă că dizabilitatea se putea lua ca o gripă şi copiii lor vor fi afectaţi.

Accidentul

Cea mai fericită zi din viața Tinei Kuskusela a fost când a început să lucreze la Marriott, pe 10 mai, 2002. Avea 21 de ani, era în ultimul an de facultate şi avea primul loc de muncă, care îi permitea să fie independentă financiar. Iubea fiecare colţ al hotelului şi glumea deseori că holul de la primul etaj, acoperit de un tapet bej, cu model floral, arată ca Titanicul.

“Viața reală a început după accidentul de maşină pe care l-am avut la mijlocul lui septembrie 2009”. Când a deschis ochii şi a înţeles că e într-un spital, primul gând a fost că în ziua următoare trebuia să intre în tura de dimineaţă la hotel şi că nu îl va anunţa nimeni pe şeful ei că o să lipsească. Apoi şi-a pierdut din nou cunoştinţa, iar când s-a trezit a două oară fusese deja operată. Tina a ştiut instinctiv, fără să îi spună cineva, că va fi într-un scaun cu rotile şi nu va mai putea umbla.

Prietenii şi colegii de muncă au vizitat-o zilnic la spital. Managerul hotelului a sunat-o şi i-a spus că îşi va primi salariul pe întreaga perioadă de recuperare şi că atunci când va fi pregătită să se întoarcă la muncă, îi vor găsi o poziție nouă în hotel, pentru că face parte din familia lor. Timp de doi ani, cât a durat recuperarea, Tina şi-a primit salariul lunar.

“Nu m-a deprimat gândul că voi fi într-un scaun cu rotile. Eram pregătită sa ies în lume, să mă întorc la muncă. Adevărata tragedie a fost când mi-am dat seama că eram dependentă de familie pentru a face orice. Am fost ca o plantă de apartament doi ani”.

Dar într-o zi l-a văzut într-o emisiune la televizor pe Rati Ionatamishvili, un bărbat în scaun cu rotile care dansa. Rati este director executiv la Primăria din Tbilisi, conduce organizația Coalition of Independent Living, este star de televiziune, participă la concursuri de dans şi scrie poezii. I-a scris pe Facebook, s-au împrietenit şi Rati a introdus-o pe Tina în lumea sportului. A cunoscut oameni din mişcarea paralimpică şi forța lor a scos-o din letargie. “Am înnebunit când am văzut oameni în cărucior care jucau rugby, ridicau greutăți enorme. Puterea aceea incredibilă venea dinăuntru.”

După doi ani de la accident, Tina s-a întors la Marriott, unde i s-a oferit o poziţie nouă: asistent pe zona de mâncare şi băutură. Acum are în supraveghere cafeneaua şi restaurantul, şi e mereu în mişcare. Spre deosebire de restul Tbilisi-ului, care nu e adaptat la nevoile celor în scaune cu rotile, hotelul e pentru ea un fel de respiro. Dar există unele momente apăsătoare. Acum ceva vreme, un client al hotelului a fost nemulțumit de servirea la restaurant şi a cerut să vină şeful. A apărut Tina, care s-a prezentat şi l-a întrebat ce anume l-a nemulțumit. Bărbatul a insistat că vrea să vorbească cu adevăratul şef care nu putea fi femeia din fața lui.

***

Taxiul, un Nissan Murano ponosit şi cu parbrizul ciobit, opreşte în faţa hotelului. Şoferul e încurcat când o vede pe femeia în cărucior, şi nu prea ştie cum să ajute, dar Tina se descurcă singură şi trece în scaunul din dreapta şoferului. Are braţe puternice, de care uneori se jenează că sunt prea musculoase şi îşi găseşte greu haine. Merge la centrul de antrenament pentru paralimpici, unde în seara asta e primul antrenament cu doi adolescenţi gemeni, în cărucior, cărora le predă un joc numit Boccia. În mijlocul celorlalţi, şi mai ales la muncă, Tina e mereu luptătoarea, dar uneori, în singurătate, neîncrederea o ajunge din urmă. Poate e drumul lung cu taxiul, sau ploaia de afară, dar se simte obosită; obosită de Georgia, de oamenii care o privesc lung pe stradă şi îi spun, “păcat de tine, eşti aşa de tânără.”

Taxiul sau maşina personală sunt singurele modalitati de transport pentru oamenii cu cărucior în Tbilisi. Sistemul de transport public nu e accesibil persoanelor cu dizabilități, iar primăria promite că va cumpăra la anul autobuze adaptate. Trecerile de pietoni sunt puține, iar şoferii nu opresc aproape niciodată.

În centrul pentru paralimpici, Tina le explică regulile jocului lui Tornike şi Tsotne, cei doi fraţi gemeni, care o ascultă puţin timizi, dar foarte curioşi. E aproape ora 7 seara. În mijlocul oamenilor, Tina îşi recompune optimismul şi căldura. “Mai întâi se aruncă bila albă în mijlocul terenului, iar apoi fiecare echipă trebuie să arunce mingile roşii şi cele albastre cât mai aproape de bila albă”. Pentru că cel de-al treilea puşti care trebuia să vină la antrenament lipseşte, Irma Khetsuriani îi ţine locul. E prietena cea mai bună a Tinei şi campioană internaţională la scrimă, pe care a cunoscut-o într-un centru de reabilitare din Ucraina. Irma are părul blond, bogat, prins în coadă şi e foarte sigură pe ea. E refugiată din Abkhazia şi a rămas în scaun cu rotile în urma unui cancer de coloană, acum zece ani. În câteva zile, urmează să participe la finala naţională de scrimă.

 

***
Irma Khetsuriani şi amica sa Qristina țâşnesc spre ringul de dans şi se alătură agitaţiei din centrul restaurantului Mravaljamieri. Îi place enorm să danseze, dar privirile care vin magnet spre ea, transformă dansul într-un protest aproape de fiecare dată. E obişnuită cu genul acesta de atenţie şi o ignoră foarte bine, până când o necunoscută pe la 30 şi ceva de ani se opreşte din dans, o priveşte lung si admirativ, apoi o sărută pe frunte. Acum câteva ore, Irma a câştigat finala de scrimă la femei, dar a pierdut ultimul meci cu Temo Dadiani, câştigătorul la bărbaţi, un veteran din războiul din Afghanistan.

Tina rămâne iniţial la masă, alături de ceilalţi prieteni. Vrea foarte mult să fie un exemplu pentru oamenii cu dizabilităţi. De multe ori se ceartă cu adolescenţi în scaune cu rotile sau cu oameni mai în vârstă, care refuză să lupte. “Ai rămas în viaţă după accident? Ok, atunci trebuie să faci ceva.”

“Aş vrea să țin un toast”, spune. “Pentru viaţă şi dragoste, căci atâta timp cât iubeşti, înseamnă că eşti viu. Şi pentru Georgia, care e o ţară mică, dar a rezistat de secole.”

Într-un final, se duce şi Tina pe ringul de dans. O necunoscută le priveşte pe cele două femei în cărucior cu compansiune, apoi le prinde brusc de mâini şi le ia la dans. Tina se uită spre prietena ei Irma şi zâmbeşte un pic ironic, un pic amar.

Aproape de fiecare dată când ies în oraş, cineva le trimite la masă băutură sau mâncare. Unii fac promisiuni filantropice pentru eventuale operații în SUA. Nimeni nu a sunat, însă, în ziua următoare, să îşi respecte promisiunea. “Oamenii sunt uimiți că zâmbim, că ieşim în oraş, că dansăm”, spune Irma. Tina îi răspunde că uneori se satură să fie un exemplu şi că vrea doar să se bucure de o seară de sâmbătă fără să primească atâta atenție superficială, de la oameni care devin generoşi doar după câteva pahare de vodcă.

Acum câteva luni, Tina a participat la o conferință în Tbilisi, la care au fost nişte vorbitori din Polonia, şi ei în scaune cu rotile. După eveniment, s-au dus la un restaurant să mănânce. Oamenii de la mese şi-au întors privirile spre ei. Nu înțelegeau ce caută un grup de zece oameni în cărucior împreună, într-un restaurant. Cineva i-a întrebat:“Mă scuzați, ce se întâmplă, e ceva show?”

O pauză de table

Puiul alb de căţel nu îi dă pace lui Giorgi Grigolaia să mănânce. Vine lângă căruciorul lui şi cerşeşte ceva din pachetul pe care bărbatul de 51 de ani l-a luat cu el la muncă, în atelierul unde se produc scaune cu rotile. Colegii săi joacă table în pauza de masă, dar Giorgi nu are chef azi.

În 18 mai 1993, în timpul războiului din Abkhazia, o mină a explodat în apropierea lui Giorgi, şi i-a provocat leziuni la coloana vertebrală. Se înrolase în război din datorie faţă de ţară şi nu regretă decizia, chiar dacă a rămas într-un scaun cu rotile, iar Abkhazia a fost pierdută.

Timp de aproape 20 de ani, Giorgi nu a putut să se întrețină financiar. A lucrat o perioadă ca antrenor în taberele pentru copii cu dizabilităţi, unde îi învăţa cum să se deplaseze în scaunele cu rotile, a jucat baschet alături de alţi paralimpici, dar nu a avut un loc de muncă propriu-zis. Nici măcar nu a încercat să îşi caute pentru că se gândea că nimeni nu ar angaja un bărbat în cărucior, iar transportul public nu e accesibil persoanelor cu dizabilități. A trăit sprijinit de familie şi cu pensia de veteran.

În 2010, a aflat că ONG-ul Coalition Of Independent Living, din care făcea parte ca voluntar, urma să deschidă un atelier de produs scaune cu rotile. Giorgi a aplicat pentru un loc de muncă acolo şi a fost acceptat.

Atelierul, situat la periferia Tbilisi-ului, a fost creat cu cinci ani în urmă, printr-un proiect implementat de ONG-ul Coalition Of Independent Living şi finanțat de Agenţia de Dezvoltare a Statelor Unite USAID.

USAID a investit 1.5 millioane dolari, aproximativ de cinci ori mai mult decât suma oferită de România Georgiei în 2010, pentru un program de dezvoltare care să susţină persoanele cu dizabilităţi. Suma de 300,000 euro, donată de România, a fost folosită pentru a oferi suport tehnic unor instituţii publice din Georgia, în vederea creşterii conştientizării, pentru organizarea unor întâlniri şi a unor focus grupuri şi pentru printarea unor broşuri.

Mai mult de jumătate din angajaţii din atelierul din Tbilisi sunt şi ei în scaun cu rotile. Finanţarea s-a terminat acum un an, dar proiectul se auto-susţine.

După ce a fost rănit, Giorgi a simțit că încrederea în sine i-a fost distrusă nu doar de faptul că nu se putea mişca, ci şi pentru că nu putea să aducă bani acasă, sau să se deplaseze liber prin oraş. “Am fost o singură dată cu metroul şi nu mai vreau să merg niciodată”. A încercat să coboare pe scările rulante, pentru că nu existau ascensoare, dar nu a putut să controleze foarte bine scaunul şi s-a rostogolit pe scări.

În cadrul atelierului, Giorgi e cel care taie tuburile de oțel la diferite dimensiuni, prima etapă în procesul de producție a scaunelor cu rotile. “Câteodată exagerez cu treaba şi tai tot ce găsesc”, spune râzând. Simte că s-a schimbat mult de când munceşte aici. Poate să se întrețină singur şi să petreacă timp cu colegii, care îi sunt prieteni. “Locul ăsta de muncă este foarte important, pentru că ma ajută să fiu independent.”

Spre deosebire de Giorgi Grigolaia, colegul său de la atelier, Gela Laghidze, un bărbat de 37 de ani, nu a cunoscut viața fără scaun cu rotile decât prea puțin ca să regrete ceva. De la vârsta de 3 ani nu mai poate să umble şi a învățat de mic să se adapteze.

A înțeles că trebuie să îşi câştige cumva existența în viitor şi că trebuie să aleagă ceva ce nu implică foarte mult efort fizic, aşa că s-a concentrat pe electronică şi a învățat să repare televizoare, ceasuri sau telefoane, încă de când era puşti.

A înțeles că oamenii în cărucior nu pot coborî usor la metrou, aşa că s-a dat jos de pe scaun, s-a târât pe scări în jos şi a tras căruciorul după el. A văzut şocul oamenilor la început, dar a observat că dacă merge pe aceeaşi rută, oamenii se obişnuiesc cu el şi îl ignoră ca pe oricare altul.

Într-o țară ca Georgia în care măsurile statului sunt prea anemice pentru a produce schimbări semnificative pentru persoanele cu dizabilități, Gela a învățat că dacă vrei să trăieşti independent trebuie să te transformi într-un fel de erou al propriei vieți. “Când eşti motivat şi hotărât să fii independent, găseşti puterea în tine să învingi toate dificultățile.”

***

Ce a făcut statul pentru angajarea persoanelor cu dizabilități

● Ministerul Educaţiei şi cel a Sănătăţii şi al Muncii pregătesc un proiect prin care să angajeze zece consilieri profesionali, care să susţină direct persoanele cu dizabilităţi în găsirea unui loc de muncă.

● Guvernul a lansat anul trecut un portal de joburi worknet.gov.ge pentru toţi cei care îşi caută de muncă în Georgia, inclusiv persoanele cu dizabilităţi. Într-un an de zile, au aplicat în jur de 1,000 de adulţi cu nevoi speciale, dintre care şi-au găsit de muncă 21.

● Statul are in vedere un proiect pilot în zonele agrare din estul Georgiei, care să stimuleze companiile să angajeze între cinci şi zece persoane cu nevoi speciale la 500 de angajaţi, dar deocamdată sunt doar planuri.

Ce a făcut statul în educație pentru persoanele cu dizabilități

● Programele de educaţie incluzivă s-au implementat în Georgia începând din 2005, cu fonduri şi asistenţă norvegiană. S-a început cu zece şcoli în Tbilisi, dar programul a fost ulterior extins în întreaga ţară. În 2003, erau în jur de 300 de copii cu dizabilităţi care învăţau în şcoli publice, iar numărul lor a crescut la 5,000 în 2015.

● La nivel de infrastructură, însă, mai puţin de 10% din şcolile publice au fost adaptate pentru copiii cu nevoi speciale.

De ce a ratificat Georgia Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi

● În aprilie 2014, Georgia a ratificat Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi. La două luni, în iunie 2014, ţara a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană.
● “Principalul factor care a schimbat situaţia persoanelor cu dizabilități în Georgia este ratificarea convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi. Ţara este acum obligată să ofere drepturi egale la muncă persoanelor cu dizabilităţi. Dacă Georgia nu îşi îndeplineşte obligaţiile internaţionale, uşa către UE va fi definitiv închisă.” (Tamara Makharadze, Centrul de cercetare pentru problemele persoanelor cu handicap din cadrul Universității de Stat Tbilisi)

Acest reportaj a fost realizat în cadrul burselor pentru jurnaliști din proiectul ”Investing in quality journalism on international development- a sustainable approach to raising public awareness on development cooperation and global issues” implementat în cadrul Anului European pentru Dezvoltare 2015 de Centrul Român de Politici Europene în parteneriat cu Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare — Centrul Regional pentru Europa și Asia Centrală. 

Proiectul face parte din planul național de lucru al României pentru Anul European pentru Dezvoltare 2015 (AED2015) și este finanțat de Comisia Europeană și de Ministerul Afacerilor Externe al României. CRPE este singurul responsabil de conținutul acestui material și în niciun context acesta nu poate fi privit ca o reflexie a poziției Uniunii Europene sau a Ministerului Afacerilor Externe al României.