Wild Africa?! Uliul și puiul rotisat

Trezirea de la 10 m-a găsit cu un zâmbet larg pe faţă, deşi reuşisem să adorm abia pe la 5:30. Eram nerăbdător să ies cât mai repede din casă, mai ales că urma să mergem la o petrecere. Entuziasmul meu nu s-a regăsit însă și pe chipul gazdei mele, stewaredesa din cartierul South B, care a ieșit din cameră pe la 11, vizibil nedormită. Ne-a luat câteva ore bune până să preparăm micul dejun şi ceaiul negru, specific kenyan, pe care am învăţat şi eu să-l fac, atât în varianta cu lapte, cât şi fără.

 

South B

 

de Magor Csibi

 

Deşi trebuia să plecăm pe la ora 13 spre petrecere, abia pe la 14 am ieşit din casă, înarmaţi cu o pătură şi câteva haine groase pentru mai târziu. Pe drum ne-am oprit la un supermarket, de unde am aflat că e mult mai bine să ne luăm băutură, ca să nu trebuiască să plătim suprapreţurile organizatorilor. Ideea mi s-a părut ciudată la prima vedere, însă văzând că toţi oamenii sosesc la petrecere cu lăzi frigorifice şi pungi încărcate, am înţeles că e ceva firesc. Mai mult, nici organizatorii n-au avut vreo problemă cu asta.

 

 

În drum spre petrecere, am stat mai bine de o oră în traficul din Nairobi, care, deşi e extrem de aglomerat, nu se compară cu ce urma să văd zilele următoare. Aici am avut ocazia să văd şi constructorii chinezi la muncă, care construiau cu o viteză impresionantă strada Langata. Lângă drum era o gaură de câteva sute de metri lungime şi undeva pe la șase metri adâncime. Pe constructori nu-i deranja să lucreze duminica şi nu se arătau speriaţi nici de stânca de metri buni adâncime care trebuia spartă pe sub pamântul argilos din zonă pentru a se pune fundaţia şoselei. Nu ştiu de ce, mi s-a creat impresia că acest drum va ţine mai mult decât multe dintre cele de acasă, construite cu surle şi trâmbiţe şi bugete halucinante de constructorii băgaţi pe gât de prietenii şi partenerii strategici…

După trafic, în mod normal urmează problema parcării. Deşi erau sute de maşini, parcate mai peste tot, şi nu părea să fie vreun loc liber, după un zâmbet larg şi şarmant, însuşit probabil după ore multe de zbor şi socializare, se găsește un locșor și pentru noi exact la intrare. Cum ne dăm jos, se aude din depărtare sunteul muzicii. Oamenii vin în grupuri de doi-patru, chiar şi de 10. Nerăbdător să văd cum e înăuntru, plătesc intrarea extrem de piperată: 1.500 de shilling (aprox. 15 euro). Oricât de grăbit eram, nu aveam cum să nu observ ceata mare de ulii, care făceau cercuri mari pe cer deasupra mulţimii. Consvins că se face mişto de mine, n-am crezut că uliii pândesc farfuriile celor de la picnic până n-am văzut cum dispare jumate de pui rotisat din farfuria unei fete neatente şi cum se ridică ușor-ușor la cer. Ei nu i s-a părut la fel de haios, aşa că nu m-am riscat să pozez farfuria goală sau faţa ei.

 

 

Nici n-am intrat bine şi deja îmi fac semne nişte localnici să mă aşez lângă ei. Aș face-o cu mare plăcere, însă văzând că gazda mea nu e prea încântată, o urmez mulţumindu-le pentru invitaţie. Nu trebuie să-mi fac griji, că şi locul unde ne aşezăm se animă extrem de rapid. Apar prieteni, colegi şi oameni care pur şi simplu socializează, aşa că în scurt timp suntem deja o gaşcă de vreo 20. Fiecare bea, mănâncă şi se bucură de muzica live de pe scena din apropiere. În faţa noastră se adună încet-încet un grup destul de mare de “muzungu”, adică de albi. Cum intru în vorbă cu ei, aflu că cei mai mulţi lucrează sau fac voluntariat la diversele organizaţii din Nairobi, în timp ce restul lucrează în companiile din Kenya.

La un moment dat, parcă atmosfera se animă și mai tare, iar oamenii încep să se înghesuie în grupuri din ce în ce mai mari în faţa scenei. Urmează un boy band local, cică extrem de popular, numit Sauti Soul, care smulge dintr-odată ţipete din rândul spectatoarelor. Muzica lor este extrem de interesantă, deşi mie mi se pare că din când în când ritmul ia întorsături ciudate. Nu stau pe gânduri şi mă bag şi eu în mulţime şi încep să merg cu valul. Nu regret decizia. Mă simt extrem de bine, iar în spate apare şi o româncă, Irina, care trăieşte în Nairobi şi cu care mă cunoscusem pe Couchsurfing cu câteva zile înainte de plecare.

 

 

Surpriza cea mai interesantă a venit însă de la crainic, care a anunţat water brake, să aibă grijă ca toată lumea să se simtă bine şi să se asigure că nu va fi nimeni prea euforic. Şi ce mi-a mai plăcut a fost că mai toată lumea a şi luat sfatul în serios, aşa că în locul berilor, al vinului şi al băuturilor spirtoase a apărut flaconaşul cu apă.

Plec după o petrecere extrem de reuşită, cu mulţi prieteni noi, zâmbitori şi drăguţi şi o cină la un restaurant local face ca euforia mea să nu dispară nici după prima zi.

A doua zi, dimineaţa, aflu de la gazda mea că trebuie să lucreze ziua următoare, aşa că mă hotărăsc să mă mut, având în vedere că n-am chef să stau singur în apartament până seara, când ajunge ea înapoi. Ieşind în zonă să îmi iau câte ceva pentru micul dejun, observ că în South B, unde stau eu, viaţa se opreşte de îndată ce ies pe stradă, ceea ce mă face să cred că nu prea se înghesuie turiştii pe aici. Un copilaş care se joacă pe scări uită să-şi închidă gura şi parcă se face stană de piatră, muncitorii de pe scheletul clădirii de lângă noi îmi fac energic cu mâna, iar tâmplarii locali, care fac paturi faimoase, mă invită prietenos să stăm de vorbă. Şi în magazin sar imediat trei oameni să mă sfătuiască, să mă ajute, iar copiii aleargă pe lângă mine cerând hi five-uri la fiecare cinci secunde.

 

Micul dejun

 

Găsesc repede două gazde noi, însă amândouă mă întreabă dacă mă duc în safari sau dacă am agenţie şi sună de parcă ar vrea să-mi vândă ceva. Parcă n-am chef să mă duc direct la ei şi nu ştiu ce să fac, însă, ca de obicei, apare în scurt timp salvarea şi vorbeşte şi în limba română. Chiar înainte să pornesc spre Kenya, mă contactase o fată din Oradea, care auzise de la Antonia, de la consulatul nostru, că o să fiu în zonă şi că urmează să mă duc şi pe Kilimanjaro, un vârf pe care îl escaladase cu un an în urmă.

Am cumpărat număr kenyan şi am sunat-o. Fără să aduc vorba de asta, mi-a oferit o cameră la ea. Am acceptat pe loc. Mă gândeam că poate să mă înveţe multe despre viaţa din Kenya, dintr-o altă perspectivă. Mă mai învârt cu prima mea gazdă, care trebuie să se întâlnească cu mama ei venită în oraş de pe plantaţia sa de ceai. Încerc să mănânc doar cu mâna dreaptă şi fac cunoştinţă cu ugali (mâncarea lor tradiţională), spanacul local şi un soi de peşte de pe coastă. Aflu că, în Kenya, localnicii îţi pot spune din ce trib eşti doar după cât de bine poţi curăţa scheletul de carne cu o singură mână. Evident că am picat examenul, neifiind în stare să mă ridic nici măcar la nivelul celor mai neîndemânanatici localnici.

Iau o mostră din traficul de luni, stând trei ore într-un matatu (microbuzul cu care se deplasează localnicii), iar la 9 seara mă văd în sfârşit cu noua mea gazdă, Valentina. Vorbăreaţă, sociabilă şi extrem de hotărâtă şi puternică, cel puţin la prima vedere, îmi face o impresie bună din start şi mă face să aştept al doilea episod din deplasarea mea în Nairobi.

Dar despre asta vă spun în curând.

 

Puteți citi și:

Wild Africa?! Nairobbery și prejudecățile

Wild Africa?! Ne vedem în Nairobi!