Wild Africa?! Nairobbery și prejudecățile

Cu siguranță ar suna mai bine dacă aș spune că am ajuns în Nairobi numai cu gânduri pozitive în cap și că nu m-am simțit nici o clipă nesigur pe mine sau pe ce urma să fac, însă prefer să fiu sincer și să vă împărtășesc că aveam niște emoții cum n-am avut niciodată. Experiențele mele cu continentul negru erau foarte limitate și nu m-a ajutat nici faptul că gazda cu care mă tocmisem n-a dat absolut nici un semn și n-a răspuns la telefon nici cu o oră înainte de decolare.

 

Nairobi/Flickr-Nokero

 

de Magor Csibi

În plus, n-ai cum să ignori în totalitate nici faptul că absolut toți oamenii cu care ai vorbit înainte te-au avertizat că Nairobi e un oraș periculos, “cel mai periculos din Africa”. Emoțiile au început să apară la Istanbul, unde a trebuit să aștept 7 ore pentru cursa de legătură, așa că am avut timp berechet să îmi creez scenarii 🙂

Am deschis Lonely Planet pe Kindle ca să mă calmez, știind că această publicație este mai reținută de obicei în a colora realitatea, însă nici asta nu m-a făcut să văd lumea mai roz. Descrierea începe cu un pasaj în care se spun că, deși Johannesburg și Lagos au o reputație proastă, tot nu se pot compara cu nesiguranța capitalei kenyene.

Repede telefon să mă asigur că totul e OK, sun la gazdă. Sună o dată, apoi ocupat. Încerc din nou peste o oră, dar nimic. Peste trei ore, nimic. Dau sms, nimic. Pe de o parte, mă gândesc că africanii sunt mai relaxaţi, pe de altă parte, mă gândesc că dacă aş vrea să atrag turişti neştiutori, aş zice şi eu că sunt stewardesă şi că am o cameră liberă 🙂 Evident, exagerez acum, însă e clar că nu eram extrem de liniştit, cum sunt de obicei când călătoresc. Dar până la urmă fac un bilanţ, mă gândesc ce am de pierdut şi ce am de câştigat şi ajung la concluzia că, în cel mai rău caz, şi dacă mă jefuieşte cineva, oricând pe durata călătoriei, singurul lucru care s-ar putea întâmpla ar fi că nu aș mai ajunge pe Kili. Altfel, cu sau fără bani şi haine, eram hotărât să stau toată luna, cum era planul original.

Cele şase ore şi jumătate trec greu în avionul care nu-ţi lasă loc pentru genunchi. Nici domnul nigerian care se hotărăşte să ocupe jumătate din scaunul meu nu mă ajută să ațipesc. Doarme într-o stare apropiată de transă, din care nu reuşesc deloc să-l trezesc. La decolare am primit trei sms-uri de la prieteni, care mi-au spus în glumă să am grijă să nu fiu răpit pe-acolo :)) Aeroportul mă duce înapoi în timp, înghesuială, oameni dormind peste tot, semne total neclare şi o coadă de cel puţin o oră la vize. Însă în să mă stresez şi mai tare, mă liniştesc brusc. N-aveam nici un motiv, însă mi s-a părut contraproductiv să mă stresez. Până la urmă, o să vină un taxi după mine, iar taxiurile sunt safe, asta o zic toţi.

La ieşire, văd un om cu un nume ce seamănă aproximativ cu al meu, scris pe o foaie ce a văzut şi zile mai bune. Fără să-mi spună vreun cuvânt, îmi arată să-l urmez când îi fac semn. În loc să ne oprim la taxiuri, în faţă, mă duce la parcarea din spate şi mă îndeamnă să intru într-o Toyota cu geamuri fumurii, fără nici un semn distinctiv. Era 3 noaptea, depăşisem deja ora la care să mă pot îngrijora pentru ceva. M-am uitat la tip, am zis că e mai mic ca mine, iar dacă era să fie ceva, eram hotărât să nu renunţ la bocanci şi la paşaport. În bocanci aveam cardul bancar, iar paşaportul nu le e de folos. În rest, toate sunt înlocuibile 🙂

Începem să mergem, în continuare linişte, iar la orice întrebare mi se răspunde cu un zâmbet şi cu un răspuns monosilabic: yes sau no. Tipul dă un telefon scurt, în swahili şi conduce mai departe. Părăsim drumul principal şi mergem pe unnul asfaltat, cu două benzi, fără stâlpi de iluminat, ca apoi să trecem pe unul neasfaltat şi să ne oprim într-o fundătură. Șoferul îmi face semn să mă dau jos, ceea ce şi fac, însă nu-mi cere nici bani şi nici nu se dă jos din maşină. În acel moment m-am relaxat total, nici eu nu ştiu de ce, şi așteptam răbdător. În câteva minute, apare o fată simpatică de după o poartă de fier, însoțită de un tip în uniformă, şi îmi zice să o urmez. Șoferul care mă adusese nu a dat nici atunci vreun semn, aşa că m-am întors să-l întreb dacă trebuie să-i dau ceva. A zis că nu ştie cât. Până la urmă, după o conversaţie timidă, ne-am înţeles la 15 dolari şi am plecat amândoi mulţumiţi.

Aflu de la gazda mea foarte amabilă că n-a venit taxiul la care apela de obicei, pentru că a trebuit să plece din oraş. Găsise un prieten al unui prieten ca să mă ajute și nu-mi răspunsese la telefon pentru că nu se simţise bine şi trebuise să meargă  la spital. Îmi trimisese în schimb sms-uri, care au şi venit a doua zi. Bine că avem tehnologie 🙂 Mai aflu de la ea că suntem în cartierul South B, un cartier foarte OK pentru cei din Nairobi, însă foarte probabil nu o să mă văd cu mulţi turişti pe-acolo. Mă anunţă şi că trezirea va fi la 10, să am grijă să dorm bine, că urmează să mergem la o petrecere în aer liber a doua zi.

După o conversaţie de o oră şi ceva, în care îmi povesteşte mai multe despre Kenya, ne ducem amândoi la somn. Mă bag în pat cu gândul la călătorie, la oraş, la mituri şi la felul nostru de a fi. Deşi am descoperit tot ce era de descoperit pe planetă, tot ne este frică de tot ce ni se pare diferit, necunoscut şi oricât de mult mi-aş dori, nu sunt deloc altfel nici eu. Stând în pat, m-am hotărât. De acum încolo, nici un ghid, nici un sfat şi nimic predefinit. Ca să trag concluzii, trebuie să trec prin experienţe diferite, trebuie să am încredere în instinctele mele, în oameni şi în buna credinţă.

Aşa că, de mâine, trebuie să aflu singur tot ce e de aflat, iar la sfârşit o să compar cu ce spune ghidul. Numai aşa pot avea o experienţă reală.

Iar acum, la somn…

 

Citiți și:

Wild Africa?! Ne vedem în Nairobi!