Wild Africa?! Blending in

Am plecat cu multe experienţe plăcute de la prima mea gazdă din Kenya şi nu bănuiam că adevărata experienţă de abia urma să înceapă. Nu numai noua mea cunoştinţă, dar şi eveniemntele care au urmat mi-au întărit credinţa că ghidul de călătorie e bun doar pentru cazare şi masă, restul lucrurilor trebuie experimentate pe propria piele.

 

 

de Magor Csibi

 

Noua mea gazdă, Valentina, o fată blondă și simpatică, cu un păr creţ şi dens, cu o privire deschisă, dar puternică şi cu un accent familiar, din Ardeal, mă aşteaptă într-o parcare la ora 20:30. Ne salutăm de parcă ne-am şti de ceva vreme şi, după ce ne urcăm în maşină, începem să conversăm ca şi cum am continua nişte discuţii mai vechi.

Valentina e genul de om care a reuşit în viaţă prin forțe proprii, însă e puţin probabil să auzim povestea ei de succes în media. Se simte din primul moment că e amabilă şi sociabilă, însă pe lângă aceste caracteristici, se distinge şi o doză bună de putere, de siguranţă de sine şi de hotărâre. A avut o carieră frumoasă în România, la care n-a ezitat să renunțe în primul moment în care nu s-a mai simţit bine în pielea ei. A avut puterea de a lua totul de la zero în Orientul Mijlociu, iar azi este un om extrem de important la o companie de telecomunicaţii din Kenya, unde răspunde de mai multe ţări.

Am impresia că ştie mult mai multe despre Kenya decât mulţi dintre localnici, iar în zilele următoare m-a şi convins că nu e vorba doar de o impresie. Când încep să îi zic de ce planuri am în Nairobi, zâmbeşte în barbă şi îmi dă câteva sfaturi, însă de data asta mult mai aplicabile şi mai practice decât cele din ghidul de călătorie. Nu mă descurajează să fac explorări mai nebunești prin oraş, însă îmi atrage atenţia la ce să fiu atent şi până unde să mă duc. Știe multe despre oraş, însă îmi spune că e diferenţă mare între a vizita un oraș şi a trăi în el. În cadrul une vizite mai ai aventuri la limita riscului, însă când locuieşti undeva, te gândeşti mai mult la siguranța ta. În ochii ei nu se distinge nici o umbră de frică şi pare o persoană care n-are probleme să se apere, însă are o doză sănătoasă de precauţie, prin care evită orice fel de risc inutil.

După ce ieşim într-un local drăguţ să gust dom berea locală, ne întoarceam în apartamentul ei. Deşi are cea mai mică locuinţă dintre colegi, căminul ei arată exact cum mi-am imaginat eu o locuinţă de expat. Curte păzită, liniştită, hol uriaş cu bucătărie deschisă, două camere confortabile şi multe obiecte care fac ca locul să exprime o familiaritate plăcută. Cunosc repede din poze o familie drăguţă, mai schimbăm câteva impresii, îmi arată şi îmi explică harta oraşului şi mă ajută să-mi fac planurile pentru a doua zi.

Dimineaţa, trezirea se dă ca în România, o schimbare binevenită, iar la 7:30 sunt deja sub duş. Un mic dejun, o conversaţie plăcută de dimineaţă şi suntem deja în drum spre Langata Road, de unde intenționez să fac un antrenament de alergare de o oră, în sus pe deal, spre orfelinatul de elefanţi, apoi o vizită în Parcul Naţional Nairobi.

Câţiva kilometri de alergare m-au convins rapid de ce avem nevoie de standarde de emisii în UE. De-a lungul drumului, maşinile emiteau un fum negru spre galben, lăsând în urmă un aer care nu numai că era greu de inspirat, dar îmi creea impresia că am nisip în plămâni. Am ajuns după două ore cu impresia că aş fi alergat toată ziua, însă cu satisfacţia că am ajuns cu 15 minute înainte de ora de vizită a elefănţeilor orfani (foto sus).

 

 

Mă aşez într-un colţ, lângă o şcoală locală, alături de copii care se uitau la mine mai ceva ca la elefănţeii care veneau în pas alergător spre noi, într-un grup de 15. Majoritatea şi-au pierdut părinţii din cauza braconierilor, scene pe care nu le vor uita niciodată, ne spun îngrijitorii, însă sunt şi câţiva care şi-au pierdut părinţii în alte condiţii. Toţi aleargă să prindă câte un bidon cu biberon, umplut cu o hrană special preparată pentru ei, şi dărâmă totul în drum.

După ce au stomacul plin, încep să ronţăie ceva frunzuliţe, să se scarpine de stâlpi şi să se tăvălească în praf şi în noroi. Sunt extrem de tandri între ei şi n-au probleme nici cu oamenii care doresc să-i mângâie. Copiii sunt la fel de emoţionaţi ca și mine, aflu de la profesorul lor că și pentru ei e prima dată când văd elefanţi africani. Începem să facem poze, ba cu profesorii, ba cu copiii şi ne împrietenim uşor, ușor.

Pentru un moment mi se face rău, trebuie să mă aşez din cauza greţei şi ameţelii care mă cuprind, iar copiii dau năvală în jur să afle ce am. Proful, la fel. Intrând în vorbă cu el, aflu că toți locuiesc la marginea orașului într-un cartier extrem de sărac, Dandora, care este asociat cu imaginea unui ghetou, iar majoritatea lor au călătorit azi cea mai mare distanţă din viaţă. Îmi revin uşor şi pornim împreună spre Maxvell, un rinocer de 4 ani, orb din păcate. Grupul de copii însoțiți de profesor mă întreabă apoi unde mă duc. După ce le explic că aş vrea să vizitez parcul, mă întreabă dacă nu vreau mai degrabă să mă duc cu ei într-un fel de muzeu al satului, adică în Satele Kenyei, un loc unde poţi găsi toate tipurile de așezăminte tribale din Kenya, apoi în amfiteatrul lor, unde poţi urmări dansuri şi obiceiuri din ţară.

Înainte să intrăm în muzeu, ne oprim în parcare, unde sunt zeci de autobuze ale diferitor şcoli şi copilaşi în uniforme de toate culorile curcubeului. Majoritatea mănâncă în linişte. Când am dat să mă duc să-mi iau şi eu câte ceva de la vânzătorii ambulanţi, profesorul mi-a spus să nu-mi fac griji, sunt invitatul lor la masă. Ne aşezăm frumos cu toţii în praful din parcare şi aşteptăm răbdători să vedem ce ne pregătesc profii. Fiecare copil primeşte o geantă din care apare ba câte un biscuit, ba câte un iaurt, ba nimic, timp în care profesorii mixează două bidoane cu mare atenţie. Într-un bidon, de tipul celui în care căram pe vremuri benzina când rămâneam pe marginea drumului, era apă, iar în celălalt, un fel de sirop colorat dubios. Mixajul se face într-o găleată ce a găzduit cândva ulei de măsline, apoi fiecare primește câte un pahar. Băutura este însoțită de câte patru felii de pâine de persoană, însă numai după ce toată lumea se spală pe mâini. Madame, adică doamna profesoară, toarnă dintr-o cană, iar noi ne aşezăm cuminţi la coadă.

După masă, ne-am aliniat şi ne-am dus la muzeu, unde sute de copii s-au răspândit în toate direcţiile. Am alergat printre case, urmărind cu coada ochiului porcii sălbatici care păşteau liniştiţi în iarbă. Am aflat că în mijlocul fiecărui sat stă bărbatul, mai puţin într-un trib din nord, unde prima nevastă are şi cea mai mare casă, şi poziţia centrală în sat.

Pentru că sunt poligami, în fiecare sat sunt două-trei case pentru neveste. Prima nevastă are întotdeauna cea mai mare şi mai importantă casă, locuințele celorlalte fiind mai mici şi mai îndepărtate de capul familiei. Casa primului născut se află într-o poziţie secundară, în spatele cortului bărbatului şi al primei neveste. O altă casă importantă e cea a bunicii, iar în cele mai multe sate există şi un grajd cu animale, fabricat din beţe sau gard viu în mijlocul satului.

 

 

După mai multe tipuri de sate şi informații într-o cantitate ameţitoare, ajung în sala de spectacol cu un suc binemeritat în mână şi mă aşezat cu copiii şi cu profesorii în primul rând. În curând, sala deveine arhiplină, sunt aproape 1.000 de copii şi profesori kenyieni înăuntru. Mă bucur vizibil alături de copii de dansurile spectaculoase şi, din când în când, ne ridicăm să aplaudăm sau să dansăm şi noi. La un moment dat, vine la mine cel care juca rolul de bătrân al satului şi îmi dă scaunul lui să-l car după el. Evident că drumul lui nu putea să ducă altundeva decât în mijlocul scenei, unde m-a aşezat în râsetele şi aplauzele spectatorilor, dintre care mulţi vedeau un european pentru prima dată în viaţa lor.

După această mică scenetă, copiii s-au îngrămădit iarăşi la hi five-uri, aşa că mi-a luat cam 30 de minute să ies din sală şi din muzeu. La ieşire, am schimbat contacte cu proful şi am pornit pe jos spre casă. Pe drum nu dispare zâmbetul de pe faţa mea, salut absolut toţi oamenii care veneau din cealaltă direcţie şi le observ reacţiile. Mai toate sunt între prietenos şi foarte prietenos. Feţele oamenilor se luminează de fiecare dată când primesc câte un jumbo de la mine.

Am terminat ziua extrem de obosit, însă cu un optimism debordant. Am stat cu Valentina să fac analiza zilei şi să mai schimbăm impresii, să ne uităm la poze şi să-mi planific ziua următoare.

Dar despre asta, în curând…

 

Puteți citi și:

Wild Africa?! Uliul și puiul rotisat

Wild Africa?! Nairobbery și prejudecățile

Wild Africa?! Ne vedem în Nairobi!