Wild Africa?! Adevăratul ghetou

3

Când auzim cuvântul ghetou, probabil ne vin în minte gangsterii de carton din clipurile rapperilor din State, cu haine şi accesorii specifice, maşini tari şi sărăcie pe lângă. Stereotipul sărăciei africane e legat însă de copiii malnutriți din clipurile umanitare ale lui Jacko, Scorpions sau Bono, de tărâmuri devastate şi oameni fără speranţă. Cine nu a auzit cel puţin un banc despre sărăcia şi alimentaţia africană în copilăria de după Revoluţie? Ei bine, ghetoul african nu seamănă cu niciuna dintre aceste imagini. Nu există strălucirea sau aura de legendă din spatele “bling bling”-ului american, dar nici nu găseşti oameni care să îşi blesteme clipele. Găsești însă droguri şi arme mai ieftine decât multe alte lucruri mult mai utile, infractori mici şi şanse la fel de mici de ieşire din cartier, oraș sau țară.

 

Foto: Marius Negrea

 

de Magor Csibi

 

Evident că nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, până la urmă n-am cum să vorbesc despre ghetoul kenyan după câteva zile de Africa. Ca turist, există două variante de a intra în slum, fie printr-o agenţie de turism, fie pe cont propriu. Sună ciudat, dar da, există turismul sărăciei – pentru o sumă de bani, poţi să te duci şi să te holbezi la sărăcia şi lipsa de speranţă ale altora, să faci flashuri cu camera ta foto proaspăt cumpărată, care costă, probabil, mai mult decât venitul comunităţii fotografiate pe câţiva ani. Oferta agenţiei e in and out, adică intri, pozezi şi ieşi, exact cât îţi trebuie pentru un profil de facebook.

Dacă vrei însă să intri pe cont propriu, totul devine mai tricky. Toată lumea te avertizează să nu te crezi mai călător decât cei dinaintea ta şi să nu începi să simţi o legătură cosmică cu oamenii din ghetou, pentru că parfumul romantismului poate dispărea după primul pumn şi tind să fiu de acord cu asta. Dacă intri, trebuie să fie neapărat în timpul zilei, cu un zâmbet larg pe buze şi fără nimic la tine, mai ales fără camera foto. E destul pentru aceşti oameni că trăiesc cum trăiesc, nu trebuie să vadă cum alții vin să se mire pe seama sărăciei lor.

N-aveam de gând să intru pe cont propriu nici în Kibera, cel mai mare slum din Nairobi, nici în Dandora, ghetou declarat de ONU drept unul dintre cele mai poluate locuri de pe planetă, însă noul meu prieten, Victor, mi-a propus să-i vizitez şcoala şi chiar să dorm la el. Dacă te duci cu un localnic, lucrurile stau puţin altfel. Protecţie există, primeşti un credit de intrare, iar dacă nu faci vreo prostie, ai şanse să ieşi fără probleme. Singura mea îngrijorare era că Victor mă suna din 5 în 5 minute să se asigure că ne vom vedea şi îşi exprima prin telefoane şi mesaje bucuria că ne-am cunoscut. Insistenţa lui m-a intimidat. În timpul cinei m-a sunat de 8 ori, chiar dacă nu-i răspundeam. Tactică era simplă, suna până când cedăm.

A doua zi am luat puţini bani la mine şi nimic altceva, m-am îmbrăcat cât mai puțin bătător la ochi şi m-am văzut cu el. Deşi trebuia să ne întâlnim la 11.00, după trei mesaje în care spunea că întârzie 5 minute, a sosit şi el la 13.50. Având în vedere că i-au luat 3 ore să ajungă de la şcoala lui la mine, asta ar fi însemnat că, în cel mai bun caz, aveam să ajung la 17 la el, după care trebuia să ies de acolo pe întuneric, plan care nu-mi surâdea deloc. La dormitul peste noapte am renunţat, aşa că am stabilit să mâncăm, să facem o plimbare împreună într-o zonă mai apropiată de cartierul lui şi să-mi povestească de şcoală.

Victor a intrat foarte incomod în restaurant, uitându-se pribegit în stânga şi în dreapta şi propunându-mi din start să ieşim de acolo şi să mergem altundeva. După 3 ore de aşteptare cedasem deja, așa că i-am spus că-i fac cinste cu o masă și am comandat mâncare. El tot inconfortabil se simţea şi abia mai târziu am înţeles de ce. În timpul mesei, a început o poveste interesantă, apoi, când mi-a şi arătat oraşul lui, am înţeles mai multe şi am avut parte de mai multe surprize. De exemplu, la ieşirea din restaurant, am observat că Victor este şi mai dezorientat decât mine în Nairobi, deşi s-a născut şi a fost crescut aici. Însă, după spusele lui, n-a fost niciodată în mare parte din cartierele oraşului. În afară de Dandora, a mai vizitat centrul de câteva ori şi zona Langata, unde a ajuns pentru prima dată în viaţa lui alături de mine. De la acest nivel încep posibilităţile unui copil care are nenorocul de a se naşte în locul nepotrivit. Nu numai că nu ies din oraș sau din țară, majoritatea oamenilor nu merg mai departe de câteva străzi de locul în care trăiesc.

Cartierul arată ca ghetourile din zonele dens populate și sărace din Asia sau America de Sud. Cocioabe improvizate din toate materialele de construcţie imaginabile – lemn, piatră, cărămidă, hârtie, cârpe etc. Străzi în sensul clasic există şi nu există. Nu neapărat o planificare a determinat unde sunt străzi şi intersecţii, ci mai degrabă maniera în care au fost construite casele, laolaltă cu posibilităţile şi rapiditatea fiecărui constructor de a-şi impune viziunea arhitectuală. Victor îmi povesteşte că majoritatea covârşitoare a joburilor sunt legate de servicii pe care şi le pot permite aceşti oameni, adică câteva magazine ce acoperă necesitatea minimă a locuitorilor din zonă – frizerii sau magazine cu mâncare, legume sau fructe, adică locuri de muncă care te ţin pe linia de plutire.

 

Groapa de gunoi din Dandora/Foto: Francesco Fantini

 

Unii mai au maşini Toyota, cu care fac transport în comun, ceea ce în sine este o mică afacere, având în vedere că e nevoie de un şofer şi cel puţin doi controlori care se schimbă între ei periodic, colectează bani şi adună clienţi. Oamenii educaţi, cum e şi Victor, mai organizează câte ceva pentru tinerii din zonă, de la evenimente cu caracter nu atât de mult cultural, cât mai degrabă de coagulare a comunităţii, la asociaţii prin care încearcă să creeze posibilităţi de trai. Aşa sunt spălătorii de maşini, de exemplu, care sunt cunoscuţi, bine organizaţi şi se ocupă în excusivitate de spălatul maşinilor atât în cartier, cât şi în multe locuri din centru. O parte din banii adunați rămâne la oameni, celaltă parte este investită în crearea unor condiţii mai bune, achiziţionarea uneltelor de curăţat etc.

Deşi din descrierea lui Victor şi din felul în care arată locul nu prea găsești motive de optimism, odată ce intri, nu disperarea e cuvântul care îţi vine prima oară în minte. Oamenii (majoritatea lor) te salută tot cu zâmbetul pe buze, iar viaţa merge înainte exact la fel ca în celelalte zone. Asta la prima vedere, îmi zice Victor, pentru că în spatele multor uşi închise se pot găsi tineri dependenţi de diverse substanţe şi infractori, implicați de regulă în cazuri minore de escrocherii, jafuri etc. Nici nu e de mirare, având în vedere că majoritatea substanţelor pe care legislația noastră le defineşte ca droguri sunt uşor accesibile şi ieftine. De exemplu, haşişul poate fi cumpărat de localnici cu 1 euro gramul, sau 100 de shilingi, însă există şi produse euforice mai ieftine. Partea bună, însă, e că în aceste zone nu se cunoaşte seringa, mai mult se fumează şi se prizează. Din câte am înţeles de la ghidul meu, pe lângă iarbă şi haşiş, cocaina e larg răspândită, însă n-am înţeles cum de este accesibil un drog folosit mai degrabă de starurile de cinema şi de fotbalişti de top în astfel de condiţii financiare.

Armele încep de la 25.000 de shilingi, adică de la 250 de euro, însă investiţia se recuperează cică uşor, în câteva săptămâni, ghiciţi voi cum 🙂 Ele provin de la triburile pastorale, care, din câte am înțeles, se aprovizionează la rândul lor din Somalia, ţară faimoasă pentru arme, răpiri şi piraţi, cu care Kenya se află în conflict de câţiva ani.

Şansele de depăşire a condiţiei nu sunt multe, deşi situaţia e mult mai bună decât acum câţiva ani. Mai multe asociaţii din Europa şi din State încearcă să creeze oportunităţi în aceste zone, de cele mai multe ori prin facilitarea accesului la educaţie.

Educaţia de stat nu este foarte apreciată în Kenya, oamenii n-au încredere în stat, aşa că la fiecare colţ de stradă există câte o şcoală privată, cum e şi şcoala lui Victor. Ajutat de niște părinţi care au avut norocul unui venit mic, dar constant, Victor a reuşit să termine atât şcoala generală, cât şi gimnaziul, aşa că în scurt timp a devenit profesor pentru copii de până la 9 ani, iar apoi director. Şcoala lui are o singură sală, şi ea închiriată, iar elevii plătesc o taxă de școlarizare de circa 7 euro pe lună. Însă şi această sumă e prea mare pentru mulţi dintre părinți, spune Victor. Într-o excursie cu şcoala, de exemplu, n-au mai ajuns patru copii pentru că familiile lor n-au mai avut bani. Însă şcoala încearcă să ofere o educaţie şi un tratament cât se poate de bune pentru copii. De exemplu, pe durata excursiei a fost angajat şi un fotograf, care trebuia să facă cel puţin 3 poze cu fiecare copil, poze care se dădeau părinţilor. Pentru ei asta e o cheltuială serioasă, dar care creează o legătură mai puternică cu şcoala.

În fiecare lună, Victor trage linie şi, împreună cu proprietarul şcolii, decid dacă mai au cu ce să continue sau nu. Orice fluctuaţie minoră în economia locală poate să distrugă instituţia lor micuţă. Acum am înţeles că reclamele care spun că dacă donezi câţiva euro, ajuţi un copil să meargă la şcoală nu sunt vorbe goale, majoritatea copiilor având nevoie de doar 5-10 dolari, care fac diferenţa între un posibil succes sau rămânerea în condiţiile date.

Când îl întreb pe Victor de salariul lui, înţeleg de ce se simţea atât de stânjenit la intrarea în restaurantul Jawa House. Probabil nici eu nu m-aş simţi în largul meu dacă aş câştiga 4.000 de shilingi pe lună şi aș intra într-un local unde o masă ajunge pe la 1.000 de shilingi.

Deja începusem să-mi fac planuri, să mă gândesc la proiecte pentru şcoala lui Victor, când el mi-a întrerupt șirul gândurilor cerându-mi niște bani. Până atunci eram bucuros să văd un om care face altceva, care încearcă să îşi depăşească condiţia şi care ţine şi la altceva decât interesele imediate, iar aceste cuvinte au picat ca un duş rece. Textele lui sunt oarecum obişnuite, cele pe care le auzi de la oamenii din centru cu care te întâlneşti zi de zi, însă de la el nu m-am aşteptat la aşa ceva. Că viaţa e grea, că trebuie şi el să mănânce etc. Eu, până atunci, i-am zis ce putem face pentru şcoală, de unde se pot atrage bani, cum se pot sensibiliza oamenii etc, însă cuvintele lui mi-au tăiat elanul. I-am dat bani să ajungă acasă. Evident, îmi spune o sumă mult mai mare decât costul real al transportului, crezând că eu nu circul ca și el cu matatu, așa că îi dau bani cât să poată angaja un fotograf care să-mi facă poze pentru un articol despre şcoală şi copii şi să-și plătească internetul.

Mergând spre casă, n-am cum să nu mă minunez de cât de ciudată este această viaţă şi cât de aproape este succesul de insucces. Victor, dacă vrea cu adevărat, chiar ar putea face ceva pentru şcoala lui. Eu sunt hotărât să-l ajut, dar nu ştiu dacă şi el vede asta. N-am cum să-i scriu, n-are adresă de mail, aşa că n-am decât să aştept să văd dacă chiar îmi va trimite date despre şcoală sau dacă s-a văzut cu mine urmărind un interes imediat. N-am cum să mă supăr pe el sau de ce să mă enervez, însă mi-a rămas un gust amar. E greu să îţi vezi posibilităţile dacă ai ziduri în jurul tău oriunde te uiţi, însă e şi mai greu dacă şi tu îţi mai pui câte un zid în plus. Sper însă să vă pot scrie în câţiva ani că Victor a reuşit şi face o mică diferenţă în Nairobi, Dandora…

 

Puteți citi și:

Wild Africa?! Blending in

Wild Africa?! Uliul și puiul rotisat

Wild Africa?! Nairobbery și prejudecățile

Wild Africa?! Ne vedem în Nairobi!



3 comentarii

  1. Pingback: Wild Africa?! Sălbăticia | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger