Vorba spune că fiecare culege ce a semănat. În viaţă, ca şi pe câmp. Şi poate nicicând nu am simţit mai puternic sensul zicalei decât în momentul în care în grădină au rodit primii castraveţi, primele roşii, primii ardei, primele vinete, prima fasole verde. Şi toate celelalte, de la usturoi la ceapă, morcovi, pătrunjel, gulii sau cartofi. Pământul, pe care l-am curăţat, l-am săpat, l-am scormonit şi l-am bătătorit, a prins gust.
de Camelia Jula
Gust de dovlecel crud, fraged, tăiat cu tot cu coajă în salată. Gust de castravete mic şi bombat, cu coaja puţin amară, din cauza secetei, dar cu miezul dulce. Gust de salată de vinete cu foarte puţină ceapă şi ulei de măsline. Gust de cartof nou, dat pe răzătoare şi amestecat cu banană şi stafide. Gust de morcov crocant, de usturoi iute, de ardei zemos. Gust de roşie care are gust de roşie, nu de plastic sau de apă plată fără lămâie.
Când iarna s-a sfârşit şi, odată cu ea, experimentul meu de supravieţuire la ţară, în condiţii diferite faţă de oraş, dar cu costuri reduse (după cum au dovedit calculele), prietenii m-au întrebat: „Ok, acum ce faci, te muţi înapoi?”. Perspectiva primăverii agricole, în care să reînvăţ să lucrez pământul, să îmi amintesc ce mai ştiam de prin copilăria la bunici şi să redescopăr cum este să munceşti altfel pentru existenţa proprie, era prea tentantă. În fond, experimentul putea să continue. Aşa că l-am prelungit. Şi nu am mai privit lucrurile drept un experiment, ci drept un mod de viaţă (o experienţă veche, transpusă la vârsta prezentului, în condiţii schimbate, dar, totuşi, o experienţă cu care aveam puncte comune – am crescut la ţară, printre straturi de legume şi căpiţe de fân; oraşul s-a întâmplat mai târziu). Dacă primăvara semeni, vara începi să culegi roadele. Toamna, şi mai mult. Aşa că viaţa mea s-a împărţit în două: activitatea online, pe TOTB şi activitatea fizică, în grădină şi pe lângă casă. S-au împletit de minune – şi, în peregrinările virtuale prin ce mai scrie lumea, am descoperit tot mai mulţi tineri care fug de urban şi se mută într-o căsuţă (mai mică, mai mare, mai nouă, mai veche), undeva la ţară, unde învaţă să crească albine sau capre, unde ţin găini pentru ouă proaspete sau îşi fac grădină. Dar, despre acest fenomen de downshifting, cu altă ocazie.
Când au dat primii castraveţi…
La sat, odată cu sărbătoarea religioasă „Schimbarea la faţă” (6 august), se schimbă vremea, iar odată cu sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” (15 august) începe munca de recoltare a roadelor pământului. Nu e vorba că până acum nu s-ar fi adunat una – alta de prin grădină sau livadă (spre exemplu, plantele medicinale sunt demult puse la uscat), dar ultimele două săptămâni din august sunt febrile: acum se culeg roşiile şi se face bulionul, se culeg şi se pun castraveţii pe iarnă, se culeg prunele pentru ţuică şi merele pentru dulceaţă (sau tot ţuică), se scot ceapa şi usturoiul şi se împletesc în funii care se agaţă pe pereţi, în cămări sau poduri, ca să reziste bine în sezonul rece. Acum se mănâncă porumb fiert sau copt pe jar, luat direct din lan. Se culege şi se opăreşte fasolea verde, tot ca să stea peste iarnă. Cu seceta care a bântuit şi pe aici (deşi nu atât de rău ca în alte regiuni), fructele pământului s-au copt mai încet şi mai târziu. Dar semnele naturii prevăd o lună septembrie călduroasă şi benefică pentru grădini, aşa că lumea nu îşi face griji – vor fi „de toate cele” anul acesta. Când poţi să îţi faci rezervele pentru iarnă cu ce îţi oferă pământul tău, eşti fericit. Am observat asta nu doar pe oamenii din jurul meu, de aici, care aşa trăiesc dintotdeauna, ci şi pe mine, când am numărat satisfăcută borcanele de dulceaţă făcută până acum (de cireşe, de prune corcoduşe, de mere şi pere şi de dovlecel) sau pe cele cu castraveţi puşi la murat; iar recoltarea abia a început.
Revin la secetă (doar a fost o vară fierbinte pentru ţară). Un sistem de irigare ar prinde foarte bine în grădină, m-am tot gândit la a instala unul pe viitor. Numai că trebuie să fie un sistem „şmecher”, adică să ude fiecare plantă la rădăcină. Dacă udăm grădina cu furtunul, aşa cum ai stropi o peluză, plantelor nu le place. Roşiile, dar şi ardeii, spre exemplu, nu se comportă deloc bine dacă apa le ajunge pe frunze (sigur, când plouă de sus, nu mai au astfel de pretenţii, dar, pentru un motiv încă nedibuit, dacă le udăm noi – şi trebuie udate zilnic, de două ori, dimineaţa şi seara, când e secetă – este nevoie ca apa să le fie turnată la rădăcină, pe pământ, să nu le atingă frunzele). Aşa că sportul multor dimineţi şi seri a fost udatul grădinii. Cum ploaia s-a tot lăsat aşteptată, am udat şi pomii, şi florile, şi via. Aşa că, acum, stăm şi aşteptăm să se coacă merele, strugurii, nucile, caisele, că, de făcut, s-au făcut toate. Probabil operaţiunea cea mai dificilă, care va debuta odată cu luna septembrie, este scosul cartofilor (dificilă pentru că este în întregime manuală şi implică efort mai ales pentru coloană). Dar experienţa la sapă dobândită în lunile astea de muncă a pământului cred că va avea un cuvânt de spus 🙂 Trăgând învăţături din iarna trecută, am plănuit să chemăm un meşter care să ne facă încă două sobe de teracotă (în camera mea şi în baie), care consumă lemne mai puţine şi ţin căldură mai bine. Nu de alta, dar, oricât de interesantă a fost iarna mea puţin spartană, o economie la lemne ar prinde bine. Şi-aşa, deşi ştiu că sunt necesare şi nu avem altă soluţie deocamdată, mă uit cu milă la ele, cum stau adunate în curte şi mă gândesc câţi copaci trebuie să plantez în locul celor căzuţi sub secure (fie ei şi bătrâni). Plan de viitor: încălzire pe baza energiei solare sau a apei.
O parte din prima recoltă de dovlecei, care a ajuns dulceaţă
Nu vă pot spune că munca la câmp, la grădină, este uşoară, pentru că nu este. Dar plină de satisfacţii, da. Sigur, pentru unii dintre noi, a depinde de supermarket pentru hrană este normalitate. Pentru alţii, a ne produce (atât cât se poate) hrana este normalitatea. Pentru mine, având microbul pământului în sânge, cred că întoarcerea la el (chiar dacă nu pot prezice acum că va fi pentru totdeauna) era iminentă – râdeam cu mama, odată, spunea că sunt un fel de Scarlet O’Hara şi Tara mea e Lunca, cu grădină noastră de aici şi dealurile cu pomi şi mure. Dar, dincolo de glumă, realitatea este că pământul nu te dezamăgeşte, dacă îl respecţi şi îl lucrezi. Şi pământul dintr-un ghiveci din apartament, în care ai semănat roşii ciorchine, ţi le va da, dacă îl îngrijeşti, îl uzi şi îi oferi soare când are nevoie. Lucrurile simple ni se par clişeice, însă ele rămân singurele în care ne putem refugia când orice altceva am construit se dărâmă sau nu ne mai mulţumeşte. Alienarea faţă de pământ este o trăsătură a societăţii moderne, mai ales în cazul unor pături sociale, „nu toată lumea ştie sau poate să dea cu sapa”, mi s-a spus. Este adevărat. Dar fiecare poate pune o floare în casă, câteva fire de ceapă sau de ardei în ghiveci, fiecare poate învăţa, de pe internet, dacă nu de altundeva, cum să reînnoade legătura cu pământul, chiar şi din apartamentul de la bloc.
Vinete, roşii, castraveţi şi coada calului (pentru ceai)
Am o mătuşă, aici (una din mai multe), care a fost singură aproape toată viaţa – după ce tatăl ei a murit, a rămas chiar singură cuc, nefiind măritată şi neavând nici copii. Are o gospodărie mare şi frumoasă, pe care o ţine doar ea (mai primeşte ajutor, din când în când, dar nu pe gratis – îl plăteşte cu bani, produse sau muncă în folosul celor care o ajută). Are peste 50 de ani. Ţine trei vaci (şi, an de an, cel puţin pe una o dă „la împerechere”, ca să îi facă viţel pe care să îl vândă), zeci de găini şi de curci, căţei, porci, plus grădina, care trebuie lucrată, plus fâneaţa, plus treburile gospodăriei. Este o mână de femeie, mică şi subţire, pe faţa căreia soarele şi munca au brăzdat câteva riduri, dar nu multe; stă aproape de pădure, a dat nas în nas cu ulii şi cu lupul, uneori. De la ea mai departe, până hăt la următorul sat (şi ultimul de sub munte), nu e nici ţipenie de casă. Vorbeşte despre fricile ei – sunt legate de oameni răi, nu de natură. Umblă la cules de leurdă primăvara, prin păduri, vara, la cules de mure, vine să aducă celor din sat (inclusiv nouă) târgaş (lapte, brânză, smântână, ouă), merge la clacă (să lucreze pământul altora, contra cost sau contra unui serviciu). Nu stă locului o clipă, vorbeşte iute şi ştie toate poveştile din sat, şi pe cele ale generaţiei de acum, şi pe cele ale generaţiilor trecute. Multora le este milă de ea („femeie singură, fără bărbat, fără copii”), dar eu o admir. Pentru puterea cu care şi-a luat viaţa în mâini, în ciuda multor obstacole şi pentru că face singură munca a cel puţin doi oameni, dintre care unul ar fi bărbatul. Până şi forţa ei fizică, să nu mai vorbesc de rezistenţă, este impresionantă, mai ales la cât e de mărunţică. Ea trăieşte exclusiv din ce produce pământul pe care îl lucrează. Nu are pensie, nu lucrează pentru un salariu, primeşte subvenţii pentru animale şi teren de la APIA (cât să simtă că nu le ţine degeaba) şi vinde ceea ce produce. În rest, ce seamănă, aceea culege şi mănâncă iarna.
În vara asta, dacă tot am fost pe-aici, m-a rugat să o învăţ cum să folosească telefonul mobil şi să îi cumpăr şi ei unul, cu o cartelă (unul second, pe care mi l-a plătit în produse, că nu l-a acceptat ca şi cadou). Că acolo, în pustietatea ei, s-a gândit ea că nu i-ar strica un telefon mobil, dacă vine lupul sau cineva să îi facă rău, să poată şi ea suna la poliţie sau la salvare. Ori să sune oamenii înainte să plece cu târgaşul la ei, să îi găsească acasă. Oricum, a văzut ea că e bine să ai telefon. Şi a venit cu hârtie şi creion, ca să noteze fiecare pas pe care trebuie să îl facă pentru a folosi, fie şi minimalist, telefonul mobil. A scris de câte ori se apasă săgeata în jos ca să ajungă la mesaje în meniu, de câte ori în sus ca să îşi sune mama (aflată departe), ce buton apasă ca să revină la ecranul standard, ce taste apasă ca să îşi blocheze telefonul şi să nu sune din greşeală, cum îşi citeşte mesajele şi cum salvează numere în agendă. Şi, de fiecare dată când vine cu bunătăţi, mă mai întreabă cum să facă una – alta la telefon şi dacă face bine. Fericirea de pe chipul ei, când primeşte încuviinţarea că da, e bine ce face şi a învăţat cum să manevreze obiectul acesta modern şi util, până la urmă, are sinceritatea sentimentelor copiilor. Iar eu stau şi mă uit la ea şi văd în ea pământul: puternic, rezistent, adaptabil schimbărilor, darnic dacă îl respecţi, bucuros atunci când îi dai atenţie şi el îşi împlineşte menirea.
Din pământ, în sus, până la cer
Lecţia mea, la 35 de ani, la vremea recoltelor, este că roşiile pot avea gust de roşii şi în secolul supermarketurilor, deşi nu sunt perfect rotunde, nici toate de aceeaşi dimensiune şi nici fără defecte. Că pământul va fi mereu acasă, pentru oricare dintre noi, dacă vom vrea să ne întoarcem la el. Că nu contează câţi ani ai, mereu te poţi reinventa, ca să ţii pasul cu timpurile sau ca să îţi găseşti locul tău în timpurile trăite. Că oameni simpli, care trec neobservaţi în agitaţia cea mare, aşa cum e mătuşa mea, sunt, fără să ştie, simbolul dăinuirii noastre pe pământ. Că, aşa cum ne-au învăţat mai bătrânii, în viaţă chiar culegem ce semănăm şi îngrijim, iar recoltele sunt întotdeauna pe măsura noastră.
Din aceeaşi serie:
Mamă, mai e mult până în vârful dealului?
Sfârşit de iarnă pe uliţă: primăvara, deodată
Iarna pe uliţă: doi pe faţă, doi pe dos
Iarna pe uliţă: grătar în zăpadă
Iarna pe uliţă. Când te trezeşti la 11 grade, faci bilanţuri ca să nu răcească mintea
Iarna pe Jieţ. Poveşti albe de pe stânci
Iarna pe uliţă: “Da’ aveţi farfurie sau vreţi de la noi?”
Iarna pe uliţă: Matematica întreţinerii – încălzirea
Iarna pe uliţă: sărbătorile se pun în cui. Urmează răsadniţele
3 comentarii
superb text. mi-ai luminat dimineaţa.
Pingback: VIDEO Cum să conservați mai bine roșiile proaspete | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Downshifting. După 365 de zile. | TOTB.ro - Think Outside the Box