Vreau să scap de sâni!

9

Stăteam cu spatele sprijinit de un placaj cu burete, cu corpul încovoiat la 60 de grade. În vizorul meu era un instructor de pilates care-și aștepta rândul pe banca din fața oglinzii. În spate, un mulatru îmi împingea ușor coatele când ajungeau la distanța adecvată. În mâini aveam două gantere, pe care le ridicam drept, le uneam deasupra capului, apoi le coboram până la nivelul urechilor, cu coatele poziționate la jumătatea bazinului. Greutatea a crescut progresiv, în serii, până la 20 kg, cu pauze în care instructorul de pilates și amicul meu mulatru ridicau gantere ceva mai mari. Cu câteva zile înainte mâncam șaorma cu piept de pui, acum făceam exerciții pentru întărirea pieptului. În cazul meu, pentru întărirea sânilor și a moralului.

 

de Ionuț Dulămiță

 

Acum doi ani, îl întrebam pe un prieten dacă îi plac sânii mei cât două cocoloașe de aluat din care s-ar putea face doi covrigi. M-am plâns atunci că din creștet până la piept arăt mișto, dar de la piept până la brâu sunt o meduză, nu mă ambiționez deloc să-mi întăresc carnea. Lucrurile au rămas la fel până astăzi la nivel trupesc, însă ceva s-a schimbat de o săptămână încoace la nivel acțional. Urnit de ambiție, m-am dus la o sală banală din Dristor să-mi întăresc carnea sub aripa unui mulatru din SUA, voluntar la WWF și mai nou la șlefuirea siluetei mele. Experiența e nouă, deși am mai fost de trei ori la sală în liceu, în Petroșani. N-am înțeles nimic atunci. În prima zi am tras de toate fiarele pe care le-am găsit acolo, am făcut spate, piept, pectorali, bicepși, am întâmpinat greutăți mari cu picioarele, am alergat pe piesa Maria de la Scooter, apoi, a doua zi, o colegă mă ajuta să-mi dezbrac și să-mi îmbrac haina de iarnă. Am mai încercat de două ori, apoi am ales să mă concentrez pe alcool.

Viața mea sportivă, de fapt, a fost semi-inexistentă. În adolescență, jucam bine biliard și ping-pong și pasam prost la fotbal când nu cântam mediocru la vioară (și ăsta poate fi considerat sport). În liceu aveam șase panouri de baschet, iar asta mi-a prins bine în pauzele de 10 minute dintre ore și în timpul orei de muzică de la care chiuleam ca să arunc la coș (făceam deja vioară). Am fost super mândru de mine când am alergat foarte rapid un kilometru, beat, într-o comună din județul Hunedoara, după ce m-am bătut cu un prieten într-un joc video din crâșma locală. Mai țin minte că, înainte de liceu, a fost și o scurtă perioadă în care am jucat tenis de câmp cu un coleg aproape obez. El își punea la rece, sub jetul unei stropitori, sticle cu apă și suc, eu una cu ceai amar din frunze de nuc, îndulcit cu miere. Bioenergeticianul la care m-au dus ai mei când aveam 13 ani stabilise, după un moment de semi-transă în care mi-a luat pulsul energetic cu un mic triunghi metalic care se mișca stânga-dreapta între degetele lui, că am probleme cu glanda tiroidă. Nu eram ca partenerul meu de tenis, dar eram și eu gras. Așa că bioenergeticianul m-a supus unui regim alimentar sever, din care amintesc doar două reguli: nu aveam voie să beau apă simplă, doar ceai din frunze de nuc și zer din lapte, și nici să mănânc fructe crude, doar fierte (adică cu mai puține vitamine!?). Țin minte că am stat vreo două săptămâni la sora maică-mii din Luduș, însărcinată cu dieta mea, iar văr-meu îmi dădea pe ascuns bucățele de salam.

În trei luni am slăbit doar 9 kilograme, obiectivul principal al dietei fiind eliminarea toxinelor și întărirea glandei tiroide. Arătam însă ca un om normal, deși fostul gras îmi lăsase moștenire sânișorii care aveau să mă bântuie toată viața. A urmat o perioadă în care am urcat și coborât în greutate. Înainte de Bac, aveam 86 kg (la o înălțime de 1,84 m). La unul din opționale, dintre sport, geografie și istorie, am ales sport. Toceam destul la celelalte materii. Făceam ture de stadion, zeci de flotări, abdomene și genuflexiuni zilnic iar la un moment dat, cu o lună înainte de Bac, am reușit să stau în mâini două secunde (era una din probele obligatorii). A doua zi am făcut entorsă după ce am căzut sprijinit în mâna dreaptă, pe care am ținut-o în ghips două săptămâni. Am luat totuși 10 la sport și am slăbit 10 kg în perioada aia. Ajuns la facultate, multe fete se uitau după mine, dar eu nu știam asta.

Sânii îmi atârnau greu de self-esteem.

În București, KFC-ul, McDonald’s-ul și carnea fibroasă în sos de usturoi, împăturită într-o lipie moale chiar și la 5 dimineața, după o noapte de club, m-au făcut să uit repede de relația pierdută cu mâncarea gătită de mama. Erau zile în care mâncam o șaorma mare și un kebab, apoi zăceam în pat, într-o stare apropiată de leșin. În patru ani, am ajuns la 96 de kilograme. Singura mișcare pe care o făceam era o oră de baschet pe săptămână cu colegii de redacție de la Cotidianul. Aveam 23 de ani, iar șeful de la Politic m-a făcut să mă simt prost că arăt în halul ăla la vârsta aia. Așa că m-am supus singur unei diete aspre – erau zile în care mâncam doar o salată și beam câteva beri, iar seara citeam Bântuiții de Palahniuk, bântuit de imagini cu jumări. Am slăbit 20 kg. Am ajuns din nou la 76. Dar greutatea trece, sânii rămân.

M-am menținut așa vreo doi ani, apoi am început să urc din nou în greutate până în zilele noastre pentru că nu am făcut mișcare, pentru că am mâncat prost, pentru că am fumat aproape două pachete de țigări pe zi, pentru că am băut multă bere și am zăcut o grămadă în fața computerului. Am ajuns la 86 kg, am mai scăpat de patru în timpul muncii de teren pentru dizertația de la master – am lucrat trei săptămâni în două gospodării țărănești, unde zvâcneam din rărunchiul pectoralilor, al bicepşilor şi al tricepşilor la încărcatul fânului și unde eram alimentat cu produse crescute după voia naturii –, le-am pus la loc după ce m-am întors în București și apoi am mai scăpat de două. Acum am 84 de kilograme, 28 de ani, aceiași sâni și o burtă rotundă și gelatinoasă.

Marco, instructorul meu voluntar, pe care l-am cunoscut într-unul din satele în care eu mi-am făcut dizertația iar el a predat engleză, mi-a spus că în trei luni pot să scap de burtă și de cocoloașele de aluat de pe piept. Mi-a spus că merge la  o sală din Dristor, aproape de casa lui, în timp ce beam amândoi bere și fumam într-un bar din București, unde s-a mutat ca voluntar WWF din partea Peace Corps. A doua zi i-am spus că vin și eu, deși stau în Drumul Taberei. M-am gândit că și drumul poate fi motivant în dorința mea de a face mișcare, dar de fapt pur și simplu nu voiam să merg singur, voiam să merg cu cineva care face sală și îmi poate da sfaturi. Altfel, m-aș fi simțit ca un contabil emo printre pușcăriași cu cefe groase și brandul cât capul meu, care fac mișto de mine.

În realitate, nimeni nu face mișto de nimeni în sala aia, fiecare e preocupat doar de fizicul lui, pe care și-l verifică constant în oglinzile cu care sunt tapetați pereții. Dar despre comportamentele de sală voi scrie într-un post ulterior. Cu toate astea, am simțit cum ochii bine-făcuților râdeau de mine pe sub mustața cristalinului când, sprijinit cu spatele de placajul din burete și unind ganterele deasupra capului, mâna dreaptă mi-a căzut în gol și mi-am răsucit umărul drept, care mă doare și acum ca dracu’. Cel mai relaxat mă simt pe bicicletă, deși nu înțeleg încă de ce ard caloriile de patru ori mai încet decât ceilalți când pedalez, iar de banda de alergat încă mi-e frică, pentru că am impresia că o să mi se ducă picioarele în spate și o să las niște dinți să alerge în locul meu. Deocamdată mă simt ca un contabil emo violat și bătut în pușcărie, am febră musculară de la fese până la gât, dar nu mă dau bătut. Nu vreau să mă fac mare, cât Edward Norton în American History X, vreau doar să ard grăsimile și să-mi întăresc carnea, cum spuneam. Marco mă îndeamnă să beau multă apă și să mănânc fructe crude, așa că o să trec peste trauma bioenergeticianului. La un moment dat, poate o să am curajul să fac și saună la bustul gol.

În lunile care vor urma, voi încerca să țin un jurnal de sală detaliat și să-mi schimb și stilul de viață, pentru că încă mănânc prost, beau bere și fumez un pachet de țigări pe zi.

Poate o să mă ajutați și voi cu sfaturi.


9 comentarii

  1. bravo! bravo! eu nu ma mai duc la sala dintr-a 12a. atunci aveam 2 ani in spate. imi place mai mult ideea de alergat, mers mult, facut niste pilates in casa. de maine vreau sa ma apuc de o cura de detoxifiere cu fructe si apa, asta pt o saptamana, apoi adaug si legume. deci sunt alaturi de tine si chiar is curioasa cum o sa te disciplinezi 🙂

  2. Stiu ca nu e grozav s ate duci la sala singur. Am facut-o o perioada de cateva luni dar parca tot ma duceam degeaba. Abia imi crestea masa musculara si greutatea parca tot nu se schimba. Fluctuam permanent intre 60 si 62. Deci nici o schimbare in mai bine de 3 luni. Singura chestie de care vreau itnradevar sa scap sunt aripioarele pe care le am pe talie. Nu sunt mari dar ma scot din sarite. Nu stiu ce sa fac ca sa scap de ele.

  3. Salut Ionut,

    Sfatul meu e sa fii incapatanat si persistent. Sa mergi inainte orice ar fi, daca e sa cazi de 100 de ori, sa te ridici de 100 de ori. Batalia o duci cu tine insuti, nu cu ranjetele bine-facutilor sau cu imaginea lui Norton. Spune-ti ca o faci pentru ca esti barbat, pentru ca esti om, pentru ca esti fiu, sot sau tata…spune-ti orice e nevoie ca sa aprinzi focul ala interior, lasa-l sa-ti curga prin vene si lupta-te! Cu dragoste, cu pasiune, cu indarjire!

    Iti doresc multa bafta!
    Pentru inspiratie: http://youtu.be/lsSC2vx7zFQ

  4. Bravo, Ionuț! Nici eu nu suport sala și nu merg, deși aveam gratuitate cu lunile cu vouchere de la diverse concursuri de atletism. Propunerea mea e legată de alergare, deși e mai plicti decât sala, în sens jurnalistic, pentru că la sală poți scoate mai multe articole din observație socială și interviuri.

    Zic de alergare direct din casă până într-un parc și înapoi, de trei ori pe săptămână, 20-30 de minute pe zi și apoi mărit tempoul când simți că devii mai proaspăt. Nu trebuie să te lași de fumat, nici de băut și nici ținut nușce dietă. Când e vorba de mișcare cel mai cool e sportul de echipă, dar la noi e realmente greu să te asociezi. De aceea, merge alergarea, mersul cu bița pe care oricum îl practici și, de ce nu, înotul apoi ca să încerci un triatlon.

    Alergarea îți poate oferi ca observație periodică cea mai interesantă mișcare eco de masă, cea a alergătorilor montani (se ajunge la 800 de alergători la unele concursuri). Însă e foarte greu de scris despre alergare pentru că presupune o scriitură mult mai interiorizată, nejurnalistică, iar riscul de a o da în bară ca discurs plin de platitudini e mare. Murakami este singurul pe care l-am prins să scrie realmente bine despre alergare, dincolo de stilul informativ ok pe care l-am văzut în destule alte articole. Na, gata cu propaganda, spor!

  5. Pingback: Jurnal de sală: 1001 de filme și lopata de sub pat | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply