Vorbe rele – răspuns la Chiva

6

O să încep de la capăt, de la apărarea reputației fiindcă, vorba lui Cărtărescu, ce altceva mai are un scriitor pe lume? Textul meu despre NATO era despre muncă și era despre cum nu mă mai duc eu o săptămînă la muncă pentru că e summit NATO și e blocată strada unde e jobul sau așa ceva. Nu știu ce voiam să spun cu asta, nici nu era un text prea bun, cred că eram doar fascinat de legăturile dintre viața mea pîrlită și evenimentele globale, o obsesie a mea mai veche, momentul aproape mistic pe care îl ai cînd realitățile de la televizor, alea mari, se scurg și în viața ta mică. Despre asta era vorba și în Urbancolia și în novella asta a mea de la Casa de pariuri literare. Și tot aici s-ar putea găsi și legătura, falsă, zici tu, dintre noi și bătălia pentru drepturile de reproducere (care, o să vezi tu, o să fie foarte importantă peste cîțiva ani).

de Dan Sociu

 

Tu le vezi pe toate izolate, eu le văd sufocant de conectate. Poate că n-ai personal treabă cu avortul, cum n-avem noi cu armele de foc, Slavă Domnului, dar nu vezi în spatele organizațiilor de tip pro-vita voința de putere, pofta de a impune și a stabili altora patologia lor? Știi și tu că interzicerea avortului e la pachet cu toată povestea conservatoare Așa se trăiește . Care sunt sigur că, oricît de conservator zici că ești, nu-ți convine. Sau poate nu-ți convine dar ești de acord, așa cum, emigrant ilegal și pîrlit cum te descrii, susții, din rulota ta de lîngă centura orașului, controlul imigrației. Faci politică împotriva ta, cum ar veni. Și dincolo de logica conexiunilor sociale dintre orice și orice, există și ceva care se cheamă empatie, s-a demonstrat științific. Și iritarea la nedreptate – nu știu de unde vine asta, poate din copilărie, cînd autoritatea paternă dădea pedepse nedrepte, dar există și asta, mie mi se întîmplă să o simt des. Și mai e și morala creștină, dorința de a-ți salva sufletul, care înseamnă ceva pentru mulți, oricît de phony ți se pare doar pentru că tu n-o recunoști în tine (deocamdată:) ). Și toate astea fac posibilă situația în care un individ din Europa e preocupat de soluții și politici care să-i includă și pe săracii din Brazilia – sau din orașul lui. Și mai e și idealismul, căcat, să nu zici că după ce ai citit atîtea cărți nu crezi în idealism. Și mai e și optimismul – nu toată lumea așteaptă doar să-i strivească planeta Melancolia. Și mai e și pragmatismul – că, vorba propagandistului Rogozanu, pe care tu mi-ai povestit-o, cine a făcut blocurile și podurile, lumpenii de moldoveni, imigranții, necivilizații, care dormeau cinșpe într-o baracă de tablă, așa că e bine să le dăm niște drepturi și săracilor, să poată munci mai cu chef.

Zici că te fut cu măgăriile dreptei, cu care tu n-ai multe în comun – păi cîte ai? Că sînt alea de bază și pe urmă nuanțele și diferențele și ereziile dar, orice ar zice post-ideologii, sînt cîteva chestii clare. Oricum, ce ziceam acolo era cu conformismul stîngii și cine are de fapt puterea; se pare că n-ai înțeles ce spunem, cu fînul și banii și toate alea, îmi pare rău, nu le mai repet.

Și revenind la declanșatorul textelor ăstora – linșajul lui Cărtărescu. Spui că stîngiștii au dublu-standard, pe de o parte îi numesc hiene pe ăia care au făcut miștouri la sinuciderea lui Năstase dar nu prea se sinchisesc cînd e luată în șuturi o victimă adevărată cum e Cărtărescu.

Înțeleg logica lui Ciprian, că despre el e vorba – e o veche cerință conservatoare, a gravității în fața unor întîmplări grave, iar sinuciderea, oricui ar fi, e ceva grav, foarte trist. O înțeleg dar nu e pentru mine. Îmi amintesc, cînd a fost împușcat Ceaușescu, lumea s-a bucurat și e o reacție naturală, e schadenfreude, n-ai ce-i face, ne mai răcorim și noi – deși Năstase nu e chiar Ceaușescu, oricît de greu ar fi de crezut, a făcut și unele chestii bune, una dintre ele fiind decriminalizarea homosexualității, ca să nu mai zic de intrarea noastră în UE, pentru că e greu de zis cine și ce a contat. Nu cred nici că nu poți să faci umor despre tragedii, ba poți să faci, tocmai ăsta e umorul. Doar că n-am crezut, ca atîția alții, nici o clipă că Năsatase s-a împușcat pe bune.

Dar, la fel, nu cred nici o clipă că Mircea Cărtărescu e o victimă. Hai s-o zicem pe bune – șifonarea reputației nu e o suferință de luat în seamă. Reputația e o valoare de aia sclifosită, a clasei de mijloc și a fost inventată să acopere mizerii morale. E o valoare a culturii rușinii, nu a culturii eticii. Dacă te simți curat, de ce te-ar atinge vorbele rele. Și cum poți să oprești vreodată vorbele rele? Și, ca să trîntesc și eu una, dați-mi 100 de mii de euro și pot să mă înjure Antenele cît vor. Tismăneanu îmi ura într-un articol să apuc și eu ziua întunecată în care o să se spună mizerii despre mine. Păi s-au tot spus – una pe care am auzit-o anul trecut e că, pe vremea cînd lucram la Cartea Românească, am respins manuscrisele lui George Vasilievici și Constantin Virgil Bănescu și ca urmare a acestei răni narcisice, trăind ei într-o țară cu o singură editură, s-au sinucis. Așa se zicea prin grupurile literare – și ce. E o nebunie să vrei să fii iubit de toată lumea. Mi se rupe de ce se zice despre mine, mă chinuie ce știu eu c-am făcut. Și nu e asta deși e oarecum adevărat, mi-am dat și eu cu părerea atunci și în continuare cred că erau două cărți proaste, a lui Vasilievici foarte proastă.

Ceea ce ne tulbură cu adevărat, psihanalitic vorbind, la toată povestea asta cu banii băgați în promovarea lui Cărtărescu (acum o să mă scuzi un pic Ionuț, că o să monologhez eseistic cîteva minute) e faptul că a fost nevoie de ei – și că nu și-au făcut treaba. E jenant totuși să avem un geniu (de ce a intrat el însuși în schema asta cu geniul, cu marele scriitor, cu salvarea literaturii române? era mai ironic pe vremuri, mai relaxat-postmodern) și să nu-l vrea nimeni decît pe bani. Cîți bani o fi dat peruanii să convingă editurile lumii să-l publice pe Llosa? Și efectul – îmi pare rău, dar nu prea e. Cineva cita, ca pe o superlaudă, un critic neamț care spunea că specialiștii în literatură nemți sînt prea înapoiați să-l aprecieze pe Cărtărescu. Asta înseamnă că nu prea l-au apreciat, nu? Dacă dai o căutare pe revistele literare cele mai importante, London Review of Books, New York Review of Books, New Yorker (parțial literară), Poetry Magazine, The Times Literary Supplement, o să găsești zero (de fapt una singură, pe un blog al Nyorker) referințe la Cărtărescu – și nu mult mai multe la literatura română contemporană. Și nici premiile internaționale nu s-au lipit de el, în afară de cotațiile la pariurile pentru Nobel, care sînt o glumă pe care el însuși a luat-o în serios și Haus der Kulturen der Welt. Dar poate s-a întîmplat ceva la vînzări, poate au fost mari, n-am de unde să știu și e și greu să crezi editurile și rapoartele lor de vînzări.

Pentru retardații de la Cotidianul și nu numai pentru ei asta înseamnă că literatura română e cam proastă. Numai că e o greșeală de perspectivă, la care și Cărtărescu a contribuit, cînd teoretiza gradul ed avansare al literaturii române în comparație cu cea Occidentală (și îi scotea pe poeți ca Ion Mureșan poeți buni dar nu îndeajuns de avansați) ca și cum literatura ar fi tehnologie. Natura literaturii e cu totul alta, cum știe oricine care s-a gîndit măcar un minut la asta, nu e nici tehnologie, nici sport și e esențial dependentă de limba în care e scrisă. Nu e o scuză asta, e un adevăr tare. Și nu e nevoie să fii internațional ca să fii scriitor bun. Aldulescu nu e internațional și e romancier mai bun decît Philip Roth , care doar scrie într-o limbă mai norocoasă (chiar, Aldulescu nu merita niște mii de euro de la ICR? Istoria eroilor… e o carte care, promovată inteligent, ar cam fi plăcut la mulți – deaspre cum lumpenii, și nu elitele, au făcut revoluția din 89) . E bine să fii internațional, măcar că faci niște bani, dar nu e obligatoriu. E bine să te plimbi de cîteva ori prin lume, să te mai vezi cu alți scriitori, cu niște editori poate, să stai cîteva luni pe la vreo rezidență, toate astea mai mult ca să nu te frustrezi că nu le-ai făcut și ca să dezidealizezi străinătatea dar să-ți faci din faima internațională un proiect și să te simți lovit de moarte, trădat, linșat, înjunghiat pentru că unii ți-au contestat utilitatea publică a acestui proiect mi se pare comic, mult mai comic decît sinuciderea lui Năstase.


6 comentarii

  1. Draga Dan, hai sa dau un citat la citat si-atita tot. Tu zici: “E jenant totuși să avem un geniu… și să nu-l vrea nimeni decît pe bani”.
    Iar traducatorul norvegian al lui Cartarescu, Steinar Lone, scrie: “În Norvegia, Travesti si Nostalgia au aparut în 1998 si 2000, respectiv, fara nici un sprijin economic din România. În 2008, a aparut o colectie de eseuri de MC, tot fara nici un ajutor din România. Iar Orbitor. Aripa stînga era aproape gata de publicare cînd editura si-a dat seama ca exista o posibila subventie. Deci, numai Orbitor I-III au aparut cu subventii din România, dar ar fi fost publicate în orice caz. Tot în 2011 a aparut De ce iubim femeile în norvegiana, fara sprijin economic din România.”
    Astea sint fapte.

  2. Ce spune traducătorul norvegian nu contrazice deloc, da deloc-deloc, întrebarea înnebunitor de simplă a lui dan sociu, pe care poetul a tot formulat-o în diverse variante, una mai simplă decît cealaltă, şi pe care dvs şi toţi cei implicaţi în ridicola jelanie care ne cheamă la apărarea lui cărtărescu vă faceţi că nu o înţelegeţi : de ce amaru ei de viaţă faceţi o VICTIMĂ din scriitorul cărtărescu ? de ce anume suferă el sau CINE îi provoacă teribila suferinţă? de ce are nevoie de ajutorul nostru şi de ce românilor, cei mai mulţi dintre ei copleşiţi de probleme de supravieţuire, ar trebui să le fie ruşine că nu sar în ajutorul celebrului scriitor năpăstuit ?! Iertaţi-mă, da nici eu nu cred că m. cărtărescu este o victimă, uitaţi ce spune, de pildă, traducătorul norvegian, că marele nost scriitor se bucură de mare succes în norvegia, unde opera cărtăresciană NU are nevoie de nici un ajutor pt a fi tradusă şi publicată. Şi dacă m. cărtărescu are tot ce-şi poate dori un scriitor din românia şi de aiurea, adică are geniu, are forţa de a trece graniţele lingvistice, are succes şi mai are de partea sa cea mai puternică editură din ro, atunci victima CUI este el şi cu ce l-am mai putea noi ajuta? Un scriitor se află la grea încercare cînd nu mai poate scrie şi publica şi nu mai poate ajunge la cititori, or toate marile edituri s-ar înghesui să-l publice, dacă scriitorul le-ar încredinţa măcar o pagină, icr-ul l-a ajutat cu sume năucitoare, deşi nu avea nevoie, traducătorul norvegian depune mărturie că opera cărtăresciană are forţa de a ieşi în lume de una singură. Aşa stînd lucrurilor, nu e culmea ridicolului să strigaţi că m. cărtărescu, pe care îl zugrăviţi drept URIAŞUL literaturii ro, se află în pericol doar pt că nişte minuscule vietăţi de la o gazetă virtuală şi de la nu-ş ce emisiune muşcă şi ele din celebritatea scriitorului? Dacă scriitorul e cu adevărat uriaş, nu vă faceţi de rîsul lumii strigînd că uriaşul scriitor poate fi doborît de nişte minuscule vietăţi?

  3. @Ninat: Ceea ce spune traducatorul norvegian raspunde afirmatiei innebunitor de simple a lui Dan Sociu, cum ca nimeni nu vrea cartile lui M. Cartarescu decit pe bani. Dar hai sa ne facem ca nu pricepem.
    Din cite inteleg, dumneavoastra sustineti dreptul de a injura, calomnia si scuipa in public (daca e scriitor mare, sa rabde, nu?). Gusturile nu se discuta.

  4. eu susţin să nu ne facem de rîs plîngînd de mila cuiva puternic, care, tocmai pt că este mare şi puternic, ar trebui să reacţioneze cu UMOR, atîta tot, cu ceva umor, nu văicărindu-se că este cel mai năpăstuit scriitor român. Aşadar, nimeni nu poate contesta dreptul unui scriitor mare de a reacţiona la calomnii, dar nici dvs nu puteţi contesta dreptul nostru de a semnala cu mîhnire că marele nost scriitor nu are nici simţul umorului nici pe cel al măsurii, din moment ce simte enorm şi vede monstruos, reacţionînd ţeapăn la jalnicul atac al unor pigmei, ca şi cum i s-au ars cărţile în piaţa publică şi în orice moment poate fi strivit de dropul de sare ce pluteşte ameninţător deasupra capului său. Trebuie să recunoaşteţi comicul teribil al situaţiei, adică te crezi un scriitor uriaş, demn de a concura cu toţi marii scriitori ai lumii în cucerirea rîvnitului nobel, dar strigi penibil după ajutor, doar pt că nişte minuscule vietăţi te bîrfesc la televizor şi crezi că bîrfa lor îţi pune opera în pericol şi, vai, nu o să mai iei nobelul, pe care îl meritai demult, de fapt eşti singurul care meriţi premiul ăla.

    Bref, susţin să plîngem doar cînd avem motive de plîns, măcar pt a evita căderea în ridicol şi a ne îndrepta privirea spre mulţii năpăstuiţi, de la scriitori pînă la agricultori, care au cu adevărat nevoie de solidaritatea noastră. dan sociu a dat cîteva exemple de cazuri care meritau o mînă întinsă şi elitei noastre intelectuale i s-a fîlfîit.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger