Voluntarul Paul și Camionul de Crăciun

Camionul de Crăciun a pornit din Germania pe 26 decembrie către Pasul Tihuța, în județul Bistrița-Năsăud, acolo unde se află sediul Tășuleasa Social. Asociația a împărțit, în cei 10 ani de când organizează această acțiune împreună cu organizația germană Die Johanniter Unfall-Hilfe, aproape 130.000 de cadouri copiilor din mai multe sate românești. Paul Mureșan, de 24 de ani, grafician, voluntar la Tășuleasa Social, a participat a cincea oară la această acțiune.

 

Text de Elena Stancu

Fotografii de Cosmin Bumbuț

 

Bucătăria miroase a mâncare bună, voluntarii abia au terminat de șmotruit camerele, iar mesele din sală sunt acoperite cu ștergare albe, aproape la fel de albe ca zăpada din curte care-ți ustură ochii. Este 27 decembrie și peste câteva ore voluntarii de la Die Johanniter și șoferii celor 13 tiruri cu cadouri vor sosi în campusul asociației din satul Piatra Fântânele, județul Bistrița-Năsăud. Cei 30 de voluntari germani pleacă de Crăciun de lângă familiile lor și conduc aproape două zile până în România și, tocmai de aceea, Alin Uhlmann-Ușeriu, președintele Tășuleasa Social, își dorește ca ei să se simtă bine, să doarmă bine și să mănânce bine în cele câteva zile pe care le vor petrece la Tășuleasa.

Toată lumea s-a adunat în sală pentru ultima ședință organizatorică – câțiva elevi de la Colegiul Național Sfântul Sava, fotograful Cosmin Bumbuț, Mani Gutău de la trupa Urma și voluntarii „de bază“ ai asociației, care s-au strâns de-a lungul anilor din mai multe orașe din țară. „Ăstea câteva zile trebuie să ne dăm peste cap ca să iasă totul bine“, le spune Alin celor 20 de oameni din jurul lui. Este al zecelea an în care asociația organizează acțiunea Camionul de Crăciun. În fiecare an, elevi din Germania împachetează cadouri pentru copiii din Estul Europei, iar o parte dintre acestea ajung, prin Tășuleasa Social, la copiiii din Bistrița-Năsăud și din alte județe din țară. Un pachet are o valoare de 40 de euro şi conţine jucării, dulciuri, caiete şi creioane, pastă de dinţi, obiecte de igienă personală, dar şi alimente: zahăr, ulei, orez, făină.

Alin le împarte sarcini voluntarilor: unul e responsabil de curățenia din camere, altul sparge gheața de pe cărări, altul aduce farfuriile și tacâmurile de sus, de la bucătărie. Așezați pe scaune, pe canapele, pe jos, toți îl ascultă pe Alin fără să crâcnească. Se aude numai creionul lui Paul scârțâind pe caietul de schițe. Desenează un camion, apoi mașina de teren a asociației, încă un camion și chipul stilizat al unuia dintre colegii săi.

Regele ștrumfilor

Paul Mureșan a devenit voluntar la Tășuleasa când avea 17 ani. Au trecut șapte ani de atunci și, între timp, a absolvit Facultatea și Masterul din cadrul Universității de Arte și Design din Cluj. A venit însă mereu la toate proiectele asociației și, până acum, a participat la cinci Camioane de Crăciun. Paul scrie cu litere de-o șchioapă ruta pe care echipa condusă de el va împărți mâine cadouri: Silivaș, Urmeniș, Milaș și Teaca. „Dacă scriu, văd doar text și nu înțeleg nimic din ce-i acolo. Dar dacă văd imagini știu exact ce trebuie să fac“, îmi spune Paul cu accentul lui „bârgăuan“, cuvinte înghesuite unele într-altele care-și mușcă vocalele, se strâng și se lăbărțează ca un cântec japonez.

 

 

Pentru că el se înțelege cel mai bine cu copiii (care se lipesc de el ca de un personaj pozitiv dintr-o poveste fantastică), Paul primește cea mai tânără echipă formată din Matei, 11 ani, Oachi și Radu, 12, Matis, 13, Vladi și Ana, 14, Iulia, 17. „Dar oare pot copiii să descarce pachetele din camion?“, întreabă un voluntar. „Pot, cum să nu poată, doar la fel am făcut și anul trecut“, spune Paul. Degetele lui lungi trasează linii pe agenda în care trăiesc poveștile cu muntele Tășuleasa, cu hoții de lemne care taie pădurile și apoi le beau, cu voluntarii-ștrumfi care vor să salveze planeta și cu puieții proaspăt plantați care-și întind rădăcinile și hrănesc pământul uscat. O parte dintre aceste povești le-a spus în animația Ușor poate oricine, selectată în competiția românească de anul acesta de la Anim’est.

Când a venit prima oară la o împădurire organizată de Tășuleasa Social, Paul era un adolescent derutat, care se exprima mai bine prin desene decât prin cuvinte. „Nu știam prea multe despre voluntariat sau despre protecția mediului, dar simțeam că urmează să se întâmple ceva important. Îmi lipseau interacțiunea cu alți oameni și sentimentul că fac ceva, așa că m-au prins foarte tare atmosfera, noroiul, gașca și toată treaba pe care o făceam. Pe atunci arătam ca un somalez alb și eram genul care, când era puști, nu era chemat la fotbal sau la bambilici, iar la adolescență nu era prea atragător pentru gagici.“

În timp ce vorbește cu mine, Paul desenează. Acum e înalt și bine făcut: plantările, vacanțele în care muncea în campus și camioanele pline cu cadouri pe care le-a descărcat l-au modelat de-a lungul anilor. Are trăsături fine și pare regele ștrumfilor printre copiii care se strâng în jurul lui și se uită în caietul de schițe să vadă ce-a mai desenat. Afară a început să ningă și fulgii plutesc în luminile farurilor. Mașinile pleacă să-i întâmpine pe voluntarii germani.

După jumătate de oră, sala de mese se umple cu goliați blonzi și veseli, îmbrăcați în roșu ca niște Moși Crăciuni germani ai asociației Die Johanniter. Tirurile, care nu pot urca până la Tășuleasa, au rămas într-o parcare, iar șoferii au venit cu mașinile voluntarilor. Elevii de la Sfântul Sava aduc vasele uriașe cu mâncare și îi servesc pe germani. Niciunul dintre ei nu va adormi în seara asta prea devreme – trebuie să strângă masa, să spele vasele și să aibă grijă de voluntarii Die Johanniter.

1.500 de cadouri

Dimineața, pe 28 decembrie, voluntarii Tășuleasa Social se trezesc la cinci și jumătate ca să pregătească micul dejun pentru germani și să-și organizeze echipele. Paul e emoționat: acesta e primul an în care e lider. El va coordona împărțirea a 1.500 de cadouri și va fi ajutat de voluntarii Tășuleasa, dar și de polițiștii, pompierii și jandarmii care participă la acțiune – tot voluntari și ei. Echipele vor porni „sub formă de stea“ spre diferite rute din județele Bistrița-Năsăud, Mureș, Suceava și Cluj, iar fiecare copil înscris la școală își va primi cadoul în mână. Toate pachetele se împart în zonele în care se termină asfaltul.

 

 

Matei, Oachi, Radu, Matis, Vladi și Ana, cei mai mici voluntari, se țin după Paul ca niște spiriduși. „O să-i dea în geacă“, așa cum spune liderul echipei lor, care le ascunde însă un secret: e foarte, foarte emoționat. Paul e dezorganizat și îi vine foarte greu să se concentreze, așa că el va face astăzi un efort dublu. „Când vorbește cineva cu mine, eu nu înțeleg cuvintele, ci mă uit la fața lui, la sprâncene, la felul în care îi stau mâinile. Și când mă întreabă ce părere am, nu știu ce să-i zic.“ La Tășuleasa a învățat să se organizeze mai bine, să-și pună gândurile în ordine, „și-a desenat o hartă în cap“ și a învățat toate localitățile din apropiere.

Mă uit la Paul și nu mă pot opri să nu mă întreb ce-l motivează pe un tânăr de 24 de ani să muncească de Crăciun pentru ca niște copii din sate uitate de munte să primească daruri. „Nici n-aș fi conceput să-mi petrec Sărbătorile în altă parte decât la Tășuleasa“, spune el. „Mie-mi place să mă distrez, iar la Camionul de Crăciun este o distracție extraordinar de mare. Când stai cu copiii râzi până ți se lungesc fălcile, de parc-ar fi din plastilină. Iar ceilalți copii, care primesc cadouri, te bucură cu bucuria lor. Cel mai tare mă emoționează interacțiunea dintre oameni atât de diferiți. Pe toate rutele întâlnești voluntari care sunt copii, tineri, profesori, jandarmi, polițiști sau pompieri, iar toate lumile astea se întâlnesc la un loc. Oriunde te uiți, toți sunt prietenii tăi de zici că ești mort și c-ai ajuns în rai.“

Suntem în mașină și mergem către Vama Bistrița unde, la ora nouă, se întâlnesc toți voluntarii. Mergem în convoi: în față, cu girofarurile pornite, mașina lui Lorand Szüszner, manager regional Die Johanniter Unfall-Hilfe Lauf, iar în urma lui camioanele încărcate cu pachete, alunecând încet pe serpentine ca niște broaște țestoase gigantice. Printre ele, mașinile pline cu voluntarii Tășuleasa. Simt că inima se umflă în mine, așa cum îmi spunea Paul, și că, într-adevăr, iau parte la ceva mare.

Parcarea s-a umplut cu tiruri, mașini și voluntari veseli. E un haos colorat și plin de bucurie. De pe margine ne privesc sobri jandarmii, polițiștii și pompierii. Alin Uhlmann-Ușeriu vorbește la megafon și împarte echipele pe rute – echipele sunt formate din voluntarii Tășuleasa Social și din jandarmi, polițiști și pompieri. „E foarte important ca atmosfera să fie frumoasă, iar copiii să simtă că, într-adevăr, primesc un cadou. Noi nu împărțim ajutoare, ci cadouri!“, le spune Alin tuturor.

Țara lui Moș Crăciun

Pe drum, Paul își tot consultă hârtiile de parcă ar vrea să le memoreze. Asociația cere listele cu elevi de la școlile unde se vor împărți cadouri pentru a evita orice fel de complicații românești, de tipul „Dați-i un pachet și copilului șefului de post“ sau „Lăsați niște pachete și la Primărie“, așa cum s-a mai întâmplat. Mai avem ceva până în primul sat, Silivaș, mai ales că tirul merge încet pe serpentine și pe drumurile înghețate.

Pe traseu, trecem prin sate în care copiii s-au strâns în fața școlii, împreună cu părinții și profesorii, și așteaptă Camionul de Crăciun. În Silivaș, sunt gata încolonați. Paul îi aranjează pe grupe, iar împărțitul cadourilor începe cu cei mai mici. „Vă place cum am organizat pe-aici?“, îl întrebă un polițist pe Paul. Voluntarul dă vag din cap și se lasă condus de bărbat până în spatele tirului. „Mă străduiam să par serios, dar eram pierdut“, îmi povestește Paul câteva ore mai târziu. „Îmi tot spunea să îi las câteva pachete că are el niște copii…“ Însă doar copiii de pe listă, înscriși la școală, primesc daruri.

 

 

Ușile camionului se deschid, iar tânăra echipă urcă în tir ca să descarce cadourile. Matei, de 11 ani, și Oachi, de 12, trag de un pachet, dar nu reușesc să-l ridice – cutiile au între 10 și 12 kilograme. Paul se uită derutat când la listele pe care i le flutură în fața ochilor profesoara, când la copii. Urcă și el în camion ca să descarce alături de ei. Lângă Paul, băieții prind puteri ca prin minune. 162 de copii din Silivaș își primesc cadourile pe care le cară în brațe sau pe sănii. Unii nu mai au răbdare și le deschid chiar acolo.

Paul s-a mai liniștit când a văzut că băieții reușesc să descarce pachetele. În comuna următoare, Milaș, alți 160 de copii primesc cadouri. Totul decurge conform planului. Ba, mai mult decât atât, terminăm chiar mai devreme. Trecem prin sătuce pe care nu mai știm cum le cheamă, pe drumuri de țară, printre gospodării albite de zăpadă, și ne simțim ca în țara lui Moș Crăciun. De-a lungul drumului, copiii își cară cadourile.

Ajungem în Pinticu pe înserat. Aici trăiesc foarte mulți romi și, de obicei, e destul de greu să le explici că nu primesc cadouri decât copiii care merg la școală. Iar uneori poate fi chiar periculos. În fața camionului e un tărăboi groaznic. Cu mic, cu mare, familiile din sat se îngrămădesc în fața școlii și-i strigă lui Paul toate neajunsurile și necazurile lor. Copiii din echipa lui Paul s-au amestectat printre copiii romi și voluntarul încearcă să-i găsească. Jandarmul restabilește însă ordinea, îi aranjează pe toți la rând și începe să strige lista: „Becdor Armani!“. „Hai, Becdor, mai repede“, îl ajută și sătenii. „Samurai Dragoș!“ Paul le împarte cadouri copiilor pe nume Beiuaci, Vandam sau Becam.

Lumile se întâlnesc într-una singură

„Nu-mi imaginam vreodată că eu aș putea să am o misiune în Pinticu“, îmi spune Paul seara, la cină, când toți voluntarii își deapănă aventurile de pe traseu. Copiii, deși obosiți din cauza efortului, sunt plini de adrenalină și povestesc veseli ce au făcut azi. Goliații germani au adunat încă o zi de oboseală la cele două zile petrecute pe drum, dar zâmbesc tuturor cu amabilitate și, cumva, reușesc să se înțeleagă chiar și cu voluntarii care nu vorbesc limba germană.

 

 

„Când m-am văzut cu lista aia în mână, un Paul din spate a zis «’ai de capu’ meu! Asta n-am bănuit niciodată!». E incredibil cum o acțiune ca asta te apropie de medii pe care înainte le credeai ostile. În mod normal, nu m-aș fi dus niciodată în Pinticu de teamă să nu pățesc ceva. Am intrat cu cadouri în comunitatea aceea, unde oamenii puteau să devină periculos de insistenți, cum s-a mai întâmplat în alte locuri de-a lungul anilor; e ca și cum te-ai duce cu scântei lângă paie. Dar nu s-a întâmplat nimic rău și am interacționat cu oamenii aceia și cu copiii lor. Acum pot să mai trec pe acolo și în alte dăți pentru că Pinticu nu mai e o zonă blestemată. O zonă foarte ostilă a devenit deschisă, iar asta mi s-a părut extraordinar.“

Nici în noaptea aceasta voluntarii Tășuleasa nu se vor culca prea devreme, chiar dacă toți cei 13.800 de copii și-au primit cadourile. Trebuie să aibă grijă ca nemții să se simtă bine și să mănânce bine, așa cum le-a zis Alin. Abia după 30 decembrie, când camioanele pleacă spre Germania, vor avea un pic de răgaz. Dar nu prea mult, pentru că în campusul Tășuleasa Social e mereu ceva de făcut.

Puteți citi și:

Alin Ușeriu sau cum să mobilizezi 10.000 de voluntari. Modelul Tășuleasa Social 

Utopia Tășuleasa. Mii de copaci plantați de voluntari