Într-o fotografie postată pe contul lui de Facebook, Ionuţ ţine un crocodil de coadă; fără trucaje: este un crocodil, ca toţi crocodilii, care a stat frumos la poză. Ştiam că Ionuţ urma să plece în Ghana, pe continentul african; însă povestea lui nu este una de vacanţă exotică sau de turist călător, ci este povestea unui voluntariat dorit şi asumat, cu toate avantajele şi dezavantajele sale.
de Camelia Jula
Povestea lui Ionuţ va fi spusă în două părţi: cea de astăzi, când se află de mai bine de două luni în Ghana şi ne spune care sunt primele impresii şi cea de peste încă zece luni, când anul său de voluntariat acolo se va încheia.
“Faci soul searching?”, l-am întrebat. “Cam mult spus”, mi-a replicat el; “Soul searching mă duce cu gândul la ceva dramatic, ca şi în Eat. Pray. Love. Dar cu siguranţă că anul acesta o să îmi influenţeze felul în care gândesc, felul în care acţionez. Hai să vedem dacă o să am ceva mai mult de zis despre asta anul viitor”. Pentru că povestea lui Ionuţ va fi spusă în două părţi: cea de astăzi, când se află de mai bine de două luni în Ghana şi ne spune care sunt primele impresii şi cea de peste încă zece luni, când anul său de voluntariat acolo se va încheia.
Ionuţ Raita a absolvit Facultatea de Drept la UBB Cluj (1999). A fost voluntar într-un ONG încă din facultate, iar, după licenţă, faptul că nu şi-a găsit imediat o slujbă ca jurist l-a menţinut în ONG-ul respectiv, ca asistent manager. După câteva locuri de muncă schimbate (ONG-uri, dar şi jurist pentru firme mici), drumul s-a netezit spre a fi manager în organizaţii non-profit. Aşa a ajuns să cunoască alţi şi alţi voluntari şi persoane active în domeniul ONG. „În 2001 am avut ocazia să lucrez cu Patti, o voluntară din Corpul Păcii (Peace Corps). I-am admirat şi am fost invidios pe voluntarii aceştia. Ei, născuţi în SUA, aveau oportunitatea aceasta minunată de a călători, de a cunoaşte lumea, oameni şi culturi noi, şi de a câştiga şi experienţă profesională. Eu, din România, aveam nevoie de viză ca să merg mai la vest de Ungaria”. Timp de şapte ani, a lucrat în cadrul Habitat pentru Umanitate, ajungând director executiv al Habitat Cluj şi, apoi, Chief Operations Officer al Habitat România. Voluntariatul îl avea în sânge: şi-a dorit mereu să poată ajunge ca voluntar în alte părţi de lume şi să contribuie, prin munca lui, la a schimba lucrurile, indiferent de nivel. Ultima dată când l-am întâlnit faţă în faţă, la un concert de jazz în Bucureşti (acum un an şi jumătate), aveam senzaţia că, de acolo, din poziţia ocupată în Habitat, ar fi urmat să se desprindă undeva către SUA, într-o ascensiune managerială firească. Dar Ionuţ a luat avionul spre Ghana, în luna iunie a acestui an.
Activitatea la Habitat, postul de la Bucureşti, prietenii, relaţiile – o viaţă plină, ar spune multă lume, dar ai pus totul „on hold” şi ai plecat într-un loc de care mulţi aud din manualul de geografie şi cam atât. De ce?
Nu simt că am pus ceva „on hold”. Am dorit să am această experienţă şi acum era timpul ei. Mă consider norocos că am avut libertatea de a face asta acum, fiindcă situaţia mea financiară şi familială mi-a permis asta. La Habitat pentru Umanitate am lucrat 7 ani şi, chiar dacă ar mai fi fost multe de făcut acolo, nu am plecat simţind că las lucrurile baltă. Din punct de vedere profesional, experienţa voluntariatului internaţional o văd ca un mare plus, o deschidere spre lume, o intrare uşoară în domeniul dezvoltării internaţionale. La nivel personal, e o experienţă extraordinară, probabil cea mai mare aventură din viaţa mea, în care cunosc un alt continent, o altă cultură, oameni, locuri, climă, mâncare, condiţii de locuit, perspective asupra vieţii care sunt diferite de ceea ce am întâlnit până acum. Deci nu cred că sunt pe „on hold”, ci pe „go forward”.
La piaţa din Bolga
Jurnalul unei aventuri
Organizaţia la care Ionuţ este voluntar şi prin intermediul căreia a ajuns în Africa se numeşte VSO – Voluntary Service Overseas. Despre aventura lui pe acest continent, despre fascinaţia zilnică a cunoaşterii unor noi lucruri şi noi oameni, despre bucurii şi tristeţi, despre mâncare, crocodili şi capre sau mersul pe motocicletă, Ionuţ povesteşte într-un jurnal pe care îl publică, în episoade, pe site-ul postului de radio RFI.
Fragmente de jurnal: Luni, 4 iunie 2012. Z-6
E prima dată când mă emoţionez cu adevărat, de când cu plecarea asta. Am avut o zi plină, agitată. Am pus în genţi lucrurile cu care ar trebui să mă descurc un an în Ghana. Ei, probabil şi multe pe care n-o să le folosesc. Am 3 bagaje mărişoare: o geantă albastră foarte mare, un rucsac de 110 litri şi un troler. Plus un rucsac (handbag) în care am băgat şi borseta. Toate împreună depăşesc 40 de kg. (…) M-am uitat pe geam cum iese trenul din Cluj şi m-am emoţionat puţin gândindu-mă că plec în lume cu doar 3 genţi şi nu ştiu exact ce fac acolo şi nu ştiu deloc ce-o să fac când mă întorc. Că o să lipsesc un an de acasă… N-au trecut niciodată 2 luni fără să revin în Cluj, chiar dacă pentru 2 zile. Îmi pică ochii, trebuie să dorm, mă leagănă vagonul.
Faptul că ţii un jurnal (public) te ajută în aventura ta de acolo, te face să fii mai atent la detalii, să reţii mai bine întâmplări şi oameni sau este exact pe dos, faptul că reţii aceste lucruri foarte bine te ajută să scrii un jurnal?
Am început să scriu în primele două săptămâni de la sosire, când încă nu am avut multă activitate aici. Acum e mai greu să scriu, rămân în urmă, trebuie să-mi rup timpul de la altceva. Dar da, mă ajută să preţuiesc mai mult ceea ce fac aici, noutatea, aventura. Deja, recitind ce am scris acum două luni, îmi amintesc detalii pe care le-am uitat. Faptul că RFI îmi publică jurnalul şi ne-am înţeles să postăm ceva în fiecare săptămână mă obligă să fiu atent la ce se întâmplă în jur, să caut lucruri interesante, să văd ineditul în lumea din jurul meu şi să îmi amintesc diferenţele faţă de lumea de acasă. Mă ajută să nu intru în rutină, să nu uit că trebuie să mă bucur de experienţa de aici.
Africa, Ghana – a fost alegerea ta sau a VSO? Care a fost motivaţia alegerii, care au fost criteriile tale pentru a accepta şi cum ai privit plecarea ta acolo?
A fost propunerea VSO cu acordul meu. Motivaţia alegerii este dată de o combinaţie de criterii, între locul unde mergi, tipul de organizaţie pentru care lucrezi, atribuţiile pe care o să le ai şi dispoziţia de a aştepta mai mult sau mai puţin pentru o altă ofertă mai bună. Destinaţiile unde puteam să fiu trimis erau în Asia şi Africa, dar şi în Asia Centrală (Mongolia, Tadjikistan) sau chiar în Macedonia. Eu am vrut să merg în Asia sau Africa. Mi s-a oferit Ghana, despre care nu ştiam absolut nimic, aşa că am fost puţin reticent la început. Mai ales că locul unde trebuia să merg, în Wa, era unul în care apa curentă este disponibilă doar o dată la 4 zile. Până la urmă am acceptat, fiindcă toată lumea îmi spunea lucruri bune despre Ghana. Dar, fiindcă m-am hotărât târziu, mi-au oferit o altă poziţie, în Bolgatanga, unde sunt acum. Chiar dacă aş fi aşteptat o altă ofertă, speranţa să fiu trimis în Indonezia, într-un oraş lângă ocean, era foarte mică :). Ştiam că nu voi primi o ofertă precum cele pentru poziţii plătite (unde obiectivele şi îndatoririle sunt bine definite). Cu voluntarii e puţin diferit, organizaţiile nu au capacitatea să definească foarte exact fişa postului înainte să ajungi la destinaţie, deci acceptarea ofertei VSO pe baza fişei de post are o doză mare de relativism. Am avut o uşoară reţinere, dat fiind că organizaţia unde lucrez acum, Link Commmunity Development – LCD, este axată pe îmbunătăţirea calităţii educaţiei în şcoli, iar eu nu aveam experienţă în educaţie. Dar mi-am dat seama că dacă mi s-a făcut mie această ofertă înseamnă că nu au o altă persoană mai potrivită pentru funcţie şi că au nevoie de abilităţile mele. Aşa că am acceptat. Întreg procesul de selecţie, pentru mine, a durat cam un an (martie 2011 – martie 2012, de la aplicaţia iniţială până la confirmarea ofertei). Dacă nu acceptam această ofertă, care a însemnat să plec în iunie, probabil că următoarea ar fi fost pentru o plecare în septembrie. Când ştii că pleci pe termen lung (un an, în cazul meu), nu poţi începe nimic altceva de durată (nici profesional, nici personal), ci stai în aşteptare. Şi nu am vrut să prelungesc această aşteptare mai mult decât era necesar. Cam acestea au fost criteriile pe baza cărora am acceptat oferta de a veni în Ghana.
Cum ajungi voluntar VSO
Primul pas este completarea unui formular on-line, în care scrii cine eşti şi ce ştii să faci. În funcţie de asta, VSO îţi spune dacă experienţa pe care o ai este relevantă pentru domeniile în care ei lucrează. Dacă răspunsul e pozitiv, completezi un formular mai complex, tot online. Aici eşti întrebat şi de situaţia ta economică, dacă ai credite de plătit şi resurse să le plăteşti când eşti plecat, dacă eşti într-o relaţie, căsătorit etc. Dacă treci şi de acest pas, eşti invitat la un interviu, care are loc la Londra. Denumirea este, de fapt, „Assesment Day”, adică o zi de evaluare, în care se fac nişte exerciţii în care sunt observate abilităţile de comunicare şi de muncă în echipă, flexibilitatea şi răbdarea candidaţilor. Dacă eşti acceptat şi după acest interviu, aproape că te poţi considera voluntar VSO. Urmează două training-uri on-line şi alte două training-uri care au loc la Birmingham. În timpul acesta, un nou CV (pe care a trebuit să îl completez în alt format), este introdus în baza de date a VSO, pentru a se găsi oferte de muncă potrivite cu experienţa voluntarului. Voluntarul nu alege unde să meargă, ci i se fac oferte de către VSO. Ai posibilitatea să refuzi, dar, dacă refuzi de prea multte ori, probabil vor înceta să-ţi facă oferte, fiindcă e un semn de inadaptabilitate.
„E nevoie de tot satul pentru a creşte un copil”
Care sunt impresiile după primele două luni acolo?
Am fost şi am rămas foarte entuziasmat de această experienţă. Îmi place să cunosc lucruri noi, oameni noi, să văd cum se comportă, să încerc să îi înţeleg şi să învăţ să interacţionez cu ei. În ciuda faptului că ganezii sunt atât de săritori şi prietenoşi, până acum nu m-am apropiat cu adevărat de vreunul dintre ei. Probabil diferenţa culturală e prea mare. Dar sunt aici de puţină vreme, sunt sigur că o să cunosc mulţi ganezi şi e foarte probabil să mă împrietenesc cu unii dintre ei. Acum este sezonul ploios şi e multă verdeaţă, mulţi copaci. Sunt surprins de faptul că varietatea de fructe şi legume e foarte mică, îmi imaginam că voi găsi aici un paradis al vegetarienilor. Peisajul e monoton: în orice direcţie călătoreşti, savana pare că arată la fel. Îmi plac copacii, foarte robuşti, majoritatea au coroana foarte bogată; îmi plac baobabii şi pomii de mango. În privinţa „sistemului”, încă încerc să îl înţeleg şi să mă adaptez. Totul, aici, se întâmplă foarte încet, toate întâlnirile încep cu întârziere, la orice plan încerci să faci, trebuie să fii pregătit pentru schimbări majore. Infrastructura e mai dezvoltată decât am crezut, între oraşele mari sunt drumuri asfaltate destul de bune, în oraşe la fel. Dar nu există planificare urbanistică, dezvoltarea se face alandala, oraşele sunt prăfuite şi construcţiile sunt monotone, sărăcăcioase.
Şi localnicii?
Găsesc ganezii foarte prietenoşi şi primitori, deschişi, săritori. Să-ţi dau un exemplu: un coleg voluntar umbla prin oraş şi i s-a rupt papucul. Ne-am oprit la o terasă şi un localnic a venit la el şi i-a spus să-i dea papucul, să i-l repare. A plecat şi s-a întors în 5 minute cu papucul cusut. Sigur, James (colegul cu pricina) i-a plătit pentru asta, chiar mai mult decât ar fi aşteptat omul (2 cedi, cam 4 lei), care cred că ar fi fost mulţumit şi cu 50 de pesewas (adică 1 leu). Mă impresionează la ganezi simţul dreptăţii şi modul în care familia şi comunitatea sunt considerate valori cu adevărat importante. Eu am studiat dreptul şi, în general, normele de drept sunt bazate pe norme de bun-simţ. Oamenii de aici au un bun-simţ deosebit. De curând, a avut loc un eveniment neplăcut în Wa, oraşul unde trebuia să merg iniţial: doi voluntari americani din altă organizaţie (bărbat şi femeie) au fost tâlhăriţi de doi localnici înarmaţi cu cuţite. Bărbatul s-a luptat cu ei, încercând să o protejeze pe colega lui; avea un briceag cu care s-a apărat, a fost tăiat la umăr, dar unul dintre atacatori a fost rănit grav şi a murit. Ei, niciun ganez nu a spus vreun cuvânt rău despre voluntari, care erau albi şi din afara comunităţii. Toţi au acceptat faptul că a fost vorba de legitimă apărare şi chiar au părut să-l admire pentru curajul său. Mi se pare extraordinară reacţia lor. Oricum, trebuie să spun că astfel de evenimente sunt foarte rare, Ghana e o ţară foarte sigură. Cât despre familie, ganezii trăiesc cu familia lor extinsă – cu bunici, mătuşi, verişori şi nepoţi şi toţi se susţin între ei. În zonele rurale, apartenenţa la comunitate presupune interacţiune şi ajutor reciproc. Copiii sunt bine crescuţi şi prietenoşi, iar bătrânii sunt respectaţi. Am citit într-n ghid despre Ghana o zicală care mi-a plăcut: „It takes a whole village to raise a child” (E nevoie de tot satul pentru creşterea / educarea unui copil). În Ghana, limba oficială e engleza şi cred că sunt peste 50 de dialecte etnice, în funcţie de zone. Dar, deşi sunt etnii diferite, toţi par să fie mândri de apartenenţa la Ghana, care e unul dintre cele mai progresiste state din Africa. O confirmare a acestui fapt este chiar numirea unui ganez, Kofi Anan, ca secretar general al ONU.
Crocodilii, reîncarnarea strămoşilor
Munca ta de acolo în ce constă?
Poziţia mea are un nume pompos: Strategy Development Support Officer. Organizaţia cu care lucrez este Link Community Development (LCD). Un prieten glumea cu mine înainte să plec: „Chiar dacă mergi acolo şi nu faci nimic un an întreg, când vei avea în CV o poziţie cu denumirea asta o să dai bine la orice interviu”. Când am acceptat poziţia, am ştiut că fişa postului este relativă. Aici, a durat două-trei săptămâni până când noii mei colegi mi-au transmis informaţii despre ce face organizaţia, însă tot nu mi-a fost clar ce se aştepta de la mine. Abia în 2 august (după şapte săptămâni) am avut o întâlnire de definitivare a obiectivelor mele (JIM – Joint Introductory Meeting). Munca mea va fi structurată pe trei direcţii.
Prima: revizuirea strategiei de implementare a proiectului TENI şi a documentaţiei de proiect pentru TENI în ceea ce priveşte partea de implementare a LCD. TENI este un proiect condus de VSO, întins pe 5 ani, LCD fiind unul din partenerii care îl implementează şi înseamnă „Tacling Education Needs Inclusively”; urmăreşte în special creşterea numărului de fete care sunt şcolarizate şi creşterea performanţei lor şcolare, respectiv integrarea copiilor cu dizabilităţi.
A doua direcţie: dezvoltarea capacităţii organizaţionale a LCD. Este nevoie de îmbunătăţirea comunicării interne şi externe, de atragerea de finanţare şi de dezvoltarea capacităţii de management.
A treia direcţie (în curs de definire) ţine mai mult de VSO decât de LCD: VSO încearcă să dezvolte o nouă strategie, în care voluntarii, chiar dacă sunt plasaţi în principal la o organizaţie, vor fi disponibili şi pentru alte organizaţii care au nevoie de ei. Se formează un cluster, adică un grup în care sunt voluntari cu diverse cunoştinţe şi abilităţi, care devin o resursă pentru mai multe organizaţii. Încă se lucrează la această nouă strategie, iar noi, ca voluntari, suntem implicaţi în dezvoltarea ei.
Care au fost cele mai interesante lucruri pe care le-ai făcut acolo până acum?
E greu să aleg ce e mai interesant. În plan personal, sunt bucuros că am făcut training de motociclism şi, în curând, o să primesc o motocicletă, care îmi va uşura deplasarea. Mă gândisem de multă vreme că mi-ar plăcea să învăţ să conduc o motocicletă, dar nu a fost niciodată o prioritate în România. Deci, pentru mine, e o mare bucurie. La sfârşitul lunii iulie, am vizitat zona de nord-vest, localitatea Lawra, unde o voluntară din Canada organiza petrecerea de rămas-bun. Casa unde ne-am întâlnit e într-o zonă deschisă, departe de alte case, am pus muzica tare, am dansat. Zilnic, pe veranda casei stau vreo 7-8 copii, cu care Sarah, voluntara de acolo, vorbeşte, cărora le dă jucarii şi uneori mâncare. Când au auzit muzica, toţi copiii au sărit în picioare şi au început să danseze. Cred că se adunaseră vreo 20-30 de copii în faţa casei. Însă, dincolo de bucuria de a-i vedea dansând, m-a întristat că unii dintre ei aveau burta mare, ca şi copiii subnutriţi pe care îi vedem la televizor. Sarah mi-a spus că unii nu zâmbesc niciodată. Unul dintre ei m-a tras de haine de vreo două ori şi mi-a zis ceva, dar nu am înţeles ce. Voluntarii le-au dat din mâncarea de la petrecere, iar pe unul din cei mici, care adormise pe terasă, direct pe beton, l-am dus în casă şi l-am hrănit separat. Cred că a fost cea mai impresionantă întâmplare de până acum. Am mai fost într-o casă tradiţională, din lut, într-un sat de lângă Bolga şi am văzut cum trăiesc oamenii aici – o întâlnire cu cultura ganeză. Iar cea mai exotică experienţă de până acum a fost vizita la Paga, la vreo 40 de kilometri de Bolgatanga (unde locuiesc eu), unde am văzut o baltă cu crocodili. Sunt urâţi şi fioroşi, dar nu sunt chiar atât de periculoşi cum ne imaginam noi. Cel puţin nu cu localnicii, care ştiu cum să-i trateze. Am văzut un localnic care îi trimitea înapoi în lac lovindu-i cu o nuia lungă, cam ca şi copiii care mână vacile la noi pe câmp. Am ţinut de coadă un crocodil şi apoi l-am văzut mâncând un pui de găină dintr-o înghiţitură. Localnicii cred că strămoşii lor se reîncarnează în crocodili, aşa că pentru ei sunt sacri.
Ionuţ şi crocodilul
„Ganezii au o lejeritate faţă de timp mult mai mare chiar decât românii”
O experienţă de acest gen de obicei îţi testează limitele, abilităţile, te face să te descoperi sau să te redescoperi. Crezi că anul în Ghana va avea acest efect asupra ta?
Cu siguranţă că sunt multe lucruri foarte diferite faţă de acasă. Confortul locuinţei, în primul rând. Aici nu am maşină de spălat, nici măcar apă caldă. Dacă e cald peste zi, apa de la robinet e mai călduţă, dacă e o zi ploioasă şi înnorată (cu temperaturi doar de vreo 25 de grade), seara fac duş cu apă destul de rece, iar dimineaţa şi mai rece. Din cauza căldurii, pielea mi-e mereu umedă, lipicioasă. Oricât mă spăl pe mâini, aproape niciodată nu am senzaţia că sunt curate. Mobilierul din casă e destul de vechi şi uşile nu se mai închid bine. Mâncarea şi lichidele (sucuri şi apă ambalată) sunt în varietate mică, probabil o să ajung să mă satur de aceleaşi ingrediente utilizate la intervale prea mici. Dacă beau alcool, din cauza temperaturii şi a deshidratării, organismul îşi revine mai greu, aşa că mi s-a întâmplat să mă simt vlăguit dimineaţa după doar 2 sau 3 beri seara. Ştiu că va veni o zi când o să-mi fie dor de casă, o să îmi scadă toleranţa la toate lucrurile despre care am scris şi la multe altele. Dar ştiu şi că o să depăşesc momentele astea, aşa că nu mă îngrijorez prea tare. Îmi lipsesc familia şi prietenii de acasă, dar ţinem legătura prin internet. S-a întâmplat ca cineva drag de acasă să aibă un accident şi atunci a fost greu, fiindcă aş fi vrut să fiu acolo. În Bolga suntem mulţi voluntari, cred că vreo 15 acum, şi ne susţinem reciproc. Ne întâlnim des, mereu este câte o ocazie pentru o petrecere ori ieşim la o simplă agapă sau un joc de cărţi. Până acum, însă, cel mai mai mult mi-a fost testată răbdarea la serviciu. Ganezii au o lejeritate faţă de timp mult mai mare chiar decât românii. Două luni ca să înţeleg ce am de lucru mi se pare foarte mult şi simt că va trebui să-i împing de la spate pe colegi dacă vreau să nu plec fără să las în urmă măcar o mică schimbare. E greu să ştii când trebuie să accepţi situaţii care ţi se par ciudate sau comportamnente ineficiente care ţin de cultura locală şi când trebuie să insişti ca să se schimbe ceva, fiindcă rolul nostru aici este să îi învăţăm ceva din ceea ce ştim noi, nu să accceptăm totul ca fiind în regulă pentru că aşa e cultura aici.
Vei aduna experienţa anului în Ghana într-o carte, la final?
Am descoperit, cu ocazia asta, că îmi place să scriu. Iar reacţia prietenilor mei a fost foarte încurajatoare, mai mulţi mi-au spus că parcă ar fi cu mine în Africa. Doi – trei prieteni mi-au sugerat ideea unei cărţi. Eu nu ştiu nimic despre scrisul şi publicatul cărţilor. N-am scris niciodată şi cred că am citit o singură carte de călătorie / experienţă interculturală (Ogio San, cartea unui român care a locuit multă vreme în Japonia). Nu ştiu cât de interesante sunt poveştile mele pentru cei care nu mă cunosc deloc şi nici dacă voi avea timp pentru o carte, când mă întorc. Dar poate mai vorbim despre asta după ce mă întorc din misiunea mea de voluntariat.
Fragmente de jurnal: Vineri, 15 iunie 2012. Z5
(…) Dacă un soţ află că soţia lui se culcă cu altul, atunci el şi celălalt bărbat îşi iau cuţitele şi merg “in the bush”, adică în zona sălbatică, cu copaci şi tufişuri. Teoretic, soţul are dreptul să-l omoare pe cel care i-a luat femeia. Presupun că şi celălalt are dreptul să se apere, dacă-şi ia cuţitul. Dar, de fapt, nu se luptă, fiindcă Allah preferă ca ei să nu se lupte, ci să se înţeleagă căruia din ei îi rămâne femeia. Deci se întorc amândoi întregi dintre tufişuri. (…) Există două sisteme paralele de drept, al statului şi al tribului. (…) Daca cineva îţi fură ceva şi strigi “hoţul!”, oamenii sar pe el din toate direcţiile şi îl bat până când rămâne inert. (…) Uneori hoţul e chiar ucis. Justiţie comunitară primitivă, cred că e destul de eficientă. (…) Nu prea se mai fac căsătorii aranjate de parinţi. Tinerii se cunosc, se plac şi apoi se discută cu părinţii. Bărbatul merge la tatăl fetei şi negociază o sumă pe care să i-o plătească acestuia (marriage fee). (…) Dacă are banii, bărbatul îi plăteşte pe loc. Dacă nu, merge să-i câştige. Când a plătit taxa, tatăl o cheamă pe fată şi îi zice: “Bărbatul acesta, pe care tu l-ai adus aici, a platit taxa ta de măritiş. De acum, poţi să pleci cu el!”. Ei, chiar dacă a plătit, bărbatul nu o ia întotdeauna imediat. Poate să o ia pe femeie în momentul acela sau să vină altădată după ea. Dar trebuie să îi cumpere haine. Femeia pleacă de acasă cu hainele ei şi cu unele instrumente de gătit. Dar bărbatul trebuie să-i asigure 4 rânduri de haine. Uneori, dacă-şi permite, îi ia 6, ca să aibă două de rezervă. Apoi, în fiecare lună, ar cam trebui să-i ia măcar o piesă de îmbrăcăminte.
„Eşti atâţia oameni câte limbi vorbeşti”
Ce mănânci în Ghana? Ai avut experienţe culinare inedite?
Recunosc, sunt un gurmand. Sunt pofticios, vreau să gust din tot ce văd, îmi place să gătesc. Dar bucătăria ganeză nu este una a delicateselor. Au o varietate foarte mică de condimente. Doar sare, ardei iuţi zdrobiţi în mâncare sau uscaţi şi făcuţi boia, ghimbir, ulei de palmier roşiatic, gros, care dă un gust specific mâncărurilor (e foarte diferit de cel găsit la noi în supermarketuri). Mai sunt nişte peştişori mici, uscaţi, cu un miros foarte greu, uneori îţi taie respiraţia când treci prin piaţă, printre vânzătorii de peşti. Nu există aproape deloc lactate. Doar lapte praf şi lapte condensat. De curând, am găsit în piaţa din Bolga singurul loc unde se vinde lapte prins, iar în zilele când e târg (din trei în trei zile) este şi lapte proaspăt. E scump, cred că e echivalentul a vreo 8 lei pentru un litru. Fructele şi legumele sunt într-o varietate mult mai mică decât mă aşteptam; pot spune că oferta de fructe e mai mică aici decât acasă, chiar dacă mă refer numai la fructele care cresc în România. Dar mănânc mult mango, pe care acasă nu-l cumpăram aproape niciodată. Mâncarea tipic ganeză arată aşa: o găluşcă mare, un boţ de carbohidraţi, care sunt fie din porumb, fie din nişte rădăcini de yam sau cassava, care au oarecum consistenţa cartofilor. Se numesc Banku, Kenkey, Fufu. Eventual, pot fi înlocuite de orez. Lângă ele, fie un sos de roşii şi ardei iuţi, numit peper, fie o supă, care e o fiertură groasă şi omogenă cu câteva legume şi puţină carne. Mie îmi place groundnut soup, un fel de tocană lungă în care se pune unt de arahide preparat local şi care se mănâncă, de obicei, cu un rice ball, un boţ mare de orez. Se foloseşte mult okro (bame), care pe mine nu mă încântă. Carnea e scumpă, aşa că se mănâncă în cantităţi mici. Capră, vită, oaie, pui sau bibilică, foarte rar porc. Este, în schimb, mai mult peşte decât mă aşteptam pentru o zonă cu foarte puţine râuri şi lacuri. Peştele se găseşte şi afumat, dar în rest carnea nu este conservată niciodată. Sunt multe gherete care vând frigărui şi cârnăciori, întotdeauna condimentate picant. Carne poţi cumpăra din piaţă, de pe nişte tarabe care nu prea au de-a face cu igiena şi trebuie să stai o perioadă aici ca să te obişnuieşti cu ideea şi să cumperi de acolo. Sunt, în oraş, două „cold store” (magazine reci), care, de fapt, sunt două lăzi frigorifice, nici măcar nu sunt în interiorul unui magazin, iar de acolo poţi cumpăra carne congelată, pui, peşte şi cârnăciori. Igiena lasă de dorit şi aici. În regiunea Upper East (nord-est) unde sunt eu se consumă carne de câine, iar în regiunea Volta, în centrul Ghanei, se mănâncă pisici. În Accra, capitala Ghanei, care e în sud, am mâncat o nucă de cocos proaspătă, cumpărată de la un vânzător ambulant, care mi-a deschis-o pe loc cu o macetă şi mi-a dat-o să îi beau sucul, apoi mi-a tăiat-o, să pot mânca miezul (în nord nu sunt nuci de cocos verzi, doar uscate, ca la noi în supermarket). Cred că asta a fost singura dată când am fost chiar încântat de ceva ce am mâncat. Şi când am început să mănânc mango. De obicei, la micul dejun mănânc doar un mango mare şi atât.
Boţuri 🙂
Kenkye cu groundnut soup
Kenkye cu Peper – sos de roşii şi ardei iuţi
Cum crezi că vei fi după încă 10 luni petrecute în Ghana?
Voi fi mai slab :). Deja am slăbit semnificativ de când am venit aici, fiindcă mănânc mai puţine gustări şi dulciuri, iar oferta culinară este mai puţin tentantă. Dar mă bucur, oricum voiam să mai dau jos din burtă. Voi fi mai experimentat şi, ca urmare, mai priceput în profesia pe care o practic de mai bine de 10 ani, de manager în organizaţii non-profit. Sau în development (dezvoltare). Voi fi mai tolerant şi mai înţelept. Am citit undeva un proverb, cred că oriental, care zicea că eşti atâţia oameni câte limbi vorbeşti. Cred că se poate extrapola şi la numărul de culturi pe care le cunoşti sau în care trăieşti. Şi, cu siguranţă, voi avea mai mulţi prieteni, fiindcă aici întâlnesc oameni extraordinari, atât localnici, cât şi străini, oameni veseli, deschişi, inteligenţi, săritori, calzi, oameni pe care îi voi simţi întotdeauna aproape, chiar dacă fizic vom fi pe alte continente.
În training pentru conducerea motocicletei
Fragmente de jurnal: Sâmbătă, 14 iulie 2012
(…) Când ies din magazinul de antichităţi, femeia care are magazinul de lângă insistă să intru şi la ea. Nu mai voiam să cheltuiesc nimic, fiindcă după banii de aici cheltuisem deja prea mult, dar am intrat, că nu puteam să scap de ea. Îmi zice că magazinul e al fratelui ei, care a fost şi în New York şi îmi arată o poză cu el. Îl cunosc, e Duncan, un inspector şcolar de la GES, care seamănă cu un personaj din desene animate. Îi zic că-l cunosc pe fratele ei şi vorbim de el şi mă lasă să plec fără să mai insiste să cumpăr ceva. Bătrânul cu antichităţile îmi ia bicicleta şi pleacă, până mai intru să mai văd un magazin. Când ies, îl găsesc de cealaltă parte a clădirii, stând cu bicicleta mea la umbră. Abia acum am înţeles de ce plecase cu bicicleta: în tot timpul ăsta, bicicleta mea a stat în soare, iar scaunul, negru, s-a înfierbântat. El a luat-o la umbră, să nu fie aşa de fierbinte scaunul, să mă pot aşeza.
Citiţi aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana, în fiecare săptămână, pe site-ul RFI.
Foto: Ionuţ Raita (arhiva personală)
10 comentarii
O experienţă extraordinară care ne schimbă, poate mai mult decât realizăm pe moment, ne aduce mai aproape de rădăcini, de natură, amplificand latura noastra “umana”… O experienţă care pentru mine ar insemna “soul searching”, dincolo de frumusetea si aroma locului, prin dizolvarea in peisaj si pierderea printre localnici…prin deschiderea spre o alta lume si-un nou mod de viata, prin valoarea pe care o oferi si zambetul pe care-l primesti in schimb! 🙂
Felicitari Ionut pentru ceea ce faci si Camelia pentru acest minunat material!
Corina, nu simt ca e soul searching, fiindca mi-am dorit asta, am stiut ca vreau sa am experienta asta, si nu simt ca mi-e ratacit sufletul asa de tare incat sa trebuiasca sa-l caut. Dar da, probabil o sa fie niste “findings” si fara sa caut in mod constient 🙂
well… la mine trebuie sa fie ratacit pe acolo pe undeva, daca nu-mi mai gasesc locul aici… vedem peste vreo 10 luni ce “descoperiri” am facut..;)
Wow am citit cu atata entuziasm articolul , cred ca experienta este extraordinara. Cred ca voluntarii au ceva in sange , consider ca atunci cand esti voluntar trebuie sa lasi deoparte lucrurile preferate , nazurile , mai totul pentru o buna adaptare . Prea putini isi pot schimba regimul alimentar , ideile privind igiena , modul de lucru iar cei care o fac inseamna ca , pot fi cu adevarat voluntari ! Bravo Ionut , numai bine si multa sanatate !
Roxana, eu cred ca sa fii adaptabil si sa nu fii nazuros sunt calitati importante pentru oricine, nu doar pentru voluntari. Ceea ce avem nevoie ca sa facem voluntariat este ca noi sa simtim ca ceea ce primim inapoi, bucuria si satsfactia personala, este mai valoroasa decat confortul la care rennuntam (somnul dintr-o dimineata, odihna dintr-un weekend, uneori banii, etc).
Am un prieten care n-avea nimic cu negri, însă după ce a lucrat în Ghana vreo doi ani a venit înapoi cu o ură teribilă faţă de negri.
Zi-i ca ura strica la frumusete.
Cum se poate ajunge ca voluntar acolo?
Pingback: Un nou început: ce iau cu mine? | Călător în Africa
Pingback: După un an în Ghana: „Expresia „toţi oamenii sunt la fel” a căpătat, pentru mine, o semnificaţie reală” | TOTB.ro - Think Outside the Box