Voința de activism

4

În lunile octombrie și decembrie 2011, Institutul de Marketing şi Sondaje IMAS făcea un studiu, numit „Activism civic şi atitudini faţă de protest în rândul tinerilor din România” prin care investiga interesul pe care îl aveau tinerii (între 18 şi 29 de ani) pentru activismul civic şi pentru implicarea în comunicarea cu instituţiile statului şi cu clasa politică.

 

 

Rezultatul era previzibil – tinerii nu aveau chef de activism și de cele mai multe ori îl înțelegeau greșit (activism înseamnă să treci strada corect – au răspuns o parte dintre ei). Totuși după cîteva săptămîni tinerii ieșeau în stradă. Care e atunci adevărul, are sau n-are șanse activismul la noi? Am primit un text semnat Hit Grrl despre incapacitatea de a te lăsa convins de o cauză sau alta. Provocăm cititorii, în special pe activiștii profesioniști, să-i dea lui HG un răspuns, care va fi publicat săptămîna viitoare, în continuarea dezbaterii. Pînă atunci, textul și un film despre cel mai simpatic activist american:

La început, voiam să văd bombardierele americane doborâte de antiaerienele irakiene. Şi atunci tatăl meu m-a luat puţin deoparte, să avem o discuţie. Eram în timpul reacţiei SUA la invazia Kuweitului. Mama, iute din fire, zicea că americanii trebuie să-i zdrobească, să-i facă pilaf, fiindcă arabii sunt şi vor fi tot mai mult o sursă de neplăceri. Era oripilată de povestea cu soldaţii irakieni scoţând prunci kuweitieni din incubatoare (care s-a dovedit ulterior a fi o mare minciună). Râdea de mine, că ţin cu irakienii doar din fronda specifică vârstei (eram în clasa a cincea). Tata, în schimb, s-a apucat să-mi explice că e “neinteligent” să ţin cu irakienii, din două motive: 1 – pentru că n-au nici o şansă, superioritatea militară americană fiind zdrobitoare şi 2 – pentru că nu poţi spune că unii “au dreptate” şi alţii nu, atâta timp cât nici măcar nu ai acces la adevăratele motivaţii ale acţiunilor celor două părţi. La nivel raţional, argumenele lui m-au convins, dar de bucurat tot m-am bucurat când au doborât irakienii primul F-16. Pe de altă parte, îmi plăcea foarte mult să-l văd la televizor pe generalul Schwarzkopf în uniforma de camuflaj, îmi inspira admiraţie. Puţin mai târziu, în anii de liceu, nu reuşeam să înţeleg ce înseamnă să iei pe cineva ca model, în sensul de a vrea să-ţi modelezi viaţa după reperele şi valorile încarnate într-o anumită persoană. Cum ar fi Gandhi (aveam un coleg de clasă destul de deştept, pe care-l urmăream cu atenţie fiindcă-mi plăcea puţin de el, care voia să-l ia de model pe Gandhi). Nu înţelegeam până la capăt mecanismul, deşi intuiam cum funcţionează: transformarea omului în model, prin esenţializare, păstrarea calităţilor care te inspiră şi a defectelor pilduitoare, ignorând amănuntele nesemnificative. Aveam probleme cu procedura respectivă fiindcă rămăsesem tarată de condiţia completitudinii, impusă de tata pentru a putea îmbrăţişa o cauză în mod inteligent. Cum să iei pe cineva ca model, când viaţa omului e atât de întortocheată, mintea atât de sucită, personalitatea atât de complexă şi stratificată? Şi ori îl iei cu totul, ceea ce e imposibil, fiindcă sigur sunt însuşiri sau apucături ale individului pe care nu vrei să le reproduci (Gandhi de exemplu era cam rasist: când trăia el în Africa de Sud, la un oficiu poştal existau două uşi, una pentru albi şi alta pentru negri, indieni şi asiatici; Gandhi era vexat că-l puneau pe aceeaşi treaptă cu negrii, aşa că a trimis o petiţie prin care cerea trei uşi, ca să aibă negrii uşa lor separată, de rasă inferioară ce sunt), ori nu-l mai iei de loc şi îţi vezi cu grijă de propria viaţă, cu propriile probleme şi neputinţe.

Asta mi se pare cea mai mare problemă, de fapt: cum să te situezi faţă de o problemă anume? Să ai o opinie, sau să ai o convingere? Să îmbrăţisezi o cauză, sau să-ţi exprimi un punct de vedere? Opinie înseamnă punct de vedere, părere bazată pe date insuficiente pentru o concluzie certă. Convingere înseamnă certitudine, părere fermă asupra unei chestiuni, adoptată pe baza unor date complete, dovezi şi argumente suficiente pentru o concluzie certă.

M-am pomenit discutând cu nişte prieteni problema gay. A fost o discuţie în două reprize, prima pornită după ce ne-am făcut un test politic de pe net, să vedem dacă suntem de stânga sau de dreapta, iar a doua după incidentul cu întreruperea filmului de la Muzeul Ţăranului Român. Ambele dăţi m-am trezit luând apărarea drepturilor lgbt. Prima oară mi se părea normal să aibă dreptul la consfinţirea legal-administrativă a unei relaţii, adică să aibă acces la ceea ce sistemul de drept numeşte căsătorie civilă. Atâta timp cât cuplurile heterosexuale au dreptul să se căsătorească, indiferent dacă procreează sau nu, nu văd ce argument legal s-ar putea aduce împotriva dreptului membrilor comunităţii lgbt la căsătorie civilă. Desigur, discutăm pe ipoteza unui stat laic, autodefinit ca atare. Dacă statul s-ar redefini, punând la bază anumite precepte religioase, pe care să le şi incorporeze în sistemul legal, cu toate consecinţele acestei redefiniri, atunci discuţia s-ar purta altfel. Asta e, desigur, o ipoteză SF, dar sunt sigură că în spatele argumentelor laice, legale, total iraţionale, împotriva căsătoriilor gay, stau de fapt emoţii şi sensibilităţi de extracţie moral-religioasă. Statul are probleme de identitate.

În a doua repriză, după momentul MŢR, eram iarăşi de partea lgbt, în sensul că să lase oamenii să se uite la film, atâta timp cât proiecţia nu e ilegală şi închirierea sălii s-a făcut cu acte în regulă. Alţii spuneau că MŢR e un bastion al valorilor tradiţionale româneşti şi că n-ar fi trebuit niciodată să închirieze sala respectivă pentru evenimente lgbt. Că de-asta s-au inflamat tinerii ascorişti, sau ce erau ei, şi că protestul lor ar fi fost oarecum legitim (deşi ridicol la culme, aici eram cu toţii de acord, la fel de ridicol ca şi filmul proiectat). În fine, nu mai intru în amănunte, fiindcă situaţia era foarte simplă: în mod normal, incidente de felul ăsta sunt rezolvate rapid de poliţie. Dacă poliţia îşi face treaba, nu mai rămâne de discutat decât despre legile aplicabile, lăsând deoparte delirul pe marginea valorilor tradiţionale. Valorile sunt relevante atâta timp cât se reflectă în legi. Dacă legile nu le susţin, păcat, poţi să-ţi plângi în pumni, asta e magia democraţiei şi a statului de drept. La noi însă, poliţia nu şi-a făcut treaba la MŢR tocmai pentru că în sinea noastră de popor nu ne putem hotărî pe ce picior dansăm, judecăţile noastre sunt mai mult descărcări emoţionale, decât raţionamente logice.

Totuşi, tendinţa de a susţine drepturile lgbt nu mă linişteşte deloc. Pentru că, într-un moment de introspecţie (întodeauna o operaţiune riscantă), am descoperit că există in mine o homofobie latentă, de extracţie estetică. Gay = un anume tip de sensibilitate kitsch, ceva nu atât inacceptabil, cât deplorabil în canonul meu estetic crypto-fascist. De aici vine şi suspiciunea faţă de cei care nu sunt gay, unii nici măcar bi, dar îmbrăţişează şi susţin cu entuziasm cauza lgbt. Ajung să-i suspectez că ceea ce-i mână-n lupta pro-gay e tocmai cultivarea nesănătoasă a nefericitului tip de sensibilitate isterico-kitsch.

Faptul că e cam gay să fii anti-război, printre altele, (e cam hippie, dar să fii hippie e gay, deci q.e.d.), iar eu sunt anti-război, e un motiv în plus să pledez pentru neafilierea la nici o cauză de pe lumea asta.

În sfârşit, ultima problemă de care m-am mai lovit în viaţa asta palpitantă de cetăţean al cetăţii a fost Roşia Montană. Pentru ce e mai corect să pledezi: derularea proiectului, ca să aibă oamenii de lucru şi să intre un ban cinstit în vistieria statului (cam 1,8 miliarde de dolari, dacă am înţeles bine), cu riscul de a provoca o catastrofă ecologică (cianură scăpată în apele curgătoare) şi de a mutila cea mai veche aşezare atestată pe teritoriul României; sau blocarea proiectului, care-ar însemna un mediu mai curat pentru copiii noştri (reali sau virtuali) şi o potenţială zonă de interes turistic, dar şi bani pierduţi la buget şi şomaj cât cuprinde pe plan local? ONG-iştii spun că nu se termină lumea cu noi, să lăsăm aurul acolo şi generaţiile viitoare vor şti să-l exploateze complet ecologic, plus că or să fie români mai inteligenţi şi mai întreprinzători, care nu vor avea nevoie de investitori străini cu care să împartă profitul. Reprezentanţii RMGC spun că cianura din marele bazin de decantare o să aibă o concentraţie de 5-7 miligrame la litru, în timp ce cafeaua pe care o bem noi dimineaţa are în jur de 6 miligrame de cianură la litru. Iar Statul Român se gândeşte de 15 ani dacă să dea sau să nu dea aviz de mediu pentru proiect.

Desigur, e greu şi obositor să fii cetăţean într-o ţară liberă. Nimic nu e mai solicitant decât să trebuiască să te plasezi pe o anumită poziţie în raport cu feluritele probleme care agită spiritul omului contemporan. E normal să ai opinii? Da, este. E normal să le discuţi cu prietenii şi apropiaţii tăi? Da, este. E normal să le dezbaţi puţin şi dincolo de cercul de prieteni, în sfere mai largi? Da, şi asta.

Dar să ai convingeri e normal? Nu întotdeauna! De ce? Pentru că e imposibil să ai convingeri atunci când nu cunoşti absolut toate datele şi toate implicaţiile unei probleme. E ridicol, dar şi cât se poate de păgubos, să nu faci distincţie între opinie şi convingere, să ai opinii pe care să le tratezi ca pe nişte convingeri. Poţi să ai convingerea că atunci când sticla o să aterizeze acolo unde trebuie, n-o să-ţi pară rău că ai pus şi ulei de motor în cocktailul Molotov, în loc să fi pus doar benzină, fiindcă ştii din experienţă, sau poţi să judeci cu capul tău, că uleiul ţine focul lipit de ţintă, maximizând daunele. Dar nu poţi să fii convins că e mai bine, din toate punctele de vedere, să sprijini interesele mişcării lgbt, decât să nu le sprijini (sau invers). Nici să fii convins că peste 18 ani, cât ar dura exploatarea resurselor de aur şi argint de la Roşia Montană, plus ecologizarea zonei, conform proiectului RMGC, n-o să-ţi pară rău că ai militat pro (dacă se face), sau contra (dacă nu se face).

Încă şi mai păgubos decât să ai convingeri în loc de opinii, e să îmbrăţişezi în mod public o anumită cauză şi să militezi pentru ea cu convingere. De ce? Pentru că atunci când îmbrăţişezi cauza, îmbrăţişezi inevitabil şi toate prostiile tuturor tâmpiţilor care militează pentru cauza respectivă. E ca votul pe liste.

Confuzia între opinie şi convingere poate avea doar două surse: prostia (în cazul celor care chiar nu pot face diferenţa, mintea lor confundă linia orizontului cu capătul lumii), sau intenţia de manipulare (în cazul celor care organizează coagularea mişcării pentru o cauză şi dirijează apoi activitatea militantă).

Ar mai fi poate o distincţie utilă, între convingere şi credinţăCredinţa o folosesc cu sensul de acceptare (pe baza încrederii într-o autoritate, transcendentă sau imanentă) şi integrare în propriul sistem de valori a unor fapte nedovedite, sau insuficient dovedite. Să îmbrăţişez o cauză aşa cum este ea, şi să militez pentru ea, ar însemna să abolesc sau să mutilez o parte din mine. Dar asta e o formă de intervenţie asupra sinelui specifică practicării unei credinţe (în Darwin, în Dumnezeu, în Zeii Olimpului). Nu spun că e inacceptabil să ai o credinţă anume şi să o practici. Dimpotrivă, e foarte ok, atâta timp cât ştii exact care e mecanismul pe care se bazează. Dar mi se pare normal ca, dacă ai ales să laşi mecanismul ăsta să funcţioneze în tine, să-l păstrezi totuşi doar pentru problemele cele mari, acolo unde e-n joc viziunea ta de ansamblu despre lume şi viaţă (şi, normal, să-ţi modelezi comportamentul în mod corespunzător). E groaznic însă să te trezeşti că ai o opinie, să o promovezi public ca pe o convingere şi să militezi pentru ea cu entuziasmul specific credinţei. Dintr-o perspectivă rece şi raţională, asta ar fi definiţia oricărei forme de activism.

În concluzie: opiniile – la liber; convingerile – cât mai rar, rezervate pentru chestiuni evidente la prima vedere (plouă / nu plouă), sau dovedite cu certitudine (Legea lui Arhimede); iar credinţele – tot la liber, în principiu, dar pe cât posibil rezervate pentru viziunile de ansamblu despre lume şi viaţă.

Activismul pentru orice cauză – strict interzis!

 

Nik The Greek – Steal This Movie! from Nik The Greek on Vimeo.


4 comentarii

  1. Mi-aș dori să fie mai ușor să-ți arăți expresiile faciale pe internet ca să puteți vedea grimasa dureroasă (dar și foarte confuză) pe care a cauzat-o fraza, „ajung să-i suspectez că ceea ce-i mână-n lupta pro-gay e tocmai cultivarea nesănătoasă a nefericitului tip de sensibilitate isterico-kitsch”.

    ????????????????

  2. ,,Fericirea,, echilibrul, buna starea interioara, este cert asigurata de credinta/credinte. Nu de putine ori, se intalnesc oameni, deloc prosti care au contributi personale la CONSOLIDAREA in credinta. Indiferent de evidente, argumente/evidente si/sau de bun simt comun, acestia raman neclintiti. Opinia personala este ca punerea in discutie, disputa, este combustibilul ptr. ei. Convingerile, mai mult sau mai putin elaborate, pot ramane la acest stadiu, sau sunt starea tranzitorie spre credinta. Opinia din pdv cantitativ, in zilele noastre, este produsul manipulari constiente sau nu, al apropiatiilor, mediei, etc.
    Privitor la activism, aici cred ca un rol semnificativ este detinut de caracteristicile psihice ale subiectului, determinarea acestuia care poate avea mobiluri pecuniare, ca regula apartinand indivizilor fara credinta in cauza, un anume gen de autosugestie, dar este practicat eficient.
    In integralitatea lor, toate au reprezentat si reprezinta factori majori de evolutie, cu parantezele de involutie, ale soc. omenesti. Interesant de stiut, daca si animalele au forme specifice, subiectiv, eu cred ca da.

  3. Pingback: Voința de activism 2 | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply