Voința de activism: Activismul absolutist poate face gafe grave

4

Hit Grrl, pentru că n-a vrut nimeni altcineva să se converseze cu tine despre activism, trebuie s-o fac eu. Întrebările pe care ți le pui tu sînt ca la Kierkegaard, să mă însor sau să trăiesc estetic, să mă bag în politic sau să trăiesc estetic, să iau ceva în serios?, cum să iau orice în serios fără să mă păcălesc, la care tot el își răspunde – trebuie să intri în general-uman, să renunți la ceea ce crezi că te face special, adică la estetic, pentru ceea ce te bagă în rîndul lumii, adică să trăiești etic.

 

de Dan Sociu

 

Sigur că asta nu răspunde, deși e un început de răspuns, la – ce e cu activismul, de ce m-aș băga în așa ceva? Cînd eram mic, activiștii erau paraziții cu propaganda, în anii 90, orice activism era suspect de stîngism, ceea ce era greșit (du-te în Coreea de Nord dacă vrei socialism!), iar cînd vedeai vreo formă de activism bănuiai ceva dubios în spate: liderii de sindicate studențești făceau afaceri cu locuri la cămin, politicienii cu discurs socialist aveau cîte șapte vile, socialiștii de rînd, cîți erau, erau majoritatea nebuni nostalgici după Ceaușescu, activismul dreptei, omniprezent, era finanțat și practic impus de americani și tot așa. Abia de pe la jumătatea anilor 2000, cu Internetul, au început să devină cumva naturali sau măcar vizibili ecologiștii, LGBT-ul, feministele, marxiștii, activiștii pe minorități, pe droguri și toți ceilalți. Existau și înainte, să zicem, adăposturi pentru femei agresate sau traficate (Patriarhia avea cîteva dar din cîte știu erau și unele mai oengiste), dar nu prea se vorbea despre violența domestică în termenii unui rău care poate fi slăbit (era natură, tot ce puteai face era să bandajezi victimele) și nici despre încăpățînarea poliției și a legislatorilor de a ține violența domestică în afara radarului lor (cînd nu era de-a dreptul încurajată cu sadism – victima își mai lua și-o amendă pentru că a pus polițiștii pe drumuri doar pentru atîta lucru). Acum vezi discuțiile astea, dai peste ele și la televizor, în presă, s-au mai schimbat și legile și nu știu cît e influența activistelor feministe aici și cît e UE sau un fel de progres cultural (care vine de unde nu te aștepți – se zice că în America de Sud relațiile între bărbați și femei au devenit mai ok de la telenovele, care, oricît de stupide ar fi, au și o parte de idealism normativ) sau pentru că femeile au devenit mai independente financiar și mai puternice sau așa se întîmplă pe măsură ce se schimbă generațiile. Și nici nu contează – înainte de orice altceva, activiștii au rol de cor antic – într-o societate laică, unde e clar că religia nu mai influențează deciziile fundamentale ale oamenilor (românii divorțează din ce în ce mai mult și cei mai mulți divorțează în zone ca Moldova, unde se presupune că Biserica e tare), cineva trebuie să repete mantrele etice, dacă se poate cît mai puțin repetitiv și mecanic (și aici ai dreptate cu esteticul, e jale mare în creativitatea activiștilor, lucrează prea mult cu șabloane). E conștiința lui Pinocchio, dar mai implicată – trebuie să facă și praxis, să intervină, să reacționeze și să gîndească. Activism, adică acțiune, și aici apar un milion de întrebări – care acțiune e cea mai eficientă, care rănește Bestia și care numai o scarpină?

E bine să ai o lege împotriva violenței domestice, dar la fel de bine e să ai destule clinici pentru tratarea alcoolismului, de care sînt atîtea abuzuri și vieți amare legate. E bine să tratezi alcoolismul, dar la fel de bine e să existe locuințe de stat pentru toată lumea și joburi, dar mai ales locuințe. Blocuri, cît mai multe blocuri, cu apartamente generoase, umane, pe numele fiecărui cetățean, în proprietatea lui, să aibă grijă de ele, să investească în ele, să aibă spațiu, independență și un minim de liniște la cap. Sau – e ușor să dai în BOR, dar cu ce înlocuiești tot sistemul ăla de caritate? Și nu vorbesc numai de cantine sociale, mă gîndesc la tot sistemul de pomeni și întrajutorare și comunitate din jurul bisericii. O să facem noi altul? Cum și care noi? În iarna 2012 am văzut cum se duceau activiștii în clubul Control să se încălzească după proteste. Treceau pe lîngă o familie care dormea în stradă, pe saltele, între BRD și Capșa și pe lîngă mulți alți nefericiți strînși unul în altul pe trotuare, ăia pe care-i vezi primăvara cu bandaje la picioarele și la mîinile degerate. Nu-i băgau în seamă, nu-i includeau în nici un fel în revendicări. Nu fac un proces al sensibilității, nici eu nu sînt ceva mai special, spun doar că nu sîntem așa de buni pe cît ne credem și că avem nevoie de sisteme care să ne împingă să fim buni – religia, statul social. Sau – e nobil să te doară pentru animale, dar, vorba unui prieten conservator, de unde mai ai și resurse pentru umanoizi, că doar ai și tu niște limite ale compasiunii/timpului/energiei? Sau – ecologistule îngrijorat, cu ce înlocuiești centralele atomice, 20% (fiecare centrală) din energia unei țări?

Activismul absolutist, care nu negociază cu realitatea (materială în primul rînd), poate să facă gafe grave. În lupta anti-segregare din America, activiștii și-au absolutizat principiile și i-au strămutat pe copiii negri din școli bune, de la ei din cartier, în școlile albilor, îndepărtate și unde se simțeau ca dracu. Activismul anti-discriminare absolutizat i-a ajutat mai mult pe discriminații din middle-class și de atîtea ori nici pe ei. Pare un lucru bun să penalizezi un patron care nu te angajează pentru că ești negru, gay, femeie sau un individ dintr-o clasă de jos – dar cum demonstrezi discriminarea? Și dacă ești un șomer care-și caută disperat job, de ce te-ai băga într-un proces, cu ce bani? Hărțuirea sexuală absolutizată și pîndită puritan și paranoic în orice discurs sexual i-a obligat pe bărbații pro să fie mai prudenți și să comunice mai mult ei între ei, ceea ce nu le-a ajutat în carieră pe femeile pro. Cînd riști să fii dat afară pentru un banc cu sex, mai bine faci afaceri numai cu bărbați, e mai puțin tensionată atmosfera. La efecte perverse trebuie să se gîndească bine și activiștii care cer restrîngerea libertății de exprimare – nu numai că vor produce victime aiurea, dar riscă să crească brutalitatea extremiștilor. De unde pînă acum rar auzi în România de crime de ură (reale, nu verbale), încearcă să le tai microfonul extremiștilor și o să auzi mai des, cum s-ar putea să auzi și de mai mult terorism și în general de o radicalizare dură a intoleranților (o carte în care e analizat acest efect nedorit – Culturi și organizații. Softul mental, Humanitas, 2012). Activismul absolutizat duce la tot felul de aberații și uneori la sinistroșenii – recent s-au găsit în curte la fosta nevastă a lui Mandela două cadavre de activiști anti-apartheid, doi puști cam de 18 ani pe care doamna Mandela i-a împușcat pentru că se răzgîndiseră. La capătul celălalt, cel benign, al activismului absolutizat, găsești prea multă moralizare și normativitate băgată cu degetele-n ochi, dai peste Poliția Sensibilității, aia care te arde pentru glume și nepăsare.

Activistul absolutist are impresia că tu îi ești dator lui, că principiile de la care se revendică el îi dau o îndreptățire fantastică, te somează să faci și să gîndești și să-ți placă sau să nu-ți placă ce vrea el. Ceea ce e evident ridicol, activistul trebuie să convingă, să inspire, nu să se bazeze doar pe justețea credințelor lui. Pe ăia pe care nu poți să-i convingi, învinge-i; neo-naziștii au văzut și ei pozele și filmele cu lagărele și nu i-a atins, ce le-ai mai putea spune să le schimbi inima? Și dacă le închizi gura cu legea, uite că se fac teroriști sau se descarcă în violență. Berlinezii au găsit o metodă perfectă – nu te fute cu naziști. E inacceptabil să te combini cu un neo-nazist și cu asta ai încheiat discuția, îi ghetoizezi și salut. O dată pe an ies la marș, supravegheați de poliție și de serviciile secrete (care-i și bat din cînd în cînd), iar în rest ei între ei, cu cîinii lor mari și zvasticile și paranoile lor. Cei mai deștepți specialiști în Holocaust ne spun – nu pedepsiți negaționiștii, o să-i faceți martiri, o să le dați o aură de James Dean și pe urmă să nu vă mirați că adolescenții se simt atrași de ei. Răspunsul cel mai bun e toleranța represivă – tu vorbește, că noi oricum nu te ascultăm. Activiștii absolutiști pot fi și încurcă-lume, cum sînt uneori cei cu patrimoniul; în Roma nu se prea poate face dezvoltare urbană, nici măcar stații noi de metrou, pentru că apar imediat activiștii îndrăgostiți de minunile arheologice, care acolo sînt peste tot, și cer oprirea lucrărilor. Totuși, e o plăcere să vezi cum li se strică sau li se încetinesc afacerile unora ca Oprescu pe motive de-astea ieșite din logica profitului. Cred că asta îmi place la activism, dincolo de jena firească pe care o simt în preajma unor isterii, că mai reduce distanța dintre noi și putere.

Și dacă e un răspuns la dilemele tale, aici ar fi: să faci activism, într-o formă sau alta, din plăcerea luptei, din orgoliu de cetățean rege al lumii. Tu muncești cît poți și la ei în curte se înmulțesc mașinile și li se înmulțesc și curțile și la tine nu se adună nimic, tu trebuie să tragi la șaibă 30 de ani neîntrerupt să-ți plătești un apartament – nu e evident că ești luat de fraier, că trăiești pentru bunăstarea altora? Și atunci nu mai bine ești și fraierul unor activiști profesioniști, care-și fac carieră (și) pe agitația ta, chiar și fraierul, în cele din urmă, ale unor partide care știu să scoată ceva din nemulțumirea ta – dar măcar apuci să dai și tu doi pumni înapoi. Nu se poate să n-ai o problemă pe undeva, printr-un sector al vieții. Și ce faci tu acum pe canonul.ro e un fel de activism, unul estetic, la fel de serios dacă sîntem de acord că frumosul, binele și adevărul sînt în simbioză și de ce n-am fi de acord. Nehotărîtă sau nu, n-ai cum să scapi, viitorul e activist și în curînd din ce în ce mai multă lume o să internalizeze activismul, adică o să fie mai orgolioși și mai critici. Pe măsură ce viețile noastre o să fie din ce în ce mai controlate și supravegheate, cum o să și fie, o să avem nevoie de iluzia că putem mișca și împinge ceva în jur.

Sînt două povești exemplare pentru subiect, una contra și una pro. Cea contra e că Margaret Thatcher, deși deloc feministă, ba dimpotrivă, a reușit cu mijloacele ei de dreapta să crească salariile femeilor britanice la un nivel păstrat pînă astăzi. Ceea ce nu făcuseră activiștii, îi ieșise unui lider încăpățînat. A doua poveste: în America, prin anii 80, o fetiță de 4 ani a fost violată. Judecătorul l-a achitat pe violator, motivînd că, vorbele lui, domnișoara avea o atitudine promiscuă. Cazul ar fi rămas așa dacă nu s-ar fi implicat activistele (prima acțiune a fost să-i trimită judecătorului un pachet cu testicole de taur însîngerate). Unde justiția s-a dovedit a fi absurdă, intervenția civililor a reparat nedreptatea.


4 comentarii

    • Dohotaru… asta nu e o “critica a criticii”, nu e lupta de clasa, e doar “linsaj bolsevic”. Niste “poieti” complexati au inceput sa-i injunghie pe la spate pe altii prefeati de critica in locul lor, recurgand la dezvaluiri intime despre persoanele atacate. Este atac la persoana de cea mai joasa speta.

  1. La asta se adauga campaniile stupide de genul “Cu banii pe care ii dau romanii pe inghetata, de ex, intr-un an s-ar putea face x adaposturi pentru oamenii strazii etc.” Saca toti renuntam la inghetata putem sa facem adaposturi anul asta, dar la anul ce se va intampla? Caritatea nu e solutie sustenabila pentru o schimbare adevarata, cu toate ca multi dintre noi se simt mai putin vinovati daca dau un ban unui cersetor.

    • @vecina, aici depinde si ce intelegi prin caritate. Ai dreptate daca te referi la pomana, si te inseli amarnic daca te referi la binefacere, compasiune, intr-ajutorare. Cele din urma chiar au puterea de a produce schimbari sanatoase pe termen lung, daca sunt aplicate la scara larga.

      @Dan Sociu, felicitari pentru articol. Intotdeauna mi s-a parut periculos activismul de dragul activismului.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger