Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

24

Sase ziaristi din Luxemburg au vizitat Transilvania, intr-un tur organizat de cateva ONG-uri care se straduiesc sa-i convinga pe ardeleni sa-si pastreze traditiile si sa le vanda astfel strainilor un turism exotic pe care nu-l mai gasesc la ei acasa. Turul bisericilor fortificate sasesti din Transilvania a fost, pentru cei sase ziaristi, o ocazie sa cunoasca Romania reala, cu drumuri proaste, cu monumente darapanate, cu prea multi “roma people” in locuri in care li se spunea ca au trait “the saxons”, dar si cu oameni ospitalieri si calzi, cu mancare multa si gustoasa si cu peisaje fabuloase. La final au intrebat de ce toata lumea rade si da din cap cand e intrebata ce fac guvernantii.

de Dollores Benezic – www.dollo.ro

Pretextul primei lor intalniri cu Romania a fost dat de deschiderea la Sibiu a filialei Institutului Luxemburghez pentru Itinerarii Culturale. Conferinta de presa, declaratii oficiale, invitati de marca din ambele tari, cocktail, totul in ambianta modern-medievala a Sibiului, capitala culturala europeana in 2007, in acelasi timp cu Luxemburg. Odata depasit momentul oficial, ziaristii s-au trezit intr-un microbuz, pe drumuri umblate doar de carute, in cautarea mostenirii sasesti: bisericile fortificate din sudul Transilvaniei. Primul traseu cultural romanesc care candideaza la bunavointa Consiliului Europei pentru a fi introdus intre cele 29 de trasee culturale europene asaltate an de an de milioane de turisti.

Cei sase lucreaza la diverse publicatii luxemburgheze, dar au nationalitati diferite. Roberta e italianca, Romina are mama frantuzoaica si tatal italian, Janina e nemtoaica, Olivier, Nathalie si Thierry sunt luxemburghezi. Toti cei din microbuz eram, deci, europeni. Plecarea din Sibiu s-a facut tarziu, dupa amiaza, din cauza conferintei de presa la care cei sase au dat masura interesului lor. Toti erau ziaristi “de cultura” si au avut pentru oficialii lor intrebari ce vizau dezvoltarea europeana din perspectiva culturala. Nu prea stiau cu ce se mananca Romania, nici nu pareau prea interesati, decat cel mult din perspectiva european-culturala. Pentru ceea ce avea sa urmeze nu-i pregatise nimeni.

Moara lui Fusca din Hosman

Prima oprire s-a petrecut dupa aproape o ora in satul Hosman, la nord-est de Sibiu. Drumul fusese o batalie cu gropile de la iesirea din Sibiu si apoi cu hartoapele de pe judeteanul 106. Case sasesti vechi, paraginite, tigani la porti, puradei pe ulitele desfundate. In capatul ulitei principale, o casa proaspat vopsita in albastru sasesc e vechea moara a lui Fusca. Faimoasa dupa al doilea razboi mondial, dar ruinata de comunism. Pe barnele ei vechi inca mai stau scrijelite numele oamenilor care au macinat aici graul. Gazda ne e Joachim Cotaru, nascut la Rostok, roman dupa tata, venit aici ca sa ajute la pastrarea traditiei in Transilvania. Se umple de faina, praf si panze de paianjen incercand sa ne arate vechea piatra de moara si vechiul mecanism unguresc care ar fi prea costisitor acum sa mai fie folosit la macinat. Va fi doar un muzeu. Deocamdata, la vechea moara exista un cuptor care coace niste paini mari cat roata carului, de vatra, aliniate cuminti pe o polita din lemn. Joachim spune ca proiectul va fi complet in septembrie, data de la care orice turist va putea sa pranzeasca la moara, sa cumpere suveniruri si sa viziteze vechea biserica fortificata din deal, supravegheata si ea de un neamt care a intemeiat acolo un hostel pentru tineret. Deocamdata moara coace paine pentru localnici, majoritatea ramasi someri cu criza asta.

Roberta, italianca, sticleste ochii la vitrina cu strachini si linguri de lemn si intreaba cat costa. Joachim o imbie sa-si aleaga o lingura si sa doneze cat doreste pentru beneficiul proiectului.

Nu plecam inainte de a vizita biserica fortificata, o constructie in stil gotic care domina satul si e aproape la fel de paraginita. Ziaristii intreaba ghida daca e un specific romanesc disproportia dintre biserica atat de mare si casele atat de mici. Li se raspunde ca da, pentru ca pe vremea aceea, cu cat era mai sarac satul, cu atat era mai bogat stapanul locurilor, iar banii pentru biserica veneau de la stapan, nu de la plebe.

Tusa Silvia, “our specialist in handmade crafts”

Continuam drumul spre nord, spre Altana, un nume imposibil de pronuntat de straini. Din spatele microbuzului se aude, totusi, o intrebare timida: cu ce se ocupa “local people”?, iar comentariul soferului – un sibian mucalit – o ia inaintea raspunsului ghidei: “cu ce sa se ocupe, sunt tigani!”. “Ah, gipsy”, inteleg strainii si nu insista. Ghida isi ia in serios sarcina si incearca o explicatie pentru popularea satelor sasesti cu tigani, in vremea comunistilor. Ziaristii nu prea inteleg fenomenul, lucru ce se va vedea pana la finalul calatoriei, in care revin obsesiv intrebarile despre romi si ce cauta ei in satele sasesti.

La intrarea in Altana- care intre timp a devenit Altana – ghida reuseste sa-si incununeze explicatiile aratand spre doua tiganci cu fuste colorate care se plimbau pe marginea drumului: “You can see traditional roma people on the left!”. Asta are sa-i confuzeze si mai tare pe ziaristi, care vor intreba mai tarziu daca costumul popular romanesc al tusei Silvia, de la centrul de arta populara din Altana, este “traditional roma costum or what” ?

Tusa Silvia sta mandra, in portul ei de sarbatoare, la stanga lui Stefan Vaida, tanarul care le explica strainilor, in engleza, ce vrea sa faca in info-point-ul din Altana: o casa de la 1500, vopsita tot bleu sasesc, plina cu razboaie de tesut, fuioare de canepa si alte ustensile traditionale de lucrat artizanat. Tusa Silvia, “our specialist in handmade crafts”, urmeaza sa-i invete pe copiii din sat, si nu numai, arta tesutului la razboi si alte lucruri folositoare pe vremea cand era ea fata mare. De atunci dateaza si foile, catrinta, cheptarul si iia pe care le poarta ea acum, la 68 de ani. Rade pe infundate cand o intrebi cati ani are si zice ca prefera sa vorbeasca despre vremea cand fetele n-aveau dreptul sa se gandeasca la maritis, daca nu erau in stare sa-si faca costumul ala complicat. Cu cat fata era mai “gazdoaie” (adica instarita), cu atata costumul era mai bogat. Imi spune apoi, pe soptite, ca satul asta a avut multe familii “gazdoaie”, dar ca acuma e plin de tigani cu multi copii, care traiesc din alocatii si nu vor sa munceasca.

“Asta e Romania pe care o cauta oamenii astia?!”

Se inserase binisor, iar ziaristii deja incepusera sa-si piarda rabdarea. Nu mai vizitam biserica fortificata din Altana, iar ghida se desparte de noi si ne lasa in seama soferului, care, zice ea, ar trebui sa se descurce singur pe drumul de “maximum o ora jumate” pana intr-un sat numit Cund, in care vom innopta.

Soferul nu stie drumul, insa, iar Cund se dovedeste al naibii de departe, dupa doua ore de mers in care nu suntem nici macar pe aproape de destinatie. Drumul e la fel de prost, motiv pentru care soferul comenteaza in barba despre “asta e Romania pe care o cauta oamenii astia, cu drumurile astea?!”. Viteza nu sare de 30 de km pe ora si noaptea devine cel mai mare dusman al nostru. Al doilea se dovedeste lipsa semnalului la telefon, ceea ce omoara si GPS-ul, care incepe sa arate directii diverse cu o sageata ce nu se poate decide incotro s-o luam.

Pufuletii romanesti potolesc foamea luxemburgheza

Suntem “practically in the middle of nowhere”, asa cum curand au sa constate consternati ziaristii, ceasurile sunt inaintate, foamea incepe sa scoata sunete in burtile noastre si soferul nu stie sa spuna decat “half an hour!”. Am o punga cu pufuleti cumparata din Bucuresti pe care le-o ofer colegilor de drum, incercand sa le explic, in engleza, cam ce le dau sa manance. Italianca pricepe prima, ca e vorba de “polenta”, si ma refuza politicos, intr-o prima faza. Celorlalti le e suficient sa guste o data, si se reped cu exclamatii apreciative: “this is fantastic, what is it? Where can we buy this stuff?” (adica “e fantastic, ce e? De unde putem cumpara asa ceva?”) etc. Punga trece din mana in mana si eu abia reusesc sa nu rad. Soferul e amuzat la culme si cu ocazia asta mai uita de supararea ca nu stie unde se afla. Roberta, italianca, se razgandeste si cere si ea punga, care se epuizeaza in felul asta dupa ce a hranit, cat de cat, pe toata lumea.

Drumul, insa, nu da semne ca ne-ar apropia de destinatie. Deja ne apropiem de ora 23 cand in sfarsit trecem Tarnava si ajungem intr-o localitate care figureaza pe harta: Dumbraveni. Aici exista si semnal la telefon si mai sunt cerute indicatii. Trebuie sa ajungem la ferma lui Jonas din Cund, pentru care mergem drept, apoi, cand vedem o padurice, o luam la stanga si tot asa. Paduricea e imposibil de gasit pe noaptea de smoala de afara, iar singurul indicator intalnit pe drum este unul pe care scrie ca e interzis sa arunci gunoiul acolo.

Dupa o vreme trecem pe langa o casa izolata in fata careia sunt niste oameni. Cand aud ce cautam, ne spun ca am gresit drumul si se ofera sa ne conduca inapoi pana la intersectia pe care o gresisem. Unul se urca cu noi in microbuz si se da jos dupa ce se convinge ca am priceput tot. Teoretic nu avem de facut decat sa mergem drept si drumul ne va duce la Jonas. Maximum jumatate de ora, zice si ghidul de ocazie, adaugand astfel a nu stiu cata jumatate de ora la precedentele soferului.

Pastiera italieneasca, taiata cu lingura de lemn taraneasca

In sfarsit, borna kilometrica de pe drumul plin de noroi anunta apropierea de Cund. Ziaristii incep sa numere in cor, ca la lansarea rachetelor spre Luna: “five, four, tree, twoooo…”. Intram intr-un Cund inunecat la fel ca drumul si iesim din el fara sa ne fi impiedicat de poarta fermei lui Jonas. La ultima casa, batem in poarta si o femeie binevoieste a scoate capul pe fereastra. Zice ca nu-i nicio ferma a lui Jonas, dar ca stie ea ca ar fi o pensiune undeva inapoi, unde ar fi trebuit sa facem stanga, dupa un magazin… Ne intoarcem sa cautam magazinul. Nu-l gasim, dar intalnim o posta, facem dreapta si nimic. Ne intoarcem la drumul principal si spre capatul Cund-ului din nou. Soferul se da jos sa bata din poarta in poarta macar sa gaseasca un telefon fix de la care sa sune…

In microbuz, ziaristii fac haz de necaz. Mai intai un karaoke, cu melodiile de la Europa FM, apoi italianca descopera ca are in geanta o prajitura pe care decide s-o imparta cu toata lumea. E miezul noptii, iar noi suntem intr-un sat uitat de lume, nu stim incotro s-o apucam, dar avem o tava cu “pastiera” pe care frantuzoaica o taie in portii egale cu … lingura de lemn romaneasca achizitionata de la moara lui Fusca. Cultura europeana n-a fost nicicand mai unita in diversitate.

Dupa o vreme, soferul se intoarce victorios cu itinerarul in dinti. Dupa nici jumatate de ora, suntem in poarta pensiunii pe care scrie “Valea Verde”. Jonas ne asteapta zambind si ne intreaba inocent: “Dar de ce n-ati dat telefon daca nu stiati sa ajungeti?”.

Va urma…

Citeste mai mult pe www.dollo.ro

Tags:



24 de comentarii

  1. Foarte interesantă şi savuroasă povestea. De ce nu folosiţi pe TOTB diacritice ? Ca să se înţeleagă diferenţa între Altana şi Altana (sic).

  2. Trist dar adevarat, la cocktail probabil lumea s-a inghesuit, apoi pe parcurs au disparut toti, ziaristii straini au fost lasati pe mana soferului sa le arate tara, traditia si ……obiceiurile noastre!
    Oare de ce suntem noi in urma altora, de ce ei sunt mai buni si noi mai rai?
    Pentru ca nu vrem sa facem nimic, dorim numai sa ni se dea!
    Pacat, dar ma intreb daca noi romanii vom mai face ceva ca sa ne fie mai bine.
    Personal eu cred ca NU.

  3. Observatorul on

    Care este rolul acestui text?

    Redundanta cat cuprinde, din pacate.

    PS: Nu este suficient impresionismul.

  4. E vorba de Alţâna, şi nu înţeleg cum aţi ajuns de acolo la Dumbrăveni fără să treceţi prin Mediaş (doar dacă o luaţi prin Biertan se putea, dar Biertanul nu e orice sat şi probabil îl menţionaţi dacă treceaţi prin el), sau de unde ideea de cazare în Cund, erau zeci de alte locuri de cazare mai apropiate…

  5. As banui autorii articolului, care stiu foarte bine cine-i finanteaza, de un mesaj subversiv: “daca ramanea Transilvania in componenta Ungariei, astazi curgea numai miere si lapte si ar fi existat si o Universitates Sintius et Rromas” :-)))

    Nu e in “Transilvania” altfel decat este in toata Romania, dar se pare ca autorii sunt dintre cei care mai au inca nu stiu ce nostalgii deserte.

  6. Multumesc pentru aprecieri! Cateva precizari sunt necesare: acesta este primul episod din calatoria ziaristilor prin Transilvania. Ruta nu a fost aleasa de noi, ci de organizatori. La fel si locurile de cazare. Despre Biertan citit in episodul de maine 🙂

  7. Și cînd zăpăciții ăia simpatici de la TopGear au trecut prin „traditional roma villages” cu supermașinile lor, s-a inflamat (aproape) toată România. Asta-i realitatea.

  8. Aprecierea “prea multi” e cat se poate de rasista. Nu cred ca un ziarist de la NY Times ar scrie ca sunt “prea multi negri la Washington, acolo unde candva traiau colonisti englezi”. E genul de mentalitate primitiva pe care nici nu o observam, dar care pe straini s-ar putea sa ii mire mai mult decat pufuletii.
    Altfel, reportajul are oarece farmec.

  9. Tocmai m-am intors dintr-o scurta vacanta in zona, la Bazna.Textul surprinde in mod real situatia din aceasta zona. Pacat de peisajele superbe si localitatile incarcate de istorie. Drumurile sunt teribil de proaste, marcajele sunt rare sau lipsa, efectiv. Nicaieri nu sunt marcate portiunile de drum aflate in ,,asa zis” lucru, unde lejer iti poti distruge masina. transportul local este foarte rar si aproape inutilizabil.
    Sunt zone intregi fara semnal GSM sau GPS. Nici harta nu e de mare folos, am trecut prin localitati (destul de mari) care nu erau marcate pe harta. Asa ca dupa ce sa te orientezi?….macar toate aceste neajunsuri sunt contrabalansate de politetea si bunul simt al oamenilor din aceste locuri.
    Dar vorba dnei Udrea…mai bine ca nu avem infrastuctura rutiera dezvoltata…raman astfel de locuri ..neatinse” de civilizatie.
    Mostra de gandire stupida…logica imbatabila!

  10. “Viziting Transilvania” cu ghizi imbecili obtii ce era previzibil:confuzie, plictiseala, cacofonie culturala. Nici ziarista nu a fost insa mai presus, de vreme ce a inghitit tampeniile ghidei despre “stapani” si supusi (in satele libere sasesti, muiere?) si despre originea tiganiilor (asa le spuneau chiar tiganii localnici, nu va oripilati) in satele sasesti.Poate ar fi inteles strainii ecuatia, daca le-ar fi stiut spune ca tiganiile din marginea satelor sasesti constituiau din vechime un mult-dorit rezervor de zileri agricoli ieftini pentru sasi, care stabileau cu anumite familii tiganesti relatii clientelare de generatii, nasindu-le copiii in mod frecvent. Ii preferau romanilor, care cumparau pamant, case, si se asezau temeinic, concurand localnicii, pe cand tiganii erau vesnic la dispozitia lor, muncind doar pentru hrana. Ar fi fost multe de spus despre autonomia saseasca, despre cultura saseasca, despre egoismul sasesc, despre lupta surda intre cele trei etnii, despre convietuirea lor pestrita. Dar pentru asta aveati nevoie de cap. Nu numai organizatorii, ci si participantii, pentru ca pe un bou trebuie sa-l depistezi de la prima brazda culturala, si-l scoti din jug, nu-l lasi sa-ti distruga ziua. Cum v-ati asternut, asa ati motait!

  11. foarte frumos, stim si noi, dar nu vine nimeni pe drumurile astea!!!!!!! De ce nu intelegeti odata! Oamenii civilizati care vor sa faca turism, fie el si agro, nu accepta sa-si rupa masinile prin drumurile noastre!

  12. @ je: Oamenii civilizati cauta cultura si autenticitate nu drumuri asfaltate
    @ Ioana: diacriticele sutn o plaga, e plin netul de texte ilizibile scrise de alti natoinalisti tampiti, ca ala de a vazut intr-o descoperire culturala un avans al iredentismului maghiar..

  13. Stimata Dollo, uita-te bine ce scrie pc mai sus, aia e o observatie rasista. Dar asta este, voi ati mers acolo sa va confirmati stereotipurile culturale despre sasi (carora in engleza li se spune intr-adevar “the Saxons”, nu prea inteleg distantarea ironica semnalata prin ghilimele acolo) nu sa observati si sa intelegeti realitatea.

  14. @diacriticul: au apus demult vremurile alea, cand doar o mana de oameni se deplasau la Paris si tot atatia veneau de acolo incoace. Acum se doreste atragerea de bani si implicit ridicarea nivelului de trai autohton, prin ridicarea acestui turism la nivel de industrie. Acest lucru nu-l vei face niciodata cu asa drumuri si asa idei, iar daca asa mentalitati avem si prin forurile decizionale nu vom avea niciodata mai mult de o mana de “oameni civilizati” care sa se uimeasca la vederea autohtonului romanesc….

  15. Numai la noi se poate …..
    — Plimbarea unor ziaristi in locuri care nu-i intereseaza si despre care NU VOR sa stie nimic.
    — Sa se dea explicatii clar „partizane” si cu crasa coloratura etnica, in care preamaresti pe unii si descalifici pe altii. Despre pregatire, adevar istoric si altele asemeni, in cazul „ghizilor” nostrii, mai bine nu amintim.
    — Sa plece ghidul acasa si sa ramana „turistii” pe mana soferului.

  16. Sunteti idioti, ac este adevarata renastere a turismului romanesc sunt aici in mallorca la o finca in the middle of nowhere la 150 pe noapte doar din disperarea de a iesi din city. Romanescul asta are valoare tocmai pt ca este mizerabil si naste situatii ca pufuletii din microbuz, adica sansa unei experiente autentice ca sa fiu explicit. Este de ras cum se chinuie aia la mare si in Bucuresti sa recreeze niste fitze obosite intr-o tara care este eminamente provinciala si rurala, ca si in viata personala, cea maui buna strategie fii tu insati su ca sa pari mai bun fii mai bun (nu-mi place la finca e plictisitor dar plini de nemti cu i gramada de bani la pensie)

  17. Anca Ionascu on

    Articolul asta este o varza. Hai sa vedem despre ce vorbim.

    1. Problematica lui “roma people” in Romania nu este nici mai rea si nici mai buna in teritoriul vizat decat ar fi in oricare alt colt din tara asta.
    2. Intr-adevar semnalul la telefon lipsteste pe alocuri, dar asta probabil din cauza faptului ca nu sunt foarte multi utilizatori de telefonie mobila. In schimb, exista o retea de telefonie fixa functionala si chiar posturi publice.
    3. Faptul ca v-a prins noaptea pe drum si nu ati reusit sa va reperati tine de organizarea calatoriei si de faptul ca organizatorii nu au stiut sa aprecieze distantele sau sa gestioneze timpul vizitelor.
    4. Vizibil ostentativ, articolul ar fi putut prezenta si imagini cu peisajele acelea superbe pe care le mentioneaza, sau cu biserici fortificate pentru ca acesta era obiectivul vizitei, nu?, in schimb a ales sa publice o fotografie a casei unor amarati, probabil tigani, dar nu asta conteza.
    5. Teritoriul de care vorbiti a fost intr-adevar masiv abandonat de poulatia de etnie saseasca, in perioada anilor ’80-’90, si imediat dupa dupa aceea, dar ei nu au fost singurii locuitori ai zonei, dupa cum bine va puteti da seama.
    6. Pe aceasta stare de fapt, recent, tot dupa anii ’90 s-a produs un fenomen de abandonare a teritoriului de catre populatia tanara plecata la munca in strainatate si in multe cazuri stabilita acolo definitiv. Toate astea au conlucrat pentu a pregati starea de fapt actuala. Ea a fost insa determinata de factori sociali si economici pe care nimeni nu-i poate nega.
    7. Desi foarte putine, locuri de servire a mesei exista, asta ar fi putut evita pufuletii mancati cu atata pofta, cand sunta atatea alte produse traditionale la care s-ar fi putut apela.
    8. Stiu ca rolul jurnalistului este sa traga un soi de semnal de alarma, sa consemneze anumite aspecte si nu sa rezolve probleme ale caror efecte ajung sa arate ca in articolul de mai sus, insa mai departe ar trebui ca cei responsabili (autoritati, locuitori, organizatii, turisti, sector privat etc) sa priveasca o realitate asa cum se prezinta ea (cu puncte tari si slabe) si sa si-o asume in spiritul colaborarii si al participarii la binele comun, si nu cel al delimitarii de ceea ce “nu-mi place, nu-mi convine, nu ma intereseaza pentru ca-mi da dureri de cap” si atunci prefer sa neg si sa ma distantez, mai rau dacat atat, sa blamez doar pentru ca sunt ignorant.

Reply To Gabriel Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger